Chestiunea cu vorbitul

Habar nu am de ce-s văzuţi bărbaţii ca fiind cei mai mari oratori din istorie, din moment ce vorbitul este strict apanajul femeilor.

             Adicătelea dacă noi, femeile, suntem sexul slab sunt şi discursurile noastre slabe? Nu, deloc: ţine de anduranţă, de voinţă, de concentrare şi, nu în ultimul rând, de bagajul genetic cu care suntem dotate într-un mod exclusiv.

             Se zice despre noi că vorbim mult şi, de cele mai multe ori, fără rost. Nu este adevărat! Vorbitul nostru a revoluţionat cultura şi civilizaţia omenirii. Noi am trăncănit, am trăncănit iar bărbaţii ne-au ascultat muuuuuuult, până când au fost nevoiţi să tragă niscaiva concluzii scurte şi cuprinzătoare, care zice-se că le-ar aparţine. Eu ştiu una şi bună: din trăncăneala femeilor s-au ridicat marile civilizaţii.

             Imaginaţi-vă femeile dintr-un trib preistoric stând în peşteră, în jurul focului. Copiii preistorici urlă şi se bat prin cotloane, în timp ce ele jupoaie pielea de pe mamuţi, schimbând impresii, bârfindu-se una pe cealaltă, mă rog, socializând într-un singur cuvânt. Uneia dintre ele i se năzare că haina din blană de mamut pe care o poartă fiecare dintre ele e prea banală. A doua zi îl pune pe bărbat-su să decupeze altfel pielea, ca s-o poată coase diferit. Uite-aşa a apărut primul creator de modă, care era bărbat, bineînţeles. Dar cine stă în spatele primei creaţii haute couture? Ginuţa din a doua peşteră pe dreapta.

             La un moment dat, Petronela din a treia peşteră pe stânga  s-a cam săturat de gustul fad al grătarului de mamut. Se apucă să clănţăne la bărbăţelul ei că prea i se depune grăsimea pe burtă, că mâncarea adusă de el e nesănătoasă, conţine colesterol din ăla rău şi că ce bine i-ar prinde nişte mâncare raw, nişte fructe şi legume ceva mai bune, mai speciale, aşa cum n-au vecinele din peşterile din jur. Azi aşa, mâine aşa, pune botik Petronela, o face pe-a nebuna, până-şi ia Gicuţu preistoricu’ lumea-n cap şi pleacă vreme de câteva săptămâni de acasă, hălăduind în căutarea unor napi şi a unor vinete. Revine el biruitor cu bunătăţile în traistă, rupt de oboseală şi de fiarele sălbatice care l-au luat la fugărit. Ei, acela este momentul în care Petronela îl provoacă pe Gicuţu să o uimească, pregătindu-i un meniu cum n-a văzut tribul. Se poate spune ca Gicuţu a fost primul Masterchef din istorie. Lui i se atribuie toate meritele, dar dacă ar fi să fim cinstiţi, fără garagaţa Petronelei încă am mai mânca friptane coapte la focul din mijlocul pădurii.

             Lenuţa trăieşte cu familia în ultima peşteră din sat şi e foarte nefericită. O trage mereu curentul şi paiele pe care doarme-s mereu umede şi-i cauzează la şale. Dat fiind faptul că nu-i fericită, viaţa-n doi alături de Georgel al ei are de suferit. Lenuţa  nu mai vrea şi pace să-şi împartă paiele cu Georgel. Îl toacă zilnic mărunt-mărunt, bătând din gura aia mare şi preistorică, din dorinţa de a-i explica lu’ bărbat-su că ăsta nu-i hal de casă de locuit şi ca au ajuns de râsul tribului. Nu ştie să-i spună ce ar trebui să facă, dar un lucru-i clar: “Asta nu-i viaţă, măi! Când m-ai luat de la mama i-ai promis că o să mă ţii ca pe-o doamnă. Dacă nu faci ceva acum, să ştii că mă mut la mama!”.

             Bietul Georgel tace pe dinafară şi urlă pe dinăuntru, încercând să-şi înfrâneze dorinţa de a o pocni pe Lenuţa cu ciomagul de ucis mamuţii în moalele capului. Nu de alta, dar dacă moare Lenuţa, ramâne cu cei zece copii preistorici pe cap, dintre care opt sunt fete la fel de rele de gură precum mama lor...

             Acestea fiind spuse, singura concluzie la care ajunge bietul om al peşterilor este că nu are încotro şi trebuie să o mulţumească pe nevastă-sa. Descoperă în timpul frământărilor sale că lutul din faţa peşterii este un material numai bun de modelat, de construit, de improvizat ceva pe gustul nevesti-sii. Se chinuie puţin, construieşte o colibă din lut, o acoperă cu nişte frunze verzi, ca să-i dea şi puţină culoare şi gata-i coliba din Paleolitic! Zice lumea că Georgel a fost geniul care a ieşit din peşteră şi a construit prima colibă din lut. Eu contrazic lumea: Lenuţa a revoluţionat arhitectura! Ca să nu mai amintesc de faptul că la un moment dat o altă Lenuţă preistorică a vrut o locuinţă mai chic, mai nonconformistă, mai uşor de cărat în vacanţele de vară ( mai mergeau şi ei la munte, la mare, doar nu era să doarmă sub cerul liber...) şi în felul ăsta au apărut corturile din piei de animale.

             Aş mai putea eu să vă povestesc multe lucruri interesante despre cât de important a fost vorbitul femeilor de-a lungul istoriei. Sunt sigură că-mi aprobaţi întrutotul demersul logic de până acum, chiar dacă se zice ca logica nu are nimic de-a face cu gândirea femeiască.

             Vreau însă să mă opresc aici, pentru că trec printr-o perioadă de adâncă şi misterioasă tăcere. Sunt nevorbită şi bărbatu-miu se uită îngrijorat cu coada ochiului la mine. Ştie că urmează, inevitabil,  să vorbesc, schimbând cursul istoriei omenirii.