Gânduri de primăvară

Acum, că primăvara năvăleşte peste mine ca un tanc încărcat cu zambile, ciripit, raze de soare şi haine subţiri, nu mă pot opri din gândit. Sunt un fel de Persefonă, care l-a părăsit pe Hades, lăsându-l în chilia lui mohorită pentru a se întoarce pe pământ, unde o aşteaptă viaţa cu tot ce are ea mai frumos de oferit.

             De multe ori stau şi mă întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi fost mai frumoasă, mai deşteaptă, mai descurcăreaţă. Vedeţi voi, în zilele noastre este extrem de important să fii perceput ca frumos, deştept, descurcăreţ, cu conexiuni, cu ... background, cu potenţial, cu... mă rog,  chestii care să te transforme într-o posibilă persoană utilă şi importantă.

             Ghinionul sau poate norocul meu este că fac parte din masa celor neimportanţi, a celor care-şi duc viaţa nevăzuţi şi nebăgaţi în seamă.

             Sunt ghinionistă atunci când am de mers la medici. Nu cunosc medici din toate domeniile, sau chiar dacă i-am cunoscut cândva, nu am tupeul să-i sun, amintindu-le cine sunt, solicitându-le serviciile.

             Sunt ghinionistă chiar şi pe Facebook, unde nu pot posta prea multe poze cu mine frumoasă, ca să primesc şi eu like-uri, ca toată lumea. Pentru o poză cât de cât reuşită, trebuie să mă ung cu o droaie de chestii pe faţă, să mă vopsesc, pensulez, pensez, să rânjesc de cinşpe ori până-mi iese o singură dată bine. De aceea prefer să-mi pozez câinele şi să-i trimit fotografiile haihui prin lumea virtuală.

             Sunt ghinionistă în public, când mi se încleştează maxilarele iar gândurile relativ inteligente din cap nu-şi mai găsesc drumul către gură, pe unde ar trebui să iasă, uimind onoratul public.

             Sunt ghinionistă în faţa adulţilor care se uită la hainele mele şi-şi dau seama că, spre deosebire de multe alte femei, nu pun niciun preţ pe etichetele cusute pe ele.

             Sunt ghinionistă pentru că am prostul obicei să-mi deschid sufletul, crezând că sinceritatea a rămas o dovadă a încrederii acordate celor cu care interacţionez. Sinceritatea este o prostie, credeţi-mă, cu toate astea nu mă pot lecui, pentru că e scris în ADN-ul meu să mă înroşesc la faţă atunci când mint sau mă prefac.

             De ce sunt norocoasă? E simplu: pot trece neobservată şi nici nu am obligaţia chinuitoare de a-mi întreţine miturile care m-au făcut să devin importantă, băgată în seamă, căutată, lăudată sau invidiată.

             O să pot îmbătrâni pe dinafară fără să-mi număr fiecare rid apărut pe obraz. O să mă pot îmbrăca cu orice haine o să-mi placă, fără să-mi fie teamă de rateuri .

             O să pot să vorbesc sau să nu vorbesc fără a-i lipsi nimănui vorbele sau tăcerea mea.

             Pot rămâne, ca şi până acum, un om care nu-şi doreşte decât puţine lucruri de la viaţă. Desigur, e nevoie de o anumită doză de realism pentru a-mi da seama că nu putem fi cu toţii extraordinari. În general, e nevoie  de un simţ al ridicolului relativ bine dezvoltat, care să ne ajute să ne încadrăm singuri în sertarele menite nouă.

             Eu zic însă că pentru viaţa care mi-a fost hărăzită şi pe care mi-am construit-o cu multă migală şi cu multă dragoste şi sacrificii sunt omul potrivit.

             Sunt mama de care are nevoie copilul meu, sunt nevasta de care are nevoie bărbatul meu, sunt copilul pe care probabil că şi l-a dorit mama, sunt educatoarea de care au nevoie cei mai mulţi dintre copiii mei.

             Este primăvară şi nu sunt întrutotul fericită cu mine însămi, dar atunci când deschid uşa, ies din casă şi las aerul curat să mă cuprindă, îmi dau seama că nu e nimic pierdut iar în zilele ce vor urma n-o să mă pot reinventa pe mine, dar o să-i pot descoperi pe cei din jur, cu bune şi cu rele, ca şi cum aş primi cadou  ouă Kinder , cu surprize plăcute sau neplăcute.

             Este primăvară şi încă nu sunt pregătită să îmbătrânesc pe dinăuntru. Sunt copilul care umbla bezmetic pe străzile Rădăuţiului, speriat de oamenii severi din viaţa lui, oblojit de oamenii blânzi din viaţa lui, împiedicat şi cam urâţel, dar, of Doamne, atât de nebun de fericire când aerul mirosea a flori şi soarele-i încălzea şi topea frica din suflet.