RUSIA

În dimineaţa asta am avut curiozitatea să verific statisticile blogului meu şi am constatat, uşor amuzată, că am de două ori mai multe vizualizări de pagină din Rusia decât din România.

          Copilăria mi-a fost impregnată de rusisme, ca să zic aşa. Aşa cum cei din sudul ţării “prindeau” bulgarii, noi “prindeam” ruşii la TV, mai precis posturile din Moscova şi din Kiev. Pentru mine erau foarte interesante filmele, emisiunile şi desenele animate ruseşti, chiar dacă nu înţelegeam nicio iotă din ce vorbeau oamenii. Am văzut înainte de ’89 serialul “Sclava Isaura”, care a devenit un hit la noi abia după aceea. Am văzut “Jane Eyre” cu Timothy Dalton în rolul lui Mr. Rochester şi m-am îndrăgostit de el, compătimindu-l că s-a îndrăgostit  de urâta aia de actriţă.

          Cel mai mult îmi plăceau desenele animate, în special cele cu Fata Iernii , adică “Снегурочка”, serialul cu iepuraşul şi cu lupul, adică “Ну, погоди!”, în traducere liberă asta însemnând “Las’ că vezi tu!” şi multe, multe altele , pe care le savuram într-o vreme în care pe postul naţional de televizine vedeam cel mult desene animate cu “Mihaela şi Azorel”, de care eram dependentă. Atunci când mama mă pedepsea, nu mă lăsa să mă uit la “Mireluşa”, cum îi ziceam eu .

          Îmi plăceau şi filmele ruseşti, pentru că în fiecare dintre ele erau scene în care oamenii şedeau la masă şi mâncau mult. Mie-mi era foame de multe ori şi uitându-mă la ăia cum “ făceau maţu’ ca ciorapu’ ”, vorba lui tata, parcă mă săturam şi eu oleacă.

          Muzica rusească era veselă, antrenantă şi-mi plăceau şi spectacolele în care apăreau dansatori îmbrăcaţi în costume populare. Stăteau bine ruşii şi la capitolul “muzică uşoară”. O ţin minte pe Alla Pugaciova cântând “Arlechino”, de parcă ar fi fost ieri.

          Eu chiar că nu sunt rusofilă, aşa cum nu sunt niciun fel de “-filă”, pentru că faza cu “-filul” presupune o excludere a orice altceva în afara “-filului” respectiv, or eu îmi doresc să am deschidere şi  respect pentru toate culturile şi civilizaţiile care-mi apar în viaţă, că aşa-i frumos zic eu.

          Chiar dacă nu sunt rusofilă, trebuie să recunosc că multe lucruri bune mi-au apărut în viaţă de la ruşi, cum ar fi două dintre cele mai frumoase păpuşi pe care le-am avut vreodată, despre care am scris într-o altă postare. Erau aşa de frumoase, încât “arădencele” noastre , dar şi Barbie-le lor  ar fi pierdut în faţa lor la un concurs de “Miss Păpuşa Universe”. Erau genul de păpuşi pe care orice fetiţă şi le doreşte doar pentru ea, pentru sufleţelul ei. Nici măcar nu le-am dat nume,  erau “Păpuşa” şi gata.

          Tot din Rusia a adus mama salam. O, da, am mâncat salam rusesc într-o vreme în care tovarăşa cu halat alb şi cu guşă de purceluş de la “Alimentara” nu vroia să-mi vândă nici măcar un căpeţel de parizer, să mănâncă şi gura mea ceva. Imaginea tovarăşei cu guşă, stomac masculin, trei rânduri de ceafă asudată şi permanent-oiţă mă bântuie şi în ziua de azi, mai ales că specimenul nu e nici pe departe pe cale de dispariţie, ci trăieşte printre noi şi se înmulţeşte, făcând pui şi puişoare cu treling de firmă, adibaşi şi maiou mulat.

          Să revin însă la bunătăţile pe care mi le-a trimis Rusia. Odată cu salamul  mi-a mai adus mama o haină de iarnă lungă,  culoarea oului de raţă, elegantă şi călduroasă  de nu se putea mai bine de atât. Haina era agăţată în fundul clasei, adica în cabinetul de matematică, unde eram noi supuşi supliciilor cognitive şi disciplinare în clasa a IX-a. Întâmplarea face ca unul dintre colegii pe care nu i-am mai văzut de o juma’ de viaţă să-mi păteze haina cu cerneală, chestiune care m-a înfuriat. Mi-am manifestat furia cum m-am priceput eu mai bine, timp în care respectivul coleg, prieten bun cu Gabi al meu, i-a atras  atenţia viitorului tată al copilului meu: “Ia uite la asta, ce ochi mişto are...”. De obicei, când mă înfurii sau sunt obosită, ochii mei capătă culoarea verde-pisică. Şi uite-aşa, datorită hainei mele ruseşti cineva a remarcat, în sfârşit, ceva mişto la mine.

          N-am moştenit bijuterii de la bunicile mele. Am moştenit altceva, mult mai bun, pentru care sunt recunoscătoare. Un inel din aur mi-a rămas totuşi, după moartea lui Oma Coca. Mătuşa , sora ei, s-a îndurat de mine şi mi l-a făcut cadou. Este un inel cu o lucrătură fină, având un opal mare, galben ca mierea, prins în ghearele mici, regulate. Neavând obiceiul de a purta bijuterii din aur, păstrez inelul într-o cutiuţă mică, secretă, laolaltă cu celelalte puţine bijuterii pe care le am. Cele mai dragi îmi sunt inelul în cauză, medalionul cu Maica Domnului, adus din Grecia de naşii mei şi lanţul din aur pe care mi l-a adus drept ofrandă soţul meu când l-am cadorisit cu ce am putut eu face mai bun pe lumea asta: copila noastră. Ştiţi, în Bucovina mea bărbaţii nu se-ncurcă în amănunte când femeile le dăruiesc moştenitori: cumpără aur şi-şi exprimă în felul ăsta recunoştinţa, fără prea mare tevatură.

          Mă simt înduioşată, aşa că mă opresc aici pe ziua de azi.        O ultima chestiune: e vară şi dacă nu aveţi alte planuri, încercaţi să ajungeţi prin Bucovina. Până şi proastele gureşe din emisiunea la care mă uit eu au fost reduse la tăcere când au ajuns acolo, semn că Bucovina mea te deştepţeşte de cum îi calci pragul.