Aţi avut vreodată
senzaţia că nu puteţi rămâne singuri cu gândurile voastre? Chiar dacă suntem
singuri, aproape că nu ne mai putem auzi pe noi înşine, înlăuntrul nostru.
Capul ne e plin de zgomote, de frânturi de discuţii, de ştiri auzite la radio
sau la televizor, de informaţii prinse
din zbor de la unul sau altul, de motoare de maşini, de muzică ascultată fără
voia noastră, de bunadispoziţie manifestată de oameni care trăiesc în preajma
noastră, de grijile pe care ni le facem la serviciu, de amărăciunile sau de
bucuriile pe care ni le povestesc cei din jur. Nu mai avem timp să ne organizăm
sertăraşele cugetului. Aruncăm propriile gânduri într-o dezordine desavârşită
într-un sertar comun, sperând că le îngropăm acolo, dacă sunt dezolante, sau că
le vom regăsi la nevoie, dacă sunt aducătoare de fericire. Atâta doar că din
cauza numărului mare de gânduri, uităm adesea de ele, nu mai reuşim să le
împerechem, să le descâlcim, să le refolosim în avantajul nostru.
Vorbeam ieri cu o bună şi dragă prietenă. Ajungând cu discuţia în punctul
“energia de cheltuit a copiilor din zilele noastre”, i-am spus că, din punctul
meu de vedere, teoria cu cheltuierea energiei în surplus prin diverse
activităţi e greşită şi inversă. Copiii nu au energie în plus care se cere
disipată în sporturi sau activităţi intelectuale, ci exact invers : copiii
sunt agitaţi pentru că sunt angrenaţi în prea multe chestii, care-i
suprasolicită şi-i enervează.
Vreau să explic puţin felul în care am
ajuns eu la concluzia asta. În copilărie eram liniştită. Trăiam într-un oraş mic, familia mea
era intactă, regulile şi obligaţiile ce mă priveau erau limpezi şi de
nenegociat, viaţa se derula relativ monoton, chiar plictisitor pe alocuri, eu
fiind, în mod ciudat, fericită. Venea vara şi odată cu ea venea şi vacanţa
aceea lungă, lungă. Uneori plecam la Mangalia, unde stăteam vreo câteva zile la
rude. Câteodată veneau rudele noastre din Bucureşti, care aveau maşină şi
plecam pentru o scurtă perioadă undeva, aiurea. În rest, adăstam pe acasă,
împărţindu-mi timpul între jocurile pe afară cu prietenii şi citit. Citit. Aici
am vrut să ajung. Consider că oricine, indiferent de performanţele intelectuale, poate citi o carte. Un
elev nu trebuie să fie olimpic internaţional pentru a-şi găsi o carte captivantă, potrivită gustului său. Se pot citi “Poveşti nemuritoare” şi la liceu, n-ar fi deloc o ruşine. Se pot citi şi reviste cu benzi desenate. Se poate citi orice carte,
cu condiţia să fie o carte care-i
aduce bucurie cititorului. Până la urmă, pot fi citite
chiar şi cărţile Sandrei Brown, dacă chiar nu avem nimic altceva în bibliotecă, numai că eu l-aş prefera mai degrabă pe Petre Ispirescu, în treacăt fie spus.
Citeam aşadar, în răcoarea camerei mele de la etajul al treilea, având pe piept un bol mare,
plin cu fructe, pe care le devoram în paralel cu paginile carţilor. Visam cu
ochii deschişi, îmi desenam
chipuri şi peisaje şi interioare de castele în cap, mă vedeam ascunsă prin cotloane, urmărindu-i pe cei despre care citeam, râdeam şi mă încruntam, îmi imaginam continuări şi rămâneam dezamăgită dacă scenariile mele nu
erau luate în seamă de autori. Într-un cuvânt: trăiam. Mă rupeam cu greu de cărţi, lăsându-le deschise,
culcate cu burta-n jos, pe patul dezordonat.
Datorită cărţilor mi-am creat o listă de priorităţi în viaţă, priorităţi greu de respectat în zilele noastre.
Uneori îmi este greu să-mi amintesc de mine, cea liniştită pe dinăuntru. Câteodată este imposibil să mă resetez, pentru că timpul meu nu-mi mai aparţine şi energia mea nu mai este a mea. Am devenit un adult
cu obligaţii, mamă, soţie, fiică matură, angajată cu normă didactică, colegă, subalternă, amică, cunoştinţă, prietenă pe ici, pe colo, vecină, o oarecare pe stradă sau în autobuz, educatoarea “aia, o ştii tu...” şi am mai devenit ceva: o străină pentru mine, copilul de la etajul al treilea. Lumea
mea de atunci s-a schimbat, parţial în
bine, parţial în mai puţin bine. Nu pot da vina pe procesul maturizării, pentru că nu ţin minte ca în copilărie să mă fi imaginat într-un fel sau altul la vârsta pe care o
am. Nu m-am imaginat nici măcar mireasă, nici mamă, nici soţie. Îmi imaginam doar
că , indiferent de
ceea ce mi-ar oferi viaţa, nu voi deveni un om amar. În copilărie şi adolescenţă luam ce mi se oferea fără a gândi doi paşi mai încolo. Eram convinsă că nimeni nu încearcă să mă rănească, pentru
că ştiam sigur că
oamenii nu se rănesc reciproc aşa, din senin.
Între timp mi-am
mai revizuit opiniile: oamenii îi rănesc pe alţi oameni atunci când sunt în joc banii,
orgoliul sau interesele momentane. Am avut suficient timp să mă obişnuiesc cu noul mers al lumii în care sunt obligată să vieţuiesc, să trec prin perioada de furie, ajungând, iată, la patruzeci de ani, la perioada acceptării cu zâmbet bătrânesc.
Am gasit remediul ideal: pun mâna pe o
carte de-a lui Jane Austen şi o re-re-re-recitesc, aşternându-mi mătase, catifea şi bumbac peste suflet. Mătasea ca să mă mângâie, catifeaua ca să-mi confere puţină nobleţe şi bumbacul ca să-mi absoarbă lacrimile.
Un sfat? Când vă simţiţi nemângâiaţi, lipsiţi de nobleţe şi înlăcrimaţi, nu-i copleşiţi pe cei dragi, oblojiţi-vă singurei rănile, citind o carte care v-a plăcut mult cândva, pentru că ea este singura răbdătoare cu voi, singura pe care o puteţi lua de acolo
unde aţi lăsat-o înainte de-a o uita, ca nişte ingraţi ce sunteţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu