CFR Călători? Never, never, ever!

Iacătă că sosi şi ziua în care am plecat în călătoria cea mai aşteptată a verii ăsteia: ne aştepta ramşteinu’ şi n-am putut refuza invitaţia. Oricât de răblăgită m-aş fi simţit, aveam nevoie de asta. Ştiam la ce corvoadă mă înham, dar mi-era indiferent, pentru că, în opinia mea, un concert cu ramşteinu’ merită efortul unei călătorii.

          Chiar dacă sunt o persoană realistă, nu mi-aş fi imaginat niciodată chinurile la care urmează să mă supună chefereul, da-r-ar falimentu-n el!

          Drumul către Bucureşti a fost relativ în regulă, pentru că am dormit destul de mult şi întârzierea cu care am ajuns în capitala minunatei ţări a fost uşor de suportat.

          Un  punct roşu îl acord Hotelului “Ibis” de lângă Gara de Nord, pentru simplul fapt că oamenii de acolo au avut bunăvoinţa de a ne face check-in-ul în momentul sosirii, nu la ora 14 cum era stipulat în rezervare. Spre deosebire de ei, cei de la Hotelul “Hello”, alăturat susmenţionatului, ne-au lăsat în luna mai să bănănăim pe străzi de dimineaţă până la imposibila oră 14, fiindcă...asta e, suntem corecţi şi respectăm clauzele. În consecinţă, Hotel “Hello”- Bye, bye! Habar n-am dacă informaţia va ajunge la cineva interesat, dar eu am fost foarte plăcut surprinsă şi dacă voi mai ajunge vreodată pe acolo, lucru greu de crezut în momentul de faţă, aş apela din nou la serviciile “Ibis”.

          Un punct bleumarin, nu chiar negru, oamenilor care mi-au ieşit în cale pe străzi, pe unde ne-am plimbat. Nu pricep şi pace dacă istericalele şi strigătele oamenilor care umblă pe străzi şi urlă-n telefoane ţin de presiunea atmosferică, de temperatura aerului sau de obiceiul locului. Bucureştiul nu este pe lista mea de  oraşe pe care le-aş vizita ca turist pentru simplul fapt că este mult prea agitat, mult prea îngâmfat şi mult prea costisitor, fără a avea mare lucru să-mi ofere mie personal. Se înjură mult, se îmbrânceşte mult, se claxonează mult şi, în general, nimănui nu-i pasă decât de sine şi de plăcerea proprie. Nu, nu, rămân îndrăgostită de Viena, o altă capitală, cu un alt fel de ritm, mult mai pe gustul meu, cu oameni diferiţi de bucureşteni, zâmbitori şi binevoitori, cu multă verdeaţă, cu o arhitectură îngrijită, cu o reţea de metrou care nu te lasă la greu şi cu preţuri care se justifică prin atracţiile pe care le oferă turiştilor. Cam atât despre impresiile mele turistice.

          Despre Rammstein n-o să scriu, pentru că ar fi prea multe de povestit şi, pe de altă parte, prefer să rămân un rocker in disguise.

          Dimineaţa la ora 5:45 pleca trenul nostru către Cluj. Ne-am prezentat punctuali pe peron şi am urcat în tren. Prima impresie? Jeg, jeg peste tot, jeg atotcuprinzător. Miros de metal cald, jegos, acoperit cu dejecţii umane şi mizerie nespălată de mulţi ani. Tapiserii jegoase, pătate, împuţite. Geamuri şi uşi pline de jeg scurs. WC-uri scârboase, nespălate de ani buni. Aer stătut, irespirabil.

          Până pe la ora 10 a funcţionat făcătura de aer condiţionat, după care s-a defectat. Începuse să fie atât de cald, încât îmi era teamă să mă mişc. Nu vroiam să mai simt creierul mişcându-mi-se dureros prin cutia craniană.

          În compartiment cu noi au călătorit până pe la ora 11 o mamaie, cu un tataie şi cu o Marie de vreo cinci ani. Mamaia înjura ca la uşa cortului cu pisici, dreacu’ şi alte chestii. Am remarcat faptul că în vocabularul oamenilor ăstora nu există “te rog”, “poftim” sau “mulţumesc’. Se vorbea cu “Ia, dă-mi şi mie...” , “ Vreau şi io...”. Aia micuţă-i zicea lu’ tataie “Dă-te, mă, mai încolo, n-auzi?”. Când am deschis punga cu croissante i-am oferit şi ei unul. Mamaie a atenţionat-o: “Zi mulţumesc, mamă.” Dup-aia a deschis şi mamaie o pungă cu ceva uscături, pe care ea şi nepoata le-au păpat cu mare poftă, uitând însă să le întrebe şi pe fetele mele dacă nu şi-ar dori o uscătură.  Părerea mea despre mamaie? A îmbătrânit naşpa, înjurăcioasă şi egoistă.

          Din Sighişoara ni s-au alăturat trei oameni extrem de plăcuţi, a căror companie până în Cluj a fost balsam pentru sufletul meu. Un cuplu tânăr şi  o cumnată de asemenea tânără.  Am purtat discuţii normale, relaxante, care m-au ajutat să uit, parţial, de disconfortul creat de chefere călători. Era cald, puţea, apa ni se cam termina şi mă durea capul de nu-mi puteam ţine ochii deschişi. Noroc cu fetele mele şi cu Silvia, tânăra drăguţă, fotograf amator, cu care m-am putut întreţine în cel mai relaxant mod posibil în acele condiţii inumane.

          Una peste alta, trenul nostru a ajuns cu o întârziere de  aproape trei ore în Cluj.

          Încă nu mi-am revenit pe deplin şi de aceea am vrut să scriu azi, ca să mă exprim cât mai clar.

          Acum, la ora asta, am o singură dorinţă, date fiind supliciile zilei de ieri: vreau ca CFR Călători să moară în chinuri, pentru că niciodată, dar chiar niciodată în toţi anii de călătorii cu trenul nu mi-a oferit condiţiile pentru care am plătit mult prea mulţi bani.

          CFR-ule Călători, dispari !