“Huo!”

Am văzut la televizor oameni care urlau “Huo!” şi “Ruşine!”, râzând în acelaşi timp. Combinaţia dintre zbierete şi râsete tinde să devină o obişnuinţă. Mulţi sunt de părere că ţara mea este una foarte amuzantă. Subscriu, dar până într-un anumit punct. Dincolo de acel punct devine obositor , chinuitor chiar să rămân într-o zonă de confort.

            Astă noapte nu puteam dormi şi zappam împrăştiat. Dau peste o emisiune  denumită pompos “Paşaport de România”, difuzată de TVR. Zic: “Ia să văd eu despre ce e vorba...”. În viaţa mea nu am fost mai stupefiată. Ideea de bază era aceea că un britanic, foarte simpatic şi foarte comunicativ, dar totuşi britanic, are parte de câteva “probe de foc” într-un sat transilvănean, habar n-am din ce zonă, menite a demonstra că e demn de “paşaportul de România”.          Un patron de pensiune, cu grai neaoş şi cu o mamă hidoasă îl conduce pe om prin sat, îl plimbă cu o căruţă deşălată, trasă de un cal care se balegă până-l aduce pe britanic în pragul icterului mecanic, îl duce la o vâltoare din care trebuie să extragă un ţol jegos şi ud, greu de-o tonă, pe care trebuie să-l pună la uscat, după care-l dă pe mâna lu’ mama lui. Femeia este grasă, urâtă, neîngrijită şi rea de gură. Pregăteşte ceva tocană la ceaun, din untură, slană, carne de porc, ceapă şi morcovi. Îl pune pe englezu’ la tăiat şi tocat toate cele, timp în care mimica lui e mai mult decât grăitoare. Omul habar n-avea de untură şi femeia-i zice să guste, la care ia neştiutorul o înghiţitură şi aproape că-şi varsă maţele. Urmează combinarea ingredientelor într-un ceaun pus pe foc. Muierea-l ceartă că nu învârte destul de repede bucăţile de slană, zicându-i că-i treabă de bărbaţi pregătirea “bucatelor” la ceaun. Imaginaţi-vă că ea vorbeşte româneşte şi el răspunde englezeşte. Se înţeleg ca surdul cu mutul, da’ ea are mereu câştig de cauză, că doar străinu-i în poiata ei...

          Cu chiu cu vai termină omul de pregătit tocana, moment în care  neaoşul nostru de patronaş aduce în vizită o turmă de babe şi moşnegi , pe care-i aşează la o masă. Ăştia sunt cică trupa de teatru a satului. Ce fac? Hai că vă zic eu: stau la masă şi se bălăcăresc pe marginea unei aşa-zise moşteniri (veşnica preocupare a românului de la ţară). Scenariul e slăbuţ şi previzibil: o babă se ceartă cu  moştenitorii pe tema posesiunilor. Englezul urmăreşte la început cu zâmbetul pe buze urletele , dialogul incoerent şi ţâfna bravilor actori. Habar n-are despre ce e vorba, zâmbeşte stânjenit şi declară la un  moment dat că a surzit de-o ureche. Piesa de teatru se termină, babele şi moşnegii se ridică de la masă după ce gustă din tocăniţa unsuroasă şi se cară, mormăind: “Sigur n-o pregătit-o englezu’, că-i pre bună, aşe, ca pă la noi.”

          Urmează o nouă încercare pentru englezu’ :  ajunge la o stână unde trebuie să-i ajute pe ciobani să mulgă oile. Ciobanii sunt nespălaţi, cu hainele jegoase şi fără dinţi în gură- inclusiv cei tineri- stau pe nişte scăuieşe, cu ciubărul între picioare şi mulg oile acoperite de noroi şi de căcat. Pus la ambiţie, după ce-i vede pe ăştia că fac mişto de el, prinde englezul oaia de un picior şi o mulge cumva-cumva, stârnind admiraţia meseriaşilor. Ca să facă o glumiţă de stână, îi bagă ăştia curul unui berbec între picioare, lăsându-l pe om să-l apuce de...

          Urmează pregătirea caşului, la care trebuie  să participe şi aspirantul la paşaport de ţara mea. Aceiaşi nespălaţi fără dinţi în gură stau în jurul ceaunelor şi a oalelor, amestecând cu mâna ceea ce se află în ele. Englezul remarcă faptul că “the most hairy men” are mâinile băgate pân’ la cot în ceaun. Brusc ia decizia de a nu mai mânca brânză în viaţa lui. Oare de ce? Fir-ar al naibii de străin care nu pricepe tradiţiile şi obiceiurile noastre, precum şi faptul că igiena e opţională începând din vremea dacilor şi până în vremea noastră ! Punctul culminant al vizitei la stână îl reprezintă oferirea ceremonioasă a unui pocal cu jintiţă , în semn de acceptare. Omul nu prea are chef de băut lichidul, dar este forţat de ciobanii hăhăinzi, după care scuipă şi devine cam palid la faţă.

          În ultima seară a şederii sale în satul transilvănean, englezul este condus de către vajnicul patron de pensiune pe un deal, unde trebuie să înopteze în ceva construcţie veche şi abandonată din lemn, având la el doar o cergă, o cutie de chibrituri, slană şi o ceapă. Trece englezul de proba asta, dormind noaptea sub cerul liber, revenind, spre uimirea românului nostru, viu şi nevătămat la pensiune.

          Ultima scenă din emisiunea marca TVR este cu românul care declară plin de importanţă că englezul merită “totuşi” paşaportul de România ( “pintru că, no, s-o străduit”) şi cu englezul având dezgustul întipărit pe faţă, mulţumindu-i gazdei şi urcându-se în maşină.

          Menţionez că nu am relatat toate scenele din emisiune, pentru a nu-mi plictisi cititorii.

          Dragii mei, concluzia mea în urma vizionării excelentei producţii televizate este următoarea: nu restul lumii ne percepe aşa cum suntem, ci noi VREM să fim astfel percepuţi de către restul lumii. Ne savurăm statutul de “huo cu slană şi jintiţă”, le dăm peste nas străinilor care încearcă să ne înţeleagă ( suntem mistici, complecşi, ultimii enigmatici ai Terrei), ne bălăcărim pentru a demonstra că nu avem niciun punct de vedere coerent, dar ce bine ştim să ni-l susţinem, nu folosim apă, săpun şi pastă de dinţi pentru a fi deasupra celorlalţi şi în registrul olfactiv şi, în general, ne străduim ca lumea să-şi formeze o părere proastă despre noi, pentru că numai astfel vom putea continua să fim victimele unei Europe “care-şi construia palate şi castele pe vremea când noi apăram în luptă, cu preţul vieţii, hotarele Europei” ( citat din tovarăşa D., profesoara mea de istorie din gimnaziu).