De ce nu?

Urma sa susţin examenele de admitere la liceu si trăznetul îmi lovise sufletul. Tata murise cu doar două săptămâni în urmă şi eu eram distrusă. Ulterior am aflat că atât profesoara de română cât şi profesoara de matematică o sfătuiseră pe mama să nu mă înscrie la clasa de matematică-fizică, unde concurenţă era cea mai mare, ci să aleagă o variantă mai abordabilă pentru o elevă mediocră şi labilă psihic, cum eram eu din punctul lor de vedere.

          Povestea cu “nu-ţi face speranţe, există mulţi alţii mai buni decât tine” rămâne de actualitate. Ca să n-o lungesc de pomană: mama m-a înscris totuşi la clasa respectivă, eu intrând a treia pe listă. Acuma nu vreau să vă imaginaţi că sunt vreo deşteaptă dintr-un scenariu de film cu copii sărmani care devin cunoscuţi şi bogaţi fiindcă au un IQ peste medie. Nici pe departe! Învăţasem mult în clasa a VIII-a, motivată de o profesoară de română severă, care a ştiut cum să pună problema şi căreia i-am rămas îndatorată până în zilele noastre. Domnişoara I., cum era cunoscută pe atunci, este genul de profesor debordând de energie, de o severitate constructivă, care ştia exact ce are de făcut într-o clasă de elevi eterogeni ca nivel de inteligenţă lingvistică. Nu toţi cei care i-au trecut prin mână sunt de acord cu stilul ei de predare, eu însă mă număr printre fericiţii care datorită ei au priceput cum vine treaba cu limba şi literatura română în varii contexte.

          A doua profesoară care m-a ajutat poate chiar mai mult decât domnişoara I. este  doamna J., profesoară de matematică şi bună prietenă a mamei. Este singura persoană din lume pe care o salut şi acum cu “Sărut mâna!”. De ce? Pentru că merită. Doamna J. nu m-a dus pe mine de mânuţă pe tărâmul matematicii, ci a simplificat matematica, făcând-o pe înţelesul meu, eu fiind un veritabil anti-talent. Foarte târziu am înţeles că nu este o ruşine să nu pricepi matematica şi că nu poţi să excelezi la toate materiile, decât făcând eforturi mari de învăţare în domeniile în care natura nu te-a prea dotat. Ştiinţele exacte au rămas un mare mister pentru subsemnata şi-i respect mult pe toţi cei care sunt diferiţi de mine.

          Să revin la povestea cu “nu-ţi face iluzii deşarte, fii realist şi coboară-ţi nivelul aşteptărilor”. Stă în puterea noastră, a adulţilor, să-i încurajăm pe copii, indiferent că suntem părinţii sau dascălii acelor copii. Atunci când un copil din grupa mea îmi şopteşte că vrea să fie astronaut, nu încep să-i enumăr motivele pentru care ar trebui să renunţe la gândul ăsta, ci îi spun doar că dacă-şi doreşte mult, mult de tot, va reuşi. De ce să-i spun unei fetiţe puţin mai dolofane că speranţa ei de-a deveni balerină e utopică? Pe de altă parte însă, de ce să-i spun unui copil inteligent, provenit dintr-o familie mai puţin înstărită, că dorinţa lui de a deveni instalator e o prostie? Ar putea deveni informatician, inginer, medic sau mai ştiu eu ce... N-am dreptul să-i spun acelui copil că a fi instalator este o ruşine. Desigur că vorbim despre visul lui la vârsta de cinci ani, poate că odată cu trecerea timpului îşi va revizui preferinţele.

          Ideea este următoarea: indiferent de dorinţele exprimate de un copil în ceea ce priveşte viitorul lui, eu zic că este bine ca acele dorinţe să fie susţinute şi încurajate. În felul ăsta viitorul adult va şti că-şi poate alege o meserie pe care să o practice cu plăcere, nu din obligaţie faţă de părinţi sau faţă de societate .

          Desigur că o doză de realism este binevenită în anumite situaţii. Fiică-mea se pregăteşte pentru o anumită olimpiadă, la o materie care-i place şi care i se pare ei uşor de abordat. Profesoara care se ocupă de pregătirea elevilor la respectiva disciplină pare să se implice, pentru că le spune ce şi cum au de învăţat, le-a recomandat manualele “de tocit”, îi testează pe elevi, şamd. Până aici toate sunt bune şi frumoase. Aspectul mai puţin constructiv este acela că le-a spus din start copiilor că nu prea au şanse de reuşită, pentru că întotdeauna elevii de la un alt liceu au rezultate mai bune la olimpiada pe oraş, judeţ, ţară. Pornind de la statistica profesoarei, fiică-mea a înţeles că nu merită să-şi facă iluzii, pentru că nefiind în barca potrivită, nu are şanse să ajungă printre primii la finish. Aş fi fost nerealistă să-i spun: “Fata mamei, o să vezi că datorită faptului că te-am făcut deşteaptă şi ambiţioasă vei fi exact tu aceea care o să contrazică scepticismul profesoarei tale.” Abureala dătătoare de speranţe false e mai dăunătoare decât o abordare sinceră, în anumite situaţii. Desigur că sinceritatea este de dorit a fi din categoria “Hai să vedem ce putem face ca sa rezolvăm problema.” şi nu din categoria     “Eşti un tâmpit, marş de aici!”.

          Sfatul pe care i l-am dat eu  a fost să înveţe şi să-şi scoată din cap gândurile pe care alţii i le-au sădit acolo. Până la urmă, reuşita ţine de gradul de dorinţă. Atunci când ne avântăm într-un proiect mânaţi de dorinţă, plăcere şi speranţă, şansele de a reuşi sunt dintre cele mari. Atunci când suntem implicaţi de alţii în proiecte care nu se mulează mai deloc pe structura noastră interioară, ne chinuim înfiorător în încercarea de a demonstra că nu suntem nişte incapabili.

          Mi s-a întâmplat să fiu întrebată de ce nu fac cutare sau cutare lucru sau, dimpotrivă, de ce-l fac. Un  răspuns simplu ar fi : “Pentru că nu-mi place/ îmi place acel lucru.” Mă refer aici la activităţi sau acţiuni, nicidecum la respectarea sau nerespectarea unor reguli de convieţuire.

          Desigur că în viaţă nu putem face mereu doar ceea ce ne place, dar putem  cel puţin să încercăm să reducem din nivelul de frustrare cauzată de impunere. Putem încerca să le explicăm celor care ne obligă să gândim, să ne exprimăm sau să acţionăm după norme de ei impuse faptul că nivelul de suportabilitate e atins, dacă nu chiar depăşit. Putem încerca să trecem peste teama specifică subordonaţilor terifiaţi de furia şefilor. Putem să nu ne mai subapreciem capacităţile şi dorinţele, susţinându-ne cauza până când cel din faţa noastră va zâmbi spunând : “De ce nu?”