Animalul de lângă noi

“Se compară, uneori, cruzimea oamenilor cu cea a animalelor sălbatice; comparaţia este jignitoare pentru acestea din urmă.” (Dostoievski în “Fraţii Karamazov”)

Plimbându-l în dimineaţa asta pe Soki am ajuns la concluzia definitivă că avem un copil foarte bine educat şi un căţel mult prea răsfăţat. Nu stau să reflectez prea mult asupra împrejurărilor care l-au transformat pe animăluţul nostru într-un căţel uneori gălăgios, alteori pofticios şi insistent şi câteodată chiar neprietenos, după cum a remarcat în câteva rânduri Amalia.

          Tarele lui Soki însă nu sunt motive puternice de a nu-l iubi, din contră. Nevoia de a ocroti o fiinţă atât de mică şi atât de pufoasă e mai mare decât frica de oprobiul public.          Sunt necesare câteva explicaţii. Într-o seară am primit vizita domnului P., “preşedintele de scară”, un om foarte cumsecade şi mereu liniştit. Nici noi nu l-am suprasolicitat în toţi anii de când ne cunoaştem, dar nici dumnealui nu  ne-a bătut la uşă mai des decât a fost cazul. De data asta treaba stătea astfel: două familii din bloc, nu se ştie cine, au reclamat lătratul pufosului nostru  pe la orele 11-12, deranjându-le respectivilor vecini odihna de prânz. Domnul P. s-a  scuzat de nenumărate ori pentru că ne-a adus vestea, spunându-ne chiar că el nu l-a auzit niciodată pe Soki lătrând. Dat fiind faptul că nu am reuşit să aflăm identitatea reclamanţilor, le-am transmis prin intermediul mesagerului scuzele de rigoare, precum şi promisiunea că-l vom certa amarnic pe Soki “cel prea lătrătoriu”.

          Două comentarii o să fac pe marginea neplăcutei situaţii:

1.     Onorabilii vecini ar fi putut să bată în persoană la uşa noastră, aducându-ne la cunoştinţă nemulţumirile lor. Este un caz tipic de ţopârlăneală : mârâim pe la colţuri dacă nu ne convine ceva, nu avem însă curajul şi coloana vertebrală de a ne exprima supărările în chiar faţa persoanei care ne-a supărat. Preferăm să umblăm cu fofârlica pe la alte uşi ( eventual de şefi, dacă ne referim la fofârlica de la serviciu), să ne vărsăm veninul puţin câte puţin, trecând mai apoi pe tuşă pentru a urmări cum se desfăşoară ostilităţile în urma demersului făcut.

2.               Soki nu latră fără motiv,el se manifestă zgomotos doar când aude zgomote puternice în faţa uşii noastre. Exemplele sunt nenumărate: Piţi şi cu Iubi vor să ajungă la etajul 4. Nu se urcă în lift, pentru că Piţi doreşte să-şi bocănească toacele de 10 pe scări în sus, ca să facă fese frumoase şi ca să profite de ocazie pentru  a-şi legăna bucile în faţa lui Iubi. Într-o altă situaţie familia X, compusă din mama, tata şi doi copilaşi drăguţi coboară pe scări de la etajul 6, traseul până la maşina personală fiind singura ocazie în care mama şi tata îşi folosesc membrele inferioare pentru a se deplasa. Urmează să se îmbarce şi s-o pornească spre mall-ul din apropiere. În coborârea lor atât părinţii cât şi copiii fac schimb de impresii, manifestându-şi zgomotos fericirea dată de serotonina şopăelii. Bineînţeles că decibelii lor îl determină pe câinele nostru să le răspundă pe măsură.

          Nu are rost să mai povestesc despre dăţile în care sună unii aiurea la interfon: poştaşul, cel care împarte pliante sau fluturaşi în campania electorală, “băeţii cu gunoiu”, copii care apasă cu toată palma butoanele de pe panou, reprezentanţi ai firmelor de televiziune prin cablu, oameni de bine care strâng bani pentru copii bolnavi. Toţi, dar absolut toţi sună la apartamentele cu numere mici, de parcă noi, ăştia care stăm la apartamentul 1 sau 2, maxim 5  suntem, din punct de vedere statistic, şomeri sau pensionari.

          Să revin la subiectul de astăzi. Decizia noastră, ca familie, de a aduce în casă un câine a fost luată de comun acord. Apartamentul nostru, covoarele noastre, mobila noastră, banii noştri, câinele nostru. Încercăm să nu incomodăm, ne străduim să fim cât mai discreţi, cât mai puţin gălăgioşi, după zicala “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.” Suntem chiar dispuşi să recunoaştem când greşim şi să ne cerem scuze. Problema este că nu toţi gândesc ca şi noi, referindu-mă aici la onor vecinii noştri cu care, vrem, nu vrem trebuie să ne trăim traiul în comun.

          De multe, foarte multe ori am simţit nevoia să plec  de acasă, pentru că într-un apartament de deasupra se găureau pereţii ore în şir, fără să ne anunţe nimeni despre derularea vreunui proiect de asemenea anvergură.

          Au fost nu de puţine ori situaţii în care cei veniţi în vizită la noi au strâmbat din nas pentru că în casa scărilor puţea pestilenţial. Duhorile au provenienţe variate, pe care nu le voi enumera aici.

          Când vecinii noştri se ceartă, o fac cu atâta patos, încât chiar dacă nu mă interesează faptul că mă-sa ei este o scorpie sau că el e un beţiv, tot aflu informaţiile astea. De unsprezece ani, perioadă în care ne-am petrecut mereu sărbătorile Crăciunului acasă, ascultăm colindele cântate de Ştefan Hruşcă, pentru că el este interpretul cu care rezonează cel  mai mult vecinii noştri. Anul  ăsta am vrut  să-i informăm şi noi cu privire la preferinţele noastre muzicale, aşa că am ascultat puţin “Manowar” în deschidere, urmat de un “Rammstein” tihnit, aşa, ca de Crăciun. Asta şi drept mulţumire pentru faptul că ne-au inundat pentru a enşpea oară baia, în ciuda nenumăratelor noastre rugăminţi de a-şi repara ţevile, robinetele sau ce-o fi stricat.

          După cum spuneam la început, fata noastră a fost bine educată încă din fragedă pruncie. Chiar dacă e perfect adaptată şi integrată în marele grup al covârstnicilor, cu toate părţile lui bune sau mai puţin bune, un lucru îl face cu mare conştiinciozitate: salută oamenii. Trece pe lângă vecinii şi vecinele noastre dând câte un “bună ziua” clar şi răspicat, ca să nu creadă oamenii că le-a mârâit vreo înjurătură. Surpriza este aceea că multe dintre persoanele salutate nu se sinchisesc să răspundă. Trece un an, trec doi ani şi fiica noastră se cam satură să nu obţină nicio reacţie. Decizia pe care a luat-o mi se pare justă şi de susţinut: nu-i mai salută pe unii dintre domnii şi doamnele cu care conlocuim. La fel fac şi eu, mai ales în cazul domnilor purtători de şapcă, plovere şi şlapi care se uită la mine aşteptând să-i salut. Îi las în aşteptare.

          Mai există un aspect deranjant pentru mine, ca fiinţă înzestrată cu raţiune, oareşce educaţie şi cu niţică deschidere spre lume: igiena personală. Vara şi nu numai trec de multe ori pe lângă vecinele care stau cu fundul pe scările de la intrarea în bloc, sporovăind vesele. Mă strecor cum pot printre picioarele lor, sperând să nu deranjez prea mult. Trebuie însă să inspir şi expir de câteva ori până deschid uşa. Fără să vreau simt mirosul emanat de corpurile lor sănătoase, de gospodine dedicate. Simţirile mele din acele clipe mă duc cu gândul la personajul Grenouille din “Parfumul” de Patrick Süskind. Nasul meu reuşeşte să identifice absolut toate componentele olfactive, începând de la ceapa călită de dimineaţă, slănina prăjită cu o seară înainte, sprayul ieftin aplicat peste transpiraţia nespălată de două zile, terminând cu halena care tinde să domine toate celelalte mirosuri.

          Desigur că eu,  dacă aş fi o persoană fără teamă de a le spune oamenilor verde-n faţă care mi-e părerea, ar trebui să mă opresc, să zâmbesc frumos şi să le spun: “Vecinelor dragi, vă rog frumos să vă spălaţi pe voi dar şi hainele voastre, deoarece puţiţi.”

          N-o fac şi ştiţi de ce? Pentru că-mi este teamă de reacţia lor, aşa cum îmi este teamă în general de reacţiile oamenilor din jurul meu când li se spune că greşesc. Este o teamă laşă dar justificată, nu are nimic de-a face cu fineţea omului care nu vrea să jignească, nici cu vreo atitudine permisivă faţă de mârlănie.

          Pur şi simplu îmi este teamă de un răspuns care ar putea suna cam aşa: “Poate că eu put, cu toate că asta nu-i treaba ta, dar animalul din casa ta latră şi mă deranjează.”

          Aşa că, pentru a nu intra în belele, o să fiu şi în continuare de acord să îndur gălăgia, lipsa de bun simţ şi mirosurile neplăcute ale unora dintre semenii mei, preferând să-mi cer scuze în numele animalului de lângă mine.