Despre îngeri, prăjituri şi ţărani

Am a vă povesti despre unul dintre locurile dragi sufletului meu: Suceviţa.

          În copilărie era singurul sat pe care-l puteam vizita, simţindu-mă ca şi cum aş fi fost acasă. Gospodăria socrilor doamnei J., o bună prietenă de-a mamei, se află în Suceviţa. În urmă cu mulţi ani socrii doamnei J. au  plecat dintre noi, aşa că doamna  şi soţul dumneaei se îngrijesc acum de gospodărie.

          Imaginaţi-vă o casă mare, frumoasă, construită din lemn, cu o mulţime de acareturi cochete şi cu o livadă întinsă până în buza pădurii. Copil fiind şedeam pe băncuţa din grădină, uitându-mă către pădure şi imaginându-mi că personaje din basme mă privesc din spatele copacilor. Umbra înmiresmată mă îndemna la visare. Zeci de arome mă înconjurau, ameţindu-mă.           Bucătăria de vară era locul de făcut vrăji. De acolo au ieşit primele cele mai bune prăjituri şi torturi din viaţa mea. Blatul de pandişpan era înalt, pufos şi galben “ţitron”, tăiat în nenumărate straturi cuminţi şi frumos aliniate, îmbrăcate cu creme delicioase. O sarabandă de culori, arome şi texturi. O tentaţie pentru orice Haplea în miniatură, cum eram eu. Niciodată nu mi s-a dat peste mână, ci dimpotrivă, eram îndemnată cu un zâmbet curat, de bunică rotofeie: “Mai ia, mamă, dacă-ţi place.” Şi îmi plăcea, fiindcă mai luam, fără să mă sfiesc, după care mă strecuram din nou în grădina cu vedere către basme. Am fost mereu un copil contemplativ, fuga şi săritul nu mă prea tentau.

          La Suceviţa termenul de “ţăran” nu a avut  conotaţii peiorative. Nici la Rădăuţi. Ţărani erau oamenii care locuiau la ţară. Ei veneau vinerea la târg şi vindeau brânză, smântână, ouă, pipinci şi fragi. Doar un gând vă împărtăşesc şi vă rog să-l luaţi ad litteram: nu vă permit să părăsiţi astă lume înainte de a mânca cel puţin odată o porţie de fragi cu smântână. Uitaţi de diete, de toate făcăturile de iaurturi cu fructe, trăiţi experienţa fericirii pure!

          Ţărani erau oamenii joviali, cu pălării sau basmale, care vorbeau repede şi hâtru. Bărbaţii îşi păstrau banii la chimir iar femeile îşi rulau bancnotele în batiste ascunse bine între straturile de fuste şi şorţuri. Erau vremurile în care puteau fi apelaţi cu  “mătuşă” şi “unchiule”. Am şi eu o mătuşă cu fuste şi cu şorţ: mătuşa Ileana. Este a mea prin alianţă, ce-i drept, dar este a mea şi mă bucur foarte mult de câte ori ne întâlnim.

          Să revenim la Suceviţa: cei mai mulţi ar asocia mănăstirea cu îngerii din titlul meu. Nu-i aşa, pentru că îngerii trăiesc undeva deasupra norilor, sau poate că trăiesc printre noi. Cert este că eu puteam vedea îngerii din copilăria mea printre norii de deasupra casei lui Oma Coca, stând vara culcată pe banca de lângă iasomia din curte şi mai puteam vedea îngerii privind printre gene cerul înalt de deasupra livezii din Suceviţa.

          Nu mai văd de mult timp îngeri şi nici nu cred că-i mai simt, uneori însă le vorbesc în gând, pentru ca să fiu sigură că măcar acel gând îmi rămâne curat, ca o ancoră în acea parte a vieţii mele în care prăjiturile veneau din bucătăria de vară.