Vremea asta atipică mă abrambureşte. Aş putea-o numi
“anotimpică”, pentru că nu e nicidecum iarnă, dar nici primăvară, vară sau
toamnă nu este. Mă uit prin geam şi văd oameni îmbrăcaţi gros, gonind cu sacoşele pline sau goale, ca nişte
furnici negre şi mute.
Au
trecut ani de zile până când mi-am dat seama ce s-a schimbat: oamenii nu mai zâmbesc. Dacă e să se întâlnească pe stradă, vorbesc tare, apasă fiecare cuvânt, pălăvrăgesc aiurea şi se despart pe fugă. Tot în
goană vorbesc la telefon, strigând ca şi cum
partenerii de discuţii ar fi semi-surzi
iar lumea din jur interesată de subiectele lor de conversaţie.
Bărbatul
ăsta al meu râde uneori de mine:
“Ce naiba, încă nu ţi-ai tras faţă de mall?”. Eu, nedumerită. “Adică zâmbeşti prea mult şi nici poşeta nu ştii să o ţii agăţată de braţul-creangă-uscată.” Am o singură poşetă mai mică, e de
marcă, total neîncăpătoare şi incomodă. Cântăreşte mult şi habar n-am s-o ţin cum trebuie. Are două iniţiale pe toate cataramele
şi am dus-o cu mine la operă şi la balet. Nu e urâtă, dar n-o iubesc. Cam aşa e şi cu unii
oameni. În viaţă ai de-a face cu oameni-poşetă-de-firmă.
Ai nevoie să-i cunoşti pentru ca în anumite discuţii “grele” să-i poţi pomeni. Uneori chiar îţi face mare plăcere să
ai de-a face cu ei, pentru că sunt frumoşi, rasaţi şi umblaţi prin lume. Nu sunt
nepoliticoşi, dar nici nu-ţi permit să te simţi de-al lor. Ocazional te bagă în seamă, dar numai dacă e de teatru
sau balet.
Mai cunosc şi
oameni-poşetă-ocazională. Cu ei interacţionez mai des şi mă simt mai puţin frustrată, pentru că sunt abordabili şi (relativ) necomplicaţi. Acceptă să te ajute când eşti la ananghie, schimbă o bârfă cu tine, beau un suc, mănâncă o prăjitură, dar în niciun caz nu ajung să mănânce sarmale şi friptură de porc la aceeaşi masă cu tine.
Timpul le este drămuit, câteodată au tendinţa de a deveni preţioşi şi de a-ţi da de înţeles că eşti bun de-un aperitiv, dar mai ai mult de
muncit până să poţi împărţi cotletul împănat.
Cei mai la
îndemână îmi sunt
oamenii-geantă-sac. Ei sunt cei din familie sau dintr-un cerc foarte restrâns, pe care-i poţi umple cu de toate, fară să-i faci să se simtă umflaţi sau deranjaţi. Îi poţi spăla des şi când îi
porţi pe umăr te bucuri
de apropierea lor, dorindu-ţi-o zilnic şi toată
viaţa.
Mai există însă o
categorie de oameni: oamenii-poşetă-comoară. Sunt oamenii cu care nu te
întâlneşti des, nici nu vorbeşti prea mult, dar care poartă înlăuntrul
lor unele secrete numai de ei şi de mine ştiute. Amintiri de neşters şi
sentimente de neuitat. Ei sunt ca nişte poşete dintr-un material scump, vechi,
cu perle şi cu paiete aplicate, păstraţi
într-o husă protectoare.
Prietenă dragă de acolo, de departe, mi-ai spus că nu te-ai regăsit în nicio descriere de pe blogul
meu. Nici nu aveai cum, pentru că tu eşti
poşeta-mea-comoară. Te iubesc!
Se apropie anul nou, asa că le doresc tuturor poşetelor din
viaţa mea să fie iubite,
dacă nu neapărat de mine, atunci măcar de aceia a căror dragoste şi-o doresc.
La mulţi ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu