Când eram copil, aveam tot timpul în
ghiozdan un caieţel cu expresii frumoase. Erau vocabulare cu foi lucioase, cu
liniile acelea verticale, albastre, care despărţeau paginile în două.
Caieţelele erau învelite în coperţi transparente, cu etichete şcolare lipite în
colţul din dreapta, jos. Îmi scriam numele cu cerneală şi aveam mereu grijă să
nu le fac urechi de măgar purtătoarelor de cuvinte alese.
Ţin minte şi acum biblioteca mea din
camera în care mi-am petrecut atâţia ani frumoşi. Aveam foarte multe cărţi,
unele potrivite vârstei, altele donate de mama şi de tata, din cauza lipsei de
spaţiu din biblioteca din sufragerie. Erau multe cărţi în casa noastră, cărţi
care nu doar strângeau praful, ci fuseseră toate citite cândva, de cineva. Am
învăţat de mică să ating frumos coperţile şi paginile cărţilor. Le mângâiam de parcă s-ar fi
transformat în pulbere la o mişcare greşită. Le-am numerotat, în ordinea alfabetică a
autorilor şi a titlurilor, semnându-mă pe prima pagină. Le drăgăleam, le
îndreptam filele şi le aşezam frumos în picioare în bibliotecă. Nu-mi prea păsa
de hainele pe care le zvârleam, spre disperarea mamei, aiurea prin dulapuri şi
sertare. Îmi păsa un pic de jucării, pe care le aglomeram în sertarul cel mare
de sub pat. Altarul meu personal era biroul, pe care şi în care-mi aranjam
rechizitele , caietele şi cărţile. Era colţul de lângă fereastră acela în care
mi-am petrecut cele mai frumoase, dar şi cele mai agonizante clipe. Vedeţi voi,
îmi era frică de matematică, fizică şi chimie. Îmi era atât de frică, încât îmi
doream să mă îmbolnăvesc înainte de un test mai serios sau înainte de vreo teză.
Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să pricep că nu era din vina nimănui lipsa
mea de apetenţă dar şi de înţelegere a materiilor respective. Nu eram născută
ca să le pricep şi pace.
Cuvintele
au fost dintotdeauna jucăriile mele preferate. Ele îmi conferă confort şi
încredere. Nu mi-e nici frică, nici jenă de ele. Le caut oriunde, le atrag, le
găsesc şi le folosesc cu încântare. Iubesc cuvintele mai presus de orice altă
unealtă care mi-a fost făcută cadou. Sunt mândră de cuvintele pe care le pot
folosi, rostogoli, inventa, îmbucăţi, face, desface, arunca, prinde şi da mai
departe. Nu mi-a impus nimeni respectul faţă de ele. Îl aveam în minte şi în
suflet dintotdeauna.
Ţin
minte şi acum două expresii frumoase pe care le-am descoperit răsfoind cărţile:
“nori efemeri” din “Pe drumuri de munte” de Calistrat Hogaş şi “năframa
colilie’ din “Poveşti nemuritoare”. Rezonanţa expresiilor m-a impresionat în
acel moment al copilăriei mele, rămânându-mi în cap până acum. Cuvintele
frumoase-mi zâmbesc nu numai dintre paginile cărţilor. Cuvintele frumoase-mi
mângâie sufletul şi atunci când le aud vorbite de oamenii din jurul meu.
N-aş
vrea să fiu greşit înţeleasă: naivitatea unor expresii banale pe care le
întâlnesc zilnic nu mă încântă. Ştiu că este o modă acum să descoperim şi împărtăşim tot
felul de chestiuni aşa-zis motivaţionale despre iubire, prietenie, optimism,
viaţă şi moarte. Unele expresii au fost gândite de iluştri necunoscuţi, altele
au fost scoase de la naftalina unor clasici, fiindu-ne prezentate alături de
pozele lor. Recunosc că sunt o preţioasă şi nu mă las impresionată de orice
înşiruire de cuvinte. Nu este deloc un semn de răutate din partea mea, este pur
şi simplu dorinţa de a citi ceva care să mă reconstruiască pe dinăuntru, care
să-mi provoace câte o scânteie a sinapselor, care să mă determine să zâmbesc a
surpriză. Este dorinţa simplă a omului care-şi doreşte ca simţurile să-i fie
gâdilate şi răsfăţate de cuvinte combinate într-un mod inedit.
Mi-a
trebuit ceva timp ca să pricep de ce în ultimii ani oamenii vorbesc şi scriu
din ce în ce mai urât. La început i-am acuzat de superficialitate, incultură,
laşitate şi egocentrism. Acum am ajuns la concluzia că este vorba despre o
terapie: terapia prin cuvinte urâte.
Oamenii
sunt din ce în ce mai săraci, mai apăsaţi de griji, mai terorizaţi de ceea ce
se petrece în jurul lor. Ritmul vieţii este aiuritor, timpul nu le ajunge
pentru a se linişti, s-au înmulţit bolile şi bolnavii, s-au înmulţit maşinile
şi claxoanele, mărfurile sunt tot mai multe, mai colorate şi mai tentante, a scăzut numărul locurilor liniştite în care
putem şedea şi cugeta, muzica zgomotoasă ne ajunge oriunde ne-am duce, avem
multe, multe telefoane care sună neîncetat, chiar şi atunci când încercăm să ne
odihnim, putem fi găsiţi oriunde, nici chiar pădurea nu ne mai conferă
siguranţa unei ascunzători neştiute de nimeni.
Dacă
tot nu mai e timp pentru fraze lungi, dacă tot nu mai există nervi şi
disponibilitate pentru discuţii calme, binefăcătoare, oamenii au comprimat
cuvintele, au comprimat gândurile, le-au simplificat, banalizându-le,
rupându-le, bătându-şi joc de ele, scuipându-le afară ca pe nişte coji de
seminţe. Oamenii înjură. Oamenii scriu urât. Oamenii îi îndeamnă şi pe alţi
oameni să vorbească urât şi să înjure. Înjurăturile eliberează. Înjurăturile
răcoresc. Vorbele urâte sunt la îndemâna
oricui. Jignirile sunt mai scurte decât complimentele. Trăim pe repede înainte,
trebuie aşadar să şi vorbim pe repede înainte. Cuvintele nu mai sunt untul care
se topeşte pe felia de pâine prăjită, ele sunt cuţitele care care taie pâinea
şi întind untul. Vorbele urâte, scrise sau rostite , înlocuiesc bancurile
savuroase care circulau în urmă cu peste 25 de ani. Nu mai facem haz de necaz.
Înjurăm cu voce îngroşată şi spatele transpirat de nervi necazul, dar şi pe cel
care ni l-a pricinuit.
Uneori
înjur şi eu. Mă înjur pe mine, fiindcă am fost căscată şi m-am lovit sau am
spart obiecte de prin casă. Înjur
fiindcă acelea sunt chiar situaţii în care “norii efemeri” şi “năframa
colilie” n-au ce căuta.
Nu
mi-au plăcut niciodată cuvintele urâte, nici combinaţiile urâte de cuvinte.
M-am jucat cu cuvintele încercând să obţin.... cum să explic eu, ca să vă
puteţi imagina relaţia mea cu
cuvintele....încercând să obţin dulceaţa perfectă din petale de
trandafir, servită alături de un pahar cu apă rece de la pompa din curtea casei
bunicii mele de la Rădăuţi.
Pe
când eram în clasa a VIII-a am scris o fabulă, pe care am cărat-o după mine ori
de câte ori m-am mutat şi viaţa mi s-a schimbat. Vă rog să o citiţi nu pentru
că ar fi o fabulă nemaiîntâlnită, ci pentru că este un exemplu de joc al meu
din copilărie. Mai mult decât atât, am
să vă dezvălui un secret: morala nu a fost scrisă de mine, ci de tatăl meu, pe
care cancerul mi l-a luat şi dus în vara aceluiaşi an în care am scris fabula. Fabula asta este ultimul joc pe care
l-am jucat împreună cu tata.
GĂRGĂRIŢA ALPINISTĂ
O gărgăriţă tânără şi
foarte pistruiată
A vrut ca să se urce-odată
În vârful unui mic copac,
Barem, pe-al unui roşu mac.
Şi vru să zică pistruiata aia.
Că vrea s-ajungă sus, pe Himalaya .
Şi toţi o-nconjurară,
O admirară,
O râzgâiară, o sărutară.
Iar toată tinerimea,
invidioasă, o bârfea:
-Fugi, bre, d-aci, n-ajunge
nici colea!
Dar gărgăriţa se umflă în
pene
Şi-şi începu
urcuşu-alene-alene.
Nici o juma’ din drum ea nu
făcu
Şi dura-dura, ea la loc căzu.
Toată mulţimea începu să
murmure,
Iar adunarea cea solemnă să se
tulbure.
Însă spre uşurarea ei, un
gărgăuţ bătrîn
înaintă şi zise
trist:
-
Cum
vrei s-ajungi în vârf făr’echipament
de alpinist?
MORALA:
Morala-i simplă, cam
pestriţă
Pentru o mică gărgăriţă,
De minune ea se potriveşte
La cel ce n-are, dar
doreşte.
De laudă e faptul s-ajungi
mai sus,
Dar de puterea-i mică şi
s-a dus
Şi de nu poţi în ruptul
capului ,
Vezi-ţi atunci de lungul nasului!
Ar trebui sa publici...e talent in tot ce scrii
RăspundețiȘtergereIti multumesc pentru incurajare. Public aici, unde ma pot gasi destui oameni. Pentru mine este destul, ma simt implinita.
Ștergere