Am mai scris aici
, pe blogul frânturilor mele de minte şi de suflet, despre mine ca mamă, despre
mine ca femeie gravidă isterică, despre mine ca născătoare făcând noaptea
cafele, despre mine ca femeie care-şi pune întrebări din categoria “Copiii,
încotro?”.
Mă uit prin geam şi văd ceaţa densă
, aşa că încerc să mă autovindec de meteosensibilitate. Amintirile zâmbitoare sunt cele mai bune în situaţiile astea. Cel mai mult
zâmbesc când mă gândesc la fata asta a mea. Există încă o mie de oameni,
amintiri, gânduri sau situaţii care mă ajută să zâmbesc, dar fata mea este
sursa inepuizabilă de umflare a sufletului, până dă pe dinafară.
În
1998, când s-a născut mititica mea, nu aveam încă acces la internet, nu găseam
prea multe cărţi cu sfaturi, nu prea găseam nici babe dispuse să mă sfătuiască,
nu găseam prietene cu bebeluşi. Nu prea gaseam nimic. Mama uitase tot, soacra
era departe, dar probabil că şi ea uitase tot, eu nu ştiam, Gabi nu ştia,
nimeni nu ştia cu ce se mănâncă chestiunea bebeluşească.
Primisem
în perioada sarcinii haine, jucării, biberoane, suzete, pe care le stocasem
frumos în dulap. Nu am fost deloc superstiţioasă şi am zis “mulţumesc” pentru
fiecare miniatură primită în perioada în care burta mea se îngurguţa cu spor.
Ajunsă
aşadar acasă după peripeţiile unei naşteri neanunţate, am făcut inventarul
stocului de scutece, de haine, de creme pentru fund, şampon şi alte flacoane
importante, liniştindu-mă, crezând că totul va funcţiona ca la carte.
Nimic
nu a funcţionat ca la carte. Copilul ăla mic, cu păr des pe cap şi cu o gură
cât o şură nu vroia să funcţioneze după cum scria în paginile unei cărţi de
puericultură din anii ’80.
Vedeţi
voi, Gabi, tatăl cerebral al copilului meu, o abordase pe naşa copilului
nostru, pe atunci studentă medicinistă, rugând-o să ne asigure o bază de date
despre bebeluşi. Cu mare drag ne-a oferit manualul ei de puericultură, laolaltă
cu sfaturile ei dragi şi dezinteresate. Erau sfaturi extrase din cursurile de
la facultate, care puse cap la cap ar fi trebuit să ne transforme în părinţi
ideali.
Se puse
Gabi pe citit. Eu nu aveam timp pentru aşa ceva, mă transformasem într-o
fabrică de lapte duioasă, nedormită şi cam zombie.
Extrăgându-şi
notiţele din cartea noastră de căpătâi, scolasticul momentului a decretat că
noaptea bebeluşul trebuie să doarmă.
M-am
uitat la coşuleţul în care dormea bebeluşul cu fundiţa roşie- ptiu, să n-o
deoache!- atârnată deasupra şi am constatat că doarme.
- Păi, acum doarme...
- Trebuie să doarmă toată noaptea. Aşa zice aici ( bătut
cu degetul în carte).
- Aha, toată noaptea. Până la ce oră ?
- Până la 6 dimineaţa zice aici ( sprânceană ridicată
convingător).
Îngeraşul
de sub fundiţa roşie dormea, zâmbind în somn, molfăindu-şi buzele. Discuţia
noastră continuă în şoaptă:
- Şi dacă se trezeşte şi i se face foame?
- N-ai voie să-i dai lapte până dimineaţa.
- O să plângă....
- Am citit că trebuie să o laşi să plângă. Până la urmă se linişteşte.
- Da’ dacă trebuie să-i schimb scutecul?
- N-ai voie să-i schimbi scutecul noaptea.
- O să se irite.
- Nu, că aici zice că dacă o dai cu cremă “Petrini” nu se
irită.
Molfăitul
buzelor centrului universului nostru a continuat până la un moment dat, în care
am auzit un scâncet uşor, care mi-a aprins toate beculeţele de avarie. E vremea
mesei! Dau să mă ridic şi să scot bebeluşul din coşuleţ, pregătită să-i ofer
liniştea din preaplinul meu.
Puericultorul de serviciu ridică un deget, semn de
ascultare:
- E trecut de unşpe noaptea. Gata, până la cinci, şase dimineaţa n-ai voie s-o scoţi din coşuleţ. Vezi că dacă o obişnuim aşa, n-o să mai avem linişte.
Ascultătoare,
mă aşez pe canapea, cu mâinile în poală.
Ochii-mi pică în gură de oboseală, capul îmi vâjâie de atâtea
informaţii, pieptul mă doare de atâta lapte iar copilul meu urlă din ce în ce
mai tare. Caut să mă retrag undeva în spatele gândurilor mele, îngânând o mantră găsită la disperare:
“Doamne, dă-mi putere, Doamne, dă-mi putere, auuuuu, ce mă doareeeeeee! Doamne,
dă-mi putere, Doamne....” . O ţin eu tot într-o mantră, căutând să mă
liniştesc, dând impresia că sunt o femeie ascultătoare, încrezătoare în
cuvintele soţului ei. Tac, stau pe canapea, încep să-mi frâng degetele. Mă
ridic şi mă îndrept către coşuleţul din care se aud deja răcnete paroxistice (
deschid aici o paranteză micuţă: fata mea nu este niciodată nervoasă, cu
excepţia cazurilor în care-i este foame, dar pentru a învăţa asta, a trebuit să
mă “frig” de câteva ori), cu intenţia de a-mi scoate copilul dintre păturici.
El se ridică şi-mi spune:
- N-ai voie până la ora...
- Dă-te la o parte ca s-o scot din coş. Dacă nu mă laşi în pace, s-o alăptez, te omor !!!
Văzându-mi ochii ieşiţi din orbite a considerat că nu mai
e cazul să insiste. Am luat-o, am ţugat-o şi ne-am liniştit amândouă.
Vreme
de vreo două luni am avut şi program nocturn şi program diurn, de ajunsesem să
dorm vreo două ore din douăzecişipatru. Copilul meu m-a testat până m-a adus în pragul
disperării. Probabil că după perioada de
probă a considerat că ajunsese la mama şi tatăl potriviţi, asa că s-a potolit
şi a început să doarmă cum scria în carte. Am înapoiat cartea naşei,
mulţumindu-i frumos. A fost singura noastră încercare de a ne creşte şi educa
fata după cărţi.
Ştiţi ceva? Copilul meu nu-i un copil de crescut după cărţi. Ea e de crescut
după suflet şi după vorba bună. Ea e de crescut după amintirile frumoase din
propria noastră copilărie.
Copilul
e de crescut de părinţi pregătiţi să mai şi greşească niţel, pentru că nimeni,
absolut niciun specialist scriitor de cărţi serioase despre părinţeală, nu
cunoaşte copilul asa cum îl cunosc părinţii săi. Copilul nu-i de crescut după
cărţi, nici după portofelul şi ambiţiile părinţilor. Copilul e de crescut după
rugile de mulţumire şi promisiunile aduse lui Dumnezeu în momentul în care vi
s-a născut copilul. E părerea mea şi zâmbesc scriind-o aici. Ceaţa s-a mai
risipit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu