Grădiniţeală cu nod în gât

În urmă cu mulţi ani însoţeam pe post de translator un grup de nemţi care aduceau ajutoare în România. Locaţia mai exactă este comuna Zvoriştea.

             Acela este locul în care am făcut cunoştinţă cu România cea mai săracă din câte cunoscusem până atunci. Acolo am plâns prima dată când am ţinut un copil murdar în braţe, acolo mi-a venit a urla prima dată de furie când am ţinut de mână o babă paralizată, într-o bojdeucă de chirpici.

             Veneau nemţii de două ori pe an, cu câte două TIR-uri pline cu lucruri de dat, inclusiv alimente. Aduceau nemţii bani cu care au construit brutărie în sat, au construit şi reparat o sumedenie de căsuţe, au tras curent, au suportat cheltuieli cu medicamentele şi tratamentele unor săteni, plăteau abonamente pentru pâine şi transport.

             Umblam cu ei câte o săptămână, de dimineaţa până seara, intrând în gospodării, strângând mâini, vorbind, privind adulţii şi copiii din casă, ascultându-le poveştile, traducând tot ceea ce spuneau, încercând în acelaşi timp să nu izbucnesc în plâns la fiecare vizită. Aveam şi eu acasă un copil mic, de care-mi era foarte dor, dar îmi venea a plânge gândindu-mă că toţi gâgâlicii murdari, cu părul încâlcit şi cu un boţ de mămăligă rece în mânuţă n-or să aibă niciodată ceea ce avea copilul meu, oricât de multe ajutoare ar aduce nemţii.

             Am intrat şi într-o grădiniţă dintr-un sat. Casă veche, neîncălzită, neprimitoare, cu miros de stătut şi WC în fundul curţii. Copii puţini, îmbrăcaţi cu câte două rânduri de hăinuţe şi cu căciuliţe pe cap stăteau zgribuliţi pe nişte scăunele de pe vremea Domnului Trandafir, neavând nimic pe măsuţe. Prin cameră erau înşirate câteva jucării atât de vechi, că se destrămau iar pe pereţi erau lipite câteva planşe cu litere şi cifre pe care probabil că le văzusem şi eu prin anii ’80, când eram şcolăriţă.

             Ochişori vii, iscoditori ne-au privit la intrarea noastră în cameră. Educatoarea îi pregătise probabil pe cei mici pentru vizita noastră, pentru că niciunul nu s-a ridicat, niciunul nu a deschis guriţa să vorbească, s-au limitat la un “Buuuuunăăăăă ziiiiuuuuuaaaa!” în cor, după care au tăcut. Comunicau cu noi din priviri. Era ceva fascinant în ochii lor, era esenţa inteligenţei care răsare precum grâul pus la încolţit. Era potenţialul care le fusese hărăzit încă din naştere şi care aştepta să erupă. Întrebarea este: cum şi unde să erupă? Printre jucăriile jegoase, ţoalele din cârpe de pe podeaua murdară, soba veche şi veşnic rece din teracotă,  cărţile rupte de atâta răsfoit, pereţii crăpaţi?

             Probabil că o să vă întrebaţi de ce am ales să scriu despre copiii din acea grădiniţă de la începutul secolului XXI, din România. E simplu: pentru că acolo am plâns prima dată de amarul copiilor şi tot acolo am strâns până la sufocare în braţe o copchiliţă mică, blondă, cu ochi albaştri, care s-a agăţat de gâtul meu, lipindu-şi faţa de faţa mea. Le-am zis nemţilor să le dea copiilor jucării, nu contează de care. Au zâmbit relaxaţi, scoţând câţiva saci de pluşuri frumoase, pe care le-au lăsat educatoarei să le împartă copiilor. Sunt sigură că educatoarea le-a dat copiilor pluşurile acelea de care copii din alte ţări s-au despărţit cu uşurinţă. Sunt la fel de sigură că educatoarea le-a dat de grijă copiilor să grijească de pufoşeniile primite, pentru că degrabă nu aveau să capete altele. Sunt sigură că acei copii cu privirile de grâu pus la încolţit s-au jucat frumos cu acea unică jucărie primită de la copii ca şi ei, care însă la micul dejun nu mănâncă mămăligă rece.

             De ce am ales să scriu tocmai astăzi despre copiii de acolo? Pentru că învăţământul din România este gratuit şi pentru că cei care ar trebui să le asigure tuturor copiilor din ţara mea, indiferent că trăiesc la sat sau la oraş, toate condiţiile care să permită desfăşurarea unui act educaţional de calitate, ei bine aceia îşi bat joc de tot ceea ce ar putea deveni acei copii superbi. Da, este o bătaie de joc despre care vreau să vă povestesc vouă, celor care-mi citiţi blogul, pentru că sunt aproape sigură că nu aţi vizitat niciodată cel puţin o grădiniţă ca cea pe care am văzut-o eu.

             Învăţământul românesc este gratuit şi tocmai de aceea cei care ar trebui să aibă grijă de grâul încolţit al copiilor aleg să nu-l ude şi îngrijească, aruncându-l la coşul de gunoi al ignoranţei şi îndobitocirii, pentru că, nu-i aşa?, tot ce este gratuit este de proastă calitate şi poate fi oricând înlocuit.

             Aceia care aleg să întoarcă privirea de la problemele grave şi punctuale care afectează parcursul firesc al vieţii acelor copii trebuie să iasă din birouri, să îmbrace pufoaica şi cizmele de cauciuc şi să colinde prin locuri ca acelea văzute de mine. Nu de alta, dar până n-o să vadă privirea unei mogâldeţe care primeşte pentru prima dată în viaţă o jucărie de pluş,  n-o să-şi descopere nici inima din piept, nici nodul de plâns din gât.