Şcoala de altădată

În urmă cu vreo doi ani am participat la o şcoală de vară, în calitate de cursant. La începutul unui curs a fost aplicată “Tehnica viselor”: a trebuit să închidem ochii, lăsându-ne purtaţi prin vis de cuvintele profesoarei. Tema aleasă de aceasta a fost “Şcoala copilăriei mele”. Nu ştiam că asemenea amintiri se lasă cu noduri în gât şi lacrimi în ochi. M-am ascuns, ruşinată de slăbiciunea mea, mi-am şters ochii şi am continuat.

          Ca să aflaţi de ce mi-e dor de şcoala mea, am să vă povestesc cum arăta ea în anii ’80, când a fost dată în folosinţă.

          Este o şcoală construită de comunişti, dar trebuie să recunosc că cine a conceput proiectul nu şi-a bătut joc de noi: din perspectiva mea, de copil, pot afirma că spaţiile erau generoase, nu lipsea nimic din laboratoare şi curăţenia era impecabilă. Pe holuri existau în dreptul fiecărei clase dulăpioare pentru încălţămintea de exterior. Aveam voie să intrăm în clasă doar cu papuci de casă. Existau mochete peste tot, băncile cu câte două locuri erau comode, cu pernuţe din burete şi cu huse de culoare verde închis iar băile miroseau a dezinfectant. Prin toată şcoala erau răspândite ghivece cu flori şi nu era niciodată frig, nici chiar când afară era un ger de crăpau pietrele. Locuinţele noastre erau peşteri de gheaţă, dar la şcoală era mereu cald şi bine.

          La finele anului şcolar aduceam de acasă glasspapier şi raşchetam parchetul, fiecare în clasa lui. Omul de serviciu lustruia mai apoi suprafeţele cu ceară şi cu “Petrosin”. Mamă, mamă, ce mai mirosea şcoala noastră în ultimele zile de şcoală!

          Pauzele mari ni le petreceam obligatoriu în curtea şcolii, fără comentarii că “a zis mama să mă lăsaţi în clasă, că mă doare capul, burta, gâtul, etc...”. Dacă eram bolnavi mergeam acasă, dar trebuia să fim betegi de-adevăratelea ca să putem lipsi de la ore. Nici părinţii şi nici doctorii nu încurajau “chiulul de relaxare”, cu toate că aveam ore inclusiv sâmbăta. Învăţătura era o chestiune serioasă şi nu i-ar fi trecut nimănui prin cap să treacă peste cuvântul învăţătorului sau al profesorului.

          Şcoala mai are , în afară de curte,  un teren de sport care iarna era transformat în patinoar şi o sală de sport mare, unde erau organizate tot felul de activităţi.

          Ne jucam prin curte , supravegheaţi în permanenţă de profesori. Pe vremea aceea nu existau accidente, bătăi, fumat în curtea şcolii, bullying, competiţie de ţoale sau bijuterii sau de maşini din care coborau elevii la poarta şcolii. Desigur că existau familii înstărite şi atunci, dar bunăstarea era afişată strict în afara şcolii.

          Singurele complexe de inferioritate puteau fi cauzate de note. Era de la sine înţeles că un elev care avea mereu note slabe era catalogat drept “prost”, indiferent dacă era leneş sau nu-l ducea capul. DAR, în ciuda etichetărilor relativ dure, exista la vremea aceea şi interesul profesorilor de a-i ajuta pe aceşti “proşti”: după-masa se organizau de regulă lecţii de recapitulare şi fixare a cunoştinţelor, netrecându-se prin materie ca vodă prin lobodă. O altă metodă era “tutela”: un elev cu note bune primea în grijă pe câte unul care avea nevoie de ajutor. După ore trebuia să le explicăm celor de lângă noi lecţia predată, avantajele fiind duble: noi, ăştia mai cu glagorie în cap, pricepeam ce ni s-a predat fiindcă repetam, iar cei năpăstuiţi pricepeau fiindcă lecţia le era explicată de unul de-al lor, dispărând inhibiţia cauzată de un profesor prea sever.

          Severitatea profesorilor şi pretenţiile pe care le ridicau s-au dovedit a fi bune pentru generaţia noastră.   N-am întâlnit  niciun coleg de generaţie care să fi rămas cu sechele psihice post-traumatice. Dimpotrivă: un procent covârşitor am reuşit să absolvim cel puţin o facultate ( pe vremea când admiterea era pe bază de examene, nu de dosare), suntem oameni întregi la minte, cu coloană vertebrală şi cu suficientă informaţie în cap, cât să nu ne facem de ruşine într-o discuţie. Vorbim limba română fără să o pocim, nu ne este ruşine să folosim cratima, salutăm atunci când trebuie şi cunoaştem suficientă matematică, fizică, engleză sau geografie, cât să le explicăm şi copiilor noştri. Asta a fost şcoala de modă veche, comunistă: ne-a cultivat  aviditatea pentru cunoaştere şi respectul faţă de cei care-şi omorau creierul şi plămânii în faţa clasei, în încercarea de a ne educa şi învăţa.

          Noi, cei care am absolvit liceul prin ‘90-’91, suntem ultimii “îndoctrinaţi” ai naţiei şi atmosfera de atunci din şcolile româneşti nu va mai fi niciodată aceeaşi. Acum suntem cu adevărat liberi. “Şi ce-i cu asta?” o să mă întrebaţi.  Mai nimic...

Penarul meu

Există o singură poză cu mine la începutul clasei I: o scoabă cu genunchii noduroşi, cu uniforma strâmbă, cordeluţă mult prea lată şi cu un zâmbet din categoria “habar n-am ce mi se-ntâmplă”.

          Am primit primul meu ghiozdan şi primul meu penar de la naşii din Bucureşti. Orice cadou de la ei era valoros şi primit cu un “sărut mâna!” politicos. Îmi era niţel frică de naşii mei, pentru că erau severi ca nişte personaje de-ale lui Teodoreanu, dar îmi aduceau cadouri superbe ( primul medalion din aur, primul ceas electronic, o păpuşa mare-mare pe care am rupt-o jucându-mă cu Claudia,                    ş-alticelea). Naşa mea fusese farmacistă, o chema Zizi ( oare care-i era numele din buletin?) şi ştia să coacă chec în trei culori. Eu scobeam mereu partea turcoaz din chec, părea mai gustoasă.

          Ghiozdanul era din muşama roşie, cu nişte pitici zâmbăreţi desenaţi. Penarul era din lemn lăcuit şi avea pictate câteva flori roşii şi albastre. Îmi plăceau rechizitele mele, aveam mare grijă să nu le pătez sau rup, dar de scris , scriam îngrozitor! Mama a păstrat timp de mulţi ani primele mele caiete. E bine să vezi de unde ai pornit... Caligrafia mea n-a fost niciodată frumoasă, dar cel puţin devenise lizibilă prin clasa a V-a.

          Pe doamna O., învăţătoarea mea, am respectat-o foarte mult. Nu era mămoasă, dar ştia să ne fie apropiată. Nu cerea respect ci îl impunea prin felul ei de a fi. Mi-a fost dragă învăţătura, însă episodul cel mai negru din primii opt ani de şcoală se numeşte “Tabla înmulţirii”. Nu reuşeam nicicum să o memorez, mama mă suspecta la un moment dat că aş fi niţel retardată, văzând că nu făceam niciun fel de progres şi că la lucrările de control nu ieşeam din 4 şi 5. Mă trezeam singurică pe la 5 dimineaţa şi repetam pârdalnica de tablă. Degeaba: la 6X7 şi 7X8 mă blocam şi gata.

          A sosit şi ziua în care îngerii s-au pogorât din ceruri, cântând “Aleluia!”. Oma Musia locuia vis-a-vis de şcoală şi venea zilnic la finalul orelor ca să mă ducă la ea acasă . Îşi aducea aminte cum într-o bună zi a întâmpinat-o un stol de copii gureşi care i-au comunicat în cor că în ziua respectivă luasem un 8 la lucrarea de control şi că tovarăşa O. n-o să mai trebuiască să mă ţină şi în după-amiaza aceea la şcoală “împreună cu proştii clasei”. Ţineţi aşadar minte că pentru o perioadă de timp fusesem şi eu una dintre proştii clasei a II-a B.

          Am avut o sumedenie de stilouri pe care le-am stricat. Bineînţeles că eram admonestată amarnic, dar a doua zi primeam un stilou nou, mai frumos decât cel vechi. Mama şi tata mă iubeau, chiar dacă eram o împrăştiată cu capul veşnic în nori.

          Cel mai frumos penar a fost cel cu fetiţa şi cu căţelul. Era mare, moale, curat şi mirosea frumos, de la guma de şters , care era roz şi parfumată. Îmi îngrijeam penarul şi-l curăţam zilnic. Camera mea nu era întotdeauna ordonată, haosul domnea adeseori prin dulapuri, pe covor şi pe pat, sertarele biroului meu erau însă mereu frumos aranjate. Chiar şi acum intru în camera fiica-mii şi-i fac curat în birou, nu pentru că nu ar fi ea în stare, ci pentru că este una dintre ocupaţiile mele casnice preferate.

          Am rămas o colecţionară de ustensile de scris, chiar dacă, din păcate, ele nu ne mai folosesc în aceeaşi măsură ca pe vremuri. Scrisul de mână este mai obositor decât tastatul, dar cât de frumos şi de personal poate fi! Mi-ar plăcea să trimit felicitări  în loc de sms-uri şi de postări pe Facebook, dar cine le-ar mai aprecia?

          În camera fetei mele există un stilou vechi, de culoare neagră, cu buline roz. Este un cadou de la C., prietena mea de atunci.

“ Nu mai corespunzi!”

Noi, femeile, avem un obicei foarte păcătos: analizăm în detaliu fiecare persoană sau situaţie din viaţa noastră. Dacă există vreo reprezentantă a sexului frumos care n-o face, ar fi cazul să-şi testeze nivelul testosteronului.

          Sunt copil singur la părinţi. Mi-aş fi dorit să am un frate sau o soră, dar n-a fost să fie. În blocul în care am crescut trăiau familii care aveau doi-trei copii. În timpul zilei nu aveam nicio problemă, pentru că mă jucam cu vecinii mei, seara însă, când ne adunau mamele pe la casele noastre, mă trezeam singură în camera mea. Nu eram prea supărată, pentru că aveam o bibliotecă bine pusă la punct şi cititul era ocupaţia mea preferată.

          Cu timpul însă am simţit nevoia să-mi manifest faţă de cineva sentimentele pe care le-aş fi avut faţă de o soră. S-a întâmplat să fie C., cu care am fost colegă timp de doisprezece ani de zile.  Viaţa, timpul şi distanţa însă au dus la ruperea relaţiei, noi două regasindu-ne  după douăzeci de ani. Pentru o clipă am sperat că vom putea menţine legătura, chiar şi sporadic. N-a fost să fie. Stând eu şi gândindu-mă la ce a fost şi nu mai este, am căutat explicaţii. Prima şi prima dată m-am învinuit pe mine: prea departe, prea ştearsă, prea urâtă, prea săracă, prea , prea, prea... Am ajuns într-un final la o concluzie care explică tot: nu mai corespund.

          De aici pornind, am realizat faptul că toate prieteniile sau relaţiile de amiciţie s-au dizolvat la un moment dat, pentru că nu am mai fost corespunzătoare: fusesem amuzantă, fusesem dispusă, fusesem utilă, fusesem pur şi simplu acolo, însă într-o bună zi nu mai fusesem toate astea.

          M-am învinuit  şi m-am întristat de multe ori când   mi-am dat seama că am fost uitată de cineva. Nu mă străduisem suficient, nu investisem destulă energie şi nici minute de conversaţie telefonică. Poate că ar fi trebuit    să-mi fac timp să ies prin cluburi, să devin mai...fashion, să-mi aleg o meserie mai bănoasă, sau mai cu influenţă, habar n-am ce-aş mai fi putut face ca să-mi lărgesc cercul de prieteni. N-am făcut nimic din toate astea, preferând  să-mi trăiesc viaţa cât mai simplu cu putinţă. Mi-am stocat energia, folosind-o acolo unde e necesară: la grădiniţă şi acasă.

          Păstrez într-o pungă  de cadou ponosită toate bileţelele şi felicitările primite de-a lungul anilor de la copii. Sunt de multe ori desene stângace, cu mesaje scrise strâmb , dar neapărat semnate. Acele “ Te iubesc!” au fost sincere, pentru că niciun copil n-a fost vreodată nevoit să mă mituiască pentru a primi atenţia mea. Într-un anumit moment al vieţii lor le-am fost prietenă şi pentru mine e suficient, chiar dacă peste câţiva ani mă voi întâlni cu unii dintre ei şi nu mă vor recunoaşte.

          La fel e şi cu foştii prieteni sau amici : mi-e suficient că la un moment dat au existat în viaţa mea, accept schimbarea de situaţie, încercând să nu mă mai învinuiesc.

          Ieri m-a sunat o prietenă cu care n-am mai vorbit de ceva timp. A început cu “Să ştii că mi-e dor de tine.” Am zâmbit, pentru că şi mie mi-era dor de ea, dar păstrasem dorul bine ascuns. Cel mai mult m-a bucurat faptul că pentru această prietenă a mea încă mai corespund, chiar dacă n-am făcut eforturi deosebite.

O fată miorlăită şi două tovarăşe educatoare

Habar n-am ce vârstă aveam când m-au înscris ai mei la cămin ( aşa-i zicea pe atunci grădiniţei cu program prelungit). Grădiniţa era foarte frumoasa şi spaţioasă. Ţin minte pictura de pe peretele din casa scărilor: Albă ca Zăpada şi piticii ei. Mirosea a curat şi a supă de cartofi. Mănânc şi acum cu plăcere supă de cartofi. Un alt miros care îmi trezeşte amintiri plăcute este cel de iarbă uscată, la începutul toamnei. Ne scoteau tovarăşele educatoare să ne jucăm în curte, când era vreme bună şi noi scormoneam ca găinile pământul, că altceva mai bun nu ne găseam de făcut. Nu ne certau, pe vremea aceea curăţenia impecabilă nu era o obsesie.

          V-am mai spus că eram cu figuri în cap când venea vorba de mâncare. Două feluri , în afara supei, le mâncam fără comentarii: grişul cu lapte şi cu dulceaţă de vişine (preferatul meu) şi musacaua cu cartofi. Vă dau cuvântul meu de onoare că musaca atât de bună cum era aceea n-am mai mâncat în viaţa mea. Era perfect condimentată şi avea o crustă maronie imposibil de descris în cuvinte.

          Despre activităţile de la grupă nu-mi mai amintesc mare lucru. Aveam păpuşi şi războaie de ţesut. Aduceam de acasă plastilină, creioane colorate şi blocuri de desen.

          Cel mai mult mă supăra educaţia fizică: trebuia să ne dezbrăcăm în chiloţei şi maieu, făcând tot felul de exerciţii cu geamul deschis chiar şi în timpul iernii. Una dintre educatoare, tovarăşa C., era înaltă şi uscăţivă. Purta un halat albastru şi nu zâmbea niciodată. Nu ne arăta exerciţiile de făcut pentru că “sunt operată la spate şi nu mă pot apleca”.

          Primul meu partener de pat a fost M., un băieţel cu o faţă amuzantă, care avea o singură problemă: făcea pipi în timpul somnului.

          Nimeni nu mă băga în seamă la început, nici copiii, nici educatoarele. Nu vorbeam prea bine limba română, pentru că în familie se vorbea preponderent limba germană, aşa că nu mă prea făceam înţeleasă. Bănuiesc că mama nu ”unsese” rotiţele sistemului, sau poate că unsoarea era prea subţire. Cert este faptul că cealaltă  educatoare,  tovarăşa M., o întâmpina pe mama în fiecare după-amiază cu aceeaşi replică: “Vai, doamnă, copchila asta a dumneavoastră parcă-i o mâţă: miorlăie toată ziua!”.

          Mama nu mă prea întreba ce am învăţat la grădiniţă, era suficient să asiste la instrucţia pe care le-o făceam păpuşilor mele aranjate în semicerc şi afla tot ce o interesa. Mama şi Oma Musia povesteau că eram foarte vocală şi uşor ameninţătoare când le ceream păpuşilor să fie cuminţi şi să repete după mine. N-aş putea s-o spun cu mâna pe inimă, dar sunt aproape sigură că nu mi-am iubit educatoarele. Cert este că pe la vârsta de cinci ani m-am hotărât să devin educatoare, însă nu pentru că am avut două modele, ci două contra-modele foarte bune. Are logică ce scriu ?

          De câte ori mă anunţă câte o fetiţă din grupa mea    că-şi alege meseria de educatoare, mă întreb dacă o face datorită mie sau din cauza mea.

          Când şurubul se strângea prea tare şi miorlăiala devenea de nesuportat, intrau în joc cele două Oma ale mele. Mă scoteau de la cămin la prânz, făra comentarii şi cu cadouri de consolare substanţiale. Pe vremea copilăriei mele existau nişte seturi de jucărie, care conţineau o păpuşă mică de tot şi cheală, dar cu păr desenat, o perie de păr şi un pieptene. Setul acela era preferatul meu, pentru că pierdeam tot timpul păpuşa şi primeam altul . Într-o zi de toamnă am primit şi primul meu evantai chinezesc, care avea desenată o zână frumoasă, colorată, înconjurată de tot felul de panglici şi flori.

          Un alt obiect drag mie era un penar chinezesc, buretat, cu magnet, având desenaţi o fetiţă cu ochii mari şi un căţel. Dar asta-i altă poveste...

N-am ce să fac cu tine...

Sunt educatoare şi mi-am ales meseria din vocaţie, la o vârstă adultă, conştientă fiind de eforturile pe care o să trebuiască să le fac şi de neajunsurile care mă aşteaptă.

          Zi de zi mă joc cu copiii, zi de zi îi ascult chiar şi atunci când nu vorbesc cu mine. Face parte din îndatoririle mele să-i susţin emoţional şi să-i prind atunci când “cad”.

          O spun direct: nu-mi place ce se întâmplă în evoluţia relaţiei părinţi-copii. Aparenţele sunt înşelătoare: copiii sunt frumos îmbrăcaţi şi bine hrăniţi. Mulţi dintre ei fac sport, dans, învaţă de mici câte o limbă străină. Uneori îşi petrec concediile în străinătate, de unde se întorc bronzaţi. O să mă întrebaţi: ” Şi  atunci, ce ai de comentat?”.

          Ar fi prea mult spus “comentez”, eu doar constat cu amărăciune că majoritatea părinţilor îşi educă şi îngrijesc pruncii pe bază de google. Nu mă contraziceţi, aşa este. Copilul este văzut ca un obiect de studiu, pe forumuri se schimbă păreri despre alimentaţie, medicaţie, creşe, grădiniţe, şcoli şi alticelea. Mamele sunt foarte documentate, dau sfaturi despre orice, tind să atingă perfecţiunea – în viziunea lor- criticând acerb orice neregulă, orice microb sau virus care le-ar putea îmbolnăvi copilul, orice persoană care s-ar putea vreodată să nu-i acorde acestuia suficientă atenţie. Se “stârnesc” campanii, se formează grupuri, se crează lumi ideale. Este de la sine înţeles că în condiţiile date mamele au dorinţe, pretenţii şi drepturi, din moment ce obligaţiile lor sunt îndeplinite,  nu-i aşa?

          Se refuză cu încrâncenare ideea că atât copilul, cât şi cel/cea care se ocupă de el pot fi oameni şi cu defecte, nu doar cu calităţi. Dacă în copil este “băgată” materie primă de calitate şi rezultatele trebuie să fie pe măsură, nu?

          Uite că nu este aşa, pentru că, în general, copiii refuză să devină perfecţi, fiind mai normali decât părinţii lor. Eu sunt mândră de copiii pe care-i cunosc şi le ador imperfecţiunile care-i fac unici.

          De ce am scris mai sus titlul cu pricina? Pentru că toată munca laborioasă a părinţilor se năruieşte în momentul în care-i spun copilului înlăcrimat lăsat fără voia lui în grădiniţă: “ Îmi pare rău puiule, trebuie să rămâi aici, pentru că nu am ce să fac cu tine. Te iubesc!”, după care se urcă în maşina de serviciu şi pleacă spre firmele unde muncesc din greu, pentru “ a face bani”, cum zic cei mici.

          Am fost criticată pentru că am îndrăznit să nu-i înţeleg pe părinţii care “ chiar nu au ce face cu copiii lor”. Îmi pare rău, nici n-o să înţeleg vreodată şi pace bună!

          Pentru ce militez eu? Militez pentru deconectarea de la google şi de la forumuri, militez pentru ieşirea din mall-uri şi intrarea în parcuri şi păduri – câte-or mai fi- , pentru renunţarea la înzorzonare, consumism şi junk food, în favoarea hainelor simple şi curate , a jocurilor pentru întreaga familie, a fructelor şi legumelor. Îmi doresc pentru copiii ăştia mai puţine desene animate şi mai multe cărţi de basme şi, cel mai important, îmi doresc ca părinţii să nu-i mai încarce pe copii cu problemele lor financiare, de sănătate sau de familie. Un copil fericit, nematurizat forţat, este cel care râde cu gura până la urechi povestind cum s-a murdărit până în vârful capului jucându-se afară cu alţi copii, cum a stat cu mama duminică dimineaţa şi au tăiat hârtie colorată împreună şi cum la petrecerea de ziua lui au stat toţi acasă mâncând un tort bun făcut de mama .

          Nu vă lăsaţi amăgiţi de aparenţe, analizaţi puţin chipurile copiilor şi tonalităţile vocilor atunci când îi însoţesc pe părinţi la “shopping”: sprâncene încruntate, facies rigid, agitaţie, strigăte şi frustrare sau, dimpotrivă, atitudine absentă. Poate că la vârste mici încă mai sunt amuzanţi, dar încercaţi să vi-i imaginaţi peste vreo zece ani. Dar asta-i altă poveste...

          În concluzie: puteţi sau nu să fiţi de acord cu mine, dar asta-i realitatea percepută de mine din mijlocul copiilor şi a nu accepta o realitate, chiar şi neplăcută, duce la perseverarea în greşeală.