La Rădăuţi liliacul înfloreşte la sfârşitul lunii mai, de ziua mea. La
Cluj el înfloreşte cu aproape o lună mai devreme şi nu există an în care Gabi să nu
pândească primele buchete vândute de ţigani, pe stradă, pentru a-mi face
întâia surpriză parfumată a
primăverii. De fiecare dată am aceeaşi reacţie: ţip şi-mi îngrop faţa în tufa mov pe care omul meu mi-o propteşte, vezi Doamne, nepăsător în faţa ochilor. Încep mai apoi să râd de mine însămi, când realizez faptul că am apucături
de copil într-o situaţie în care ar
trebui să fiu mai demnă şi să mulţumesc în loc să ţip şi să ţopăi prin casă.
De ce liliacul? Pentru că este
floarea copilăriei mele. Casa bunicii mele, Oma Coca, este flancată de arbuşti înalţi, întunecaţi şi deşi. Spun “este” deoarece casa
încă mai există, dar eu nu mai sunt de mult timp de-ai casei, chiar dacă în ea
locuieşte o soră de-a bunicii mele. În copilărie eram
singurul copil din acea casă a florilor şi a mâncărurilor. În copilărie intram
prin portiţa verde, din lemn umflat de
ploi şi vedeam panseluţele de pe alee zâmbindu-mi de sub liliacul
aplecat sub greutatea ciorchinilor de aromă. Coteam mai apoi spre dreapta şi mi se dezvăluia splendoarea
curţii încărcate de flori şi iarbă verde ca însăşi viaţa. Viaţa trăia în curtea bunicii mele,
viaţa răzbătea din micuţa dar cocheta bucătărie de
vară, în care fierbea mereu ceva bun pe aragaz. Bucătăria de vară, curtea şi grădina de legume erau viaţa, pe când casa era moartea.
Casa
era mereu răcoroasă, plină de mobilă veche, monolitică, mirosind a secol
trecut, a naftalină şi a spirt. Nu stăteam niciodată
singură în casă, nu dormeam niciodată singură în casă şi nici măcar nu aveam
curiozitatea firească de a cotrobăi tot timpul prin dulapuri. O făceam doar când mă plictiseam îngrozitor, în
zilele ploioase, când curtea şi grădina se primeneau. Am avut
curajul de a urca şi în podul casei, întunecos,
prăfuit, plin de cotloane misterioase. Am descoperit un dulap vechi, în care mă
aştepta de ani întregi o rochie de bal de-a bunicii mele. Rochia era din voal bleu,
încreţită în talie, cu mâneci flu-flu şi cu un cordon subţire. Nu mirosea a nimic, nici
măcar a bunica, pentru că eu cred că de atâta prizonierat în dulap, rochia
bleu îşi pierduse toate amintirile.
Am
îmbrăcat rochia amnezică, am mers în camera mătuşii mele, am furat un ruj, m-am
feştit cum am ştiut eu mai bine şi am învârtit rochia de bal în
faţa oglinzii. A fost prima mea experienţă de “rochie de prinţesă”, care nu trebuie să lipsească din viaţa niciunei fetiţe. Ţin minte că am fost fericită în acele clipe şi cred că a fost cel mai intens moment
de feminitate din viaţa mea.
Am să vă mai povestesc despre banca din
curte, iasomie, goldane, bulgăraşi şi moarte într-o altă zi, pentru că acum trebuie să mă opresc şi să mă gândesc un pic la mine, fetiţa
aceea care a pornit cândva pe aleea liliacului bunicii şi s-a pierdut undeva, pe drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu