N-am să intru în detalii despre starea mea sufletească din ziua în
care am împlinit patruzeci de ani. Aceia dintre prietenii mei care au avut
bunăvoinţa de a-şi consuma câteva minute din abonament m-au sunat pentru a afla
cum mă simt şi pentru a-mi ura ce-au crezut ei că mi-ar pica bine. Alţi
prieteni au găsit chiar de cuviinţă să mă viziteze mai mult sau mai puţin
anunţat. Pentru mine au fost o mare bucurie absolut toate mesajele primite,
indiferent de calea aleasă.
Vreau
să vă povestesc cum mă simt astăzi, la o zi după.
Mă
simt bine, nesperat de bine chiar. Am realizat faptul că angoasele precedente
nu erau ale mele, erau ale unor persoane frustrate, care le-au inoculat, puţin câte puţin, în
subconştientul meu prietenos şi credul. “O să vezi că după 40 de ani o să
înceapă să se fleşcăiască toate pe tine, o să te simţi tot mai greoaie, mintea
n-o să-ţi funcţioneze ca înainte şi o să stai tot mai prost cu nervii.” Sunt cuvintele care mi-au fost spuse
cândva, într-un moment de confesiuni ca de la femeie la femeie. Am aşteptat cu
groază în suflet să devin tot mai urâtă, tot mai ponosită şi mai lipsită de
atractivitate. Am aşteptat să ma zgripţuroşesc, să mă acresc şi să mă tâmpesc. Am
aşteptat să văd dezgust în ochii soţului şi ai copilului meu, precum şi ai
celor din jur. Mă simţeam tot mai inutilă şi mai depăşită de viaţă şi de
evenimente, picând într-o depresie periculoasă.
Momentul ieşirii mele din
groapa de potenţial a fost miezul nopţii, când Amalia şi Ştefana au intrat furtunos
în camera mea, aruncându-se peste mine, sărutându-ma şi spunându-mi lucruri
atât de minunate, încât vreau să le păstrez doar pentru sufletul meu, ca pe un
panaceu universal. A fost secunda în care am realizat faptul că încă mai pot fi
iubită şi că toate fricile mele au fost în zadar.
Şi mai ştiţi ceva? N-am
fost niciodată nici cea mai frumoasă, nici cea mai bogată, nici cea mai bună
sportivă, nici cea mai vedetă, nici cea mai cea. Întotdeauna am fost...eu, aşa
cum m-a lăsat mama pe pământul ăsta şi cum m-au educat cei din familie şi
profesorii mei. O să mi se rideze faţa, o să-mi cadă dinţii şi o să-mi albească
părul, poate că o să fiu şchioapă sau o să mor cheală, mâncată de cancer, dar
ceva anume n-o să mi se schimbe: sufletul. El îmi permite să iubesc în felul în
care i-am obişnuit pe cei pe care-i iubesc şi tot el îmi dă voie să-i tolerez
pe cei care au fost mişei cu mine. Pentru capacitatea mea nealterată de a iubi
şi de a mă lăsa iubită sunt recunoscătoare.
Nu sunt o fraieră, cum
zice drăgăstos Gabi cel cerebral al meu, ochii-mi sunt larg deschişi asupra
lumii şi a oamenilor, ştiu exact cine merită şi cine nu merită dragostea mea
necondiţionată, atâta doar că uneori nu mă pot abţine să nu-i ating cu puţină
energie pozitivă chiar şi pe cei care vibrează în cu totul alte registre
energetice decât mine.
De curând m-am întâlnit
după o lungă perioadă de timp cu o persoană care mi-a fost dragă , dragă de
tot, dar care s-a lăsat condusă de mânie şi m-a dat afară din viaţa sa. Întâlnirea
a fost chinuitoare pentru mine şi mă durea corpul din cauza tensiunii. Cu toate
că am schimbat puţine cuvinte în timpul unui dialog superficial, m-am surprins
mângâindu-i capul cu degetele imaginare ale duioşiei mele. Părticica mea de
copil s-a întâlnit cu părticica sa de copil undeva, în afara camerei şi a
timpului în care ne aflam. Ce-a fost stricat nu se mai poate repara, dar ceea
ce a fost perfect va dăinui. Cel puţin aşa gândesc eu acum, la patruzeci de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu