Despre zâne şi ceva

Ironia, sarcasmul, înjurăturile , toate “bijuteriile” lexicale atât de utile în comunicarea orală interumană au fost inventate de femei şi stricate de bărbaţi.

             Revin la una dintre perioadele mele favorite din istoria umanităţii, cea cu peşterile şi cu neanderthalienii. Suntem cu toţii documentaţi şi cunoaştem deja faptul că pe vremea aceea bărbaţii nu vorbeau aproape deloc, pe când femeile se străduiau foarte mult să închege onomatopeele în ceva care să semene a cuvinte cu ajutorul cărora să-şi exprime sentimente, dorinţe, senzaţii. Desigur că pentru momentele de intimitate maximă cu oamenii cavernelor proprietate personală ar fi fost suficient un set de onomatopee care sunau cam aşa: “ Mmmmmm!!! Îîîîîîîîî!!!! Ooooooo!!!! Aaaaaaa!!!”. Bărbaţii normali nu au nevoie de mai mult de atât pentru a-şi face cunoscute intenţiile şi expectanţele. Cei care trec pe sub geamul nostru în drum către sau de la barul din colţul pieţei încep orice discuţie cu  « Bă.... », după care urmează un cuvânt pe care n-o să-l scriu aici. Desigur, bărbaţii care încep în felul acesta o discuţie pot fi furioşi, pot fi ironici, pot fi prietenoşi, pot fi dornici să încheie o afacere, dar starea lor de spirit poate fi corect decodată doar de un alt bărbat, pentru că ce-i al lor, e doar al lor şi ce au ei, au numai şi numai ei. Este adevărat că ei au doar un singur ceva de care se pot folosi la orice început de discuţie, indiferent de felul în care va evolua discuţia. În funcţie de finalul discuţiei şi de gradul de satisfacţie atins, ei se folosesc de acel ceva numai al lor,  pe care îl introduc din nou în dicuţie, astfel încât întregul  dialog purtat să aibă începutul şi sfârşitul marcate de unicul ceva impresionant al bărbaţilor . Ceva-ul bărbaţilor este ca un fel de sigiliu cu ajutorul căruia ei pecetluiesc înţelegerile făcute.

             Noi, femeile, începând cu chiar strălucitele noastre predecesoare neanderthaliene, avem la dispoziţie o paletă mult mai largă, mai colorată, mai de neînţeles pentru bărbaţi de cuvinte, expresii, tonalităţi şi nuanţe ale  vocii de care ne folosim zilnic pentru a ne face şederea pe Pământ cât mai graţioasă, cât mai veselă, cât mai solicitantă pentru bărbaţii care, dacă nu  ne-ar auzi glăscioarele cristaline, ar dormi după orele de serviciu, sau ar vegeta în faţa computerului/plasmei, în loc să se facă utili.

             Ultima mea replică de aseară, înainte de a adormi, a fost “Bărbate, noi suntem esenţa pământului, suntem toate nişte zâne...”. El nu a fost de acord cu mine, chiar daca mă iubeşte enorm, preferând să mormăie ceva neinteligibil, dar auzul meu fin a detectat o oarecare ironie la adresa zânicităţii feminine, care e nimic în comparaţie cu ceva-ul bărbaţilor, după care toate zânele sunt topite. A fost un punct de vedere cu care a trebuit să fiu deocamdată de acord, nu de alta, dar intrasem în faza alfa către beta a somnului şi eu nu-mi stric din principiu somnul de noapte, decât dacă tuşeşte sau strănută Amalia noaptea. Har Domnului, am un copil sănătos cât încape, aşa că de ani buni încoace nu am fost nevoită să stau trează nopţile, cu excepţia acelor nopţi în care dumneaei se hotărăşte să întârzie ( cu acordul nostru prealabil) pentru că .... « prieteni, zile de naştere, majorate, chefuri, hai, tu mama, că-s singura care trebe să vină până la doişpe noaptea acasăăăăă... ». Mda, a reuşit să-mi stârnească nişte procese de conştiinţă cumplite, asa că renunţ la o parte din tihna-mi nocturnă pentru a-mi feri fiica de outsiderism ( na, că am mai inventat un cuvânt, că tot e la modă să ne lepădăm de limba noastră cea română şi cea fermecată).

             Femeile sunt vorbăreţe chiar şi în trafic. Conduc maşina de foarte puţin timp şi mi-am luat toate măsurile de precauţie pentru a-i avertiza pe ceilalţi că mai am nevoie de timp pentru a căpăta siguranţă , încredere şi alticelea atât de importante când te afli la volanul unei maşini. Dragilor,   mi-am luat câteva claxoane pină acum, pentru că am ratat cu 0,5 secunde plecarea de pe loc la semafor, sau pentru că mergeam puţin cam prea încet, chiar şi pe banda întâi. Mi-am căpătat nişte claxoane de la femei, niciunul de la bărbaţi. După cum ziceam, zânele sunt vorbăreţe chiar şi atunci cînd ţin volanul în mână. Eu am interpretat claxoanele respective cam aşa : « Of, dragă, am văzut că eşti începătoare, dar trebuie să prinzi curaj şi să apeşi mai bine pedala aia de acceleraţie, concomitent cu eliberarea fiiiiiină a pedalei de ambreiaj. Hai, curaj, soro, că şi eu am fost ca tine. (zâmbet încrezător)” sau poate că cealaltă vroia să zică “ Ce bine că rulezi cu viteză redusă, în felul acesta reuşeşti să menţii controlul asupra volanului, a traiectoriei, fiind simultan atentă la semnele de circulaţie şi la pietoni.” Sau poate că claxoanele respective au însemnat “Hai, fă, mişcă odată, că am programare la mani-pedi!” sau “Tâmpito, bagă talpă, că au reduceri la mall şi banda a doua-i full.”

             De la un bărbat am primit o singură avertizare verbală, după ce timp de vreo 2 minute am ţinut  blocată intrarea pe o stradă intens circulată, fiindcă intrasem acolo simultan cu un mastodont de autocar care vroia să iasă de pe stradă. Nu m-a claxonat nimeni, toţi au văzut că nu “îngheţasem” de frică la volan, ci mă străduiam să fac manevre , care nu-mi ieşeau din prima. Bărbatul s-a uitat oarecum sfios la mine şi mi-a spus: “Să ştii că blochezi circulaţia în toată intersecţia...” Nu i-am răspuns, dar în sinea mea am fost mulţumită că în ziua aceea oamenii buni, calmi, răbdători se strânsesera fix în intersecţia blocată de mine.

             Mai am câteva idei despre modul  în care se pricep sau nu  femeile şi bărbaţii să se folosească de limbaj. Nu v-aţi gândit niciodată că toate  lucrările de geniu ale marilor scriitori nu sunt rezultatele deşteptăciunii proprii, ci ale impulsurilor primite de la femei, aşa-i? O să dedic o postare separată demonstrării teoriei mele, asa că mă opresc deocamdată aici, pentru că se apropie ora la care bărbatul meu vine acasă, tace şi mănâncă. Este acel moment din zi în care bărbaţii sunt total descoperiţi în faţa duşmanului, deoarece au senzaţia că au ajuns într-un loc primitor, în care primesc mâncare caldă, apă pentru duş şi un pat pentru odihnă. Greşit: este momentul în care duşmanul pândeşte din umbră, chiar dacă sub formă de zână binevoitoare.

           

 

Da’ muieţi-s posmagii?

În cea mai mare parte a vieţii mele de până acum am fost grasă. Poate că exagerez puţin, nu am fost o grasă “curgătoare”, dar nici nu am fost fotomodelă, decât câţiva (puţini) ani. Anii în care am fost slabă au fost acei ani de chinuială, în care nu mâncam din cauză că eram studentă într-un oraş fără cantină studenţească. Mâncam puţin şi prost, pentru că nu ştiam să gătesc şi nici bani prea mulţi nu aveam la dispoziţie.

             Perioada din viaţă în care am fost slabă de tot a fost aceea în care munceam câte opt ore pe zi, după care mergeam s-o îngrijesc pe Oma mea, care suferise un AVC şi avea nevoie de suport permanent. Timp de câteva luni am mâncat doar cartofi prăjiţi cu ochiuri şi iahnie de fasole ( erau singurele chestii rapide pe care ştiam să le pregătesc).

             Imaginaţi-vă o viaţă plină de supărare cauzată de absenţa unei siluete de invidiat. Psihicul omului e o ciudăţenie: degeaba duci o existenţă apropiată de perfecţiune, că drăcuşorul din capul tău găseşte cel puţin un motiv de nemulţumire şi nefericire. Ştiţi că am dreptate. Nu există persoană pe care să o cunosc care să nu aibă cel puţin un regret, o neîmplinire, un complex de inferioritate, o ... ceva care să o scoată din sărite câteodată. Eu zic că e bine aşa. Ar fi plictisitor să fim cu toţii fericiţi tot timpul. De aceea nu-i apreciez în mod deosebit pe îndemnătorii consacraţi. Îndemnătorii sunt cei ai căror citate despre fericire şi Zen îmi sar în ochi ori de câte ori deschid laptopul şi mă conectez la www.

             În afară de cei mai sus pomeniţi a apărut un nou curent : ăla cu « Acceptă-te aşa cum eşti!”. Am stat eu puţin şi m-am gândit la toate femeile  ( bărbaţi aproape deloc, pentru că ei n-au nicio treabă cu acceptarea, niciun stres legat de aspectul fizic) care apar la televizor sau prin ziare urlând ca descreieratele că ele îşi iubesc corpul aşa cum este el şi că ne impun şi nouă, privitorilor descumpăniţi, acelaşi respect, pentru că aşa vor ele. Noi suntem nişte tâmpiţi, care încă nu le-au văzut despuiate, dar în cazul în care le vom vedea, trebuie să fim pregătiţi să le respectăm.

             Eu cred că tocmai din cauza celor care ţin cu tot dinadinsul să ne impună atât de agresiv acceptare, toleranţă şi alte chestii creştineşti în ceea ce-i priveşte pe ei şi particularităţile lor s-a ajuns la împărţirea în tabere: graşi contra slabi,  celulitici contra non-celulitici, vegani/vegetarieni  contra omnivori, sportivi contra comozi şi lista ar putea continua.

             Cel mai tare mă deranjează modul şocant în care aleg unii să-şi împrăştie prin lume punctul de vedere.

             Am văzut cândva fotografii cu corpuri de femei care erau însărcinate sau născuseră de curând. Titlul nu era relevant, aşa că am clickăit neştiind ce urmează să văd. Nu intru în amănunte, pentru că prea multe nu sunt de spus. Ideea mi s-a părut proastă în acel moment, pentru că nu ştiu de ce a fost nevoie de acele fotografii. Femeile sunt cele care rămân gravide şi nasc copii de când lumea. Corpurile lor suferă modificări mari pe parcursul celor nouă luni de sarcină. Da, apar kilogramele în plus, picioarele umflate, vergeturile, sânii lăsaţi, îngroşarea taliei. Până aici, nimic nou. Rămâne totuşi întrebarea: de ce trebuie să-şi expună unele femei corpul în fotografii pe care le poate vedea tot mapamondul? Pentru că acceptarea! Pentru că anti-size 0! Pentru că ...

             Stau eu acum strâmb şi judec drept: când au început să nu mai fie respectate femeile gravide, grase, cu vergeturi şi ţâţe umflate de lapte? Nu cumva e o isterie artificială? Ba da, pentru că unii oameni se plictisesc înfiorător şi inventează subiecte şocante, pentru a ieşi puţin din apatie.

             Urmează povestea cu grasele care-şi urlă fericirea . În primul şi în primul rând un om gras nu este mulţumit cu corpul lui. O ştiu, cunosc senzaţia, pe mine nu mă poate păcăli nimeni. Nu este vorba de o nemulţumire strict estetică, ci despre una fizică. Dacă eşti grasă, nu te poţi mişca uşor, te dor toate încheieturile, nu te poţi apleca, nu te poţi îndoi, mişcările ţi-s limitate, respiri greu după efort, transpiri mai mult decât alţii, spatele te doare aproape mereu iar picioarele ţi-s suprasolicitate în timpul mersului. Dar grasele care apar la televizor, îmbrăcate cu haine mulate, care le lasă la vedere fiecare milimetru din corp, sunt bine machiate şi coafate, au un cap de păpuşă şi un zâmbet încrezător atunci când îmi spun mie că trebuie să mă simt bine în corpul meu. Le înjur de fiecare dată în gând. Nu am nevoie de sfaturi şi păreri zâmbitoare din partea lor, aşa cum nu am nevoie să ştiu cât de încântate sunt ele de corpul lor gras. Sunt o grasă şi nu pot fi păcălită !

             În extrema cealaltă sunt slabii care ne privesc pe noi, graşii, cu condescendenţă, explicându-ne cum ar trebui să procedăm. E o nebunie : săli de fitness, cocktailuri de energie sănătoasă, mâncare din frunze şi seminţe, jogging pe distanţe mari, mişcare, mişcare, sport, sport, abdomene, fără mâncare, nutriţionişti ( á propos ; nutriţionistele care dau sfaturi la televizor sunt grase ca şi mine), din nou seminţe de prin Asia, băuturi verzi, cu alge şi chestii mucilaginoase iar la final... corpuri sculptate, îmbrăcate cu chiloţi şi bustiere.

             Nu mai vreau să văd nici aşa ceva. Eu nu pot face sport, nu am făcut niciodată sport şi nici nu voi face vreodată sport. Sunt leneşă, am plămânii slabi şi un menisc operat. Pot cel mult să merg pe jos, fără să întind coarda prea tare însă. Am mers de câteva ori « la sală », unde am ales Zumba. M-am chinuit îngrozitor într-o sală mică, mică de tot, alături de alte tipe care nu erau deloc fericite ( reclamele sunt nişte tâmpenii), transpirau abundent, ca şi mine, iar după câteva şedinţe epuizante am constatat că nu mă simt nici mai suplă, nici mai motivată, nici mai bucuroasă, ci dimpotrivă, mi se dublase ca volum genunchiul operat şi am umblat vreo două luni cu bandaj elastic, pentru a-mi mai ostoi durerile. Cam atât despre sportul făcut de mine.

             Cât despre dieta echilibrată... poate într-o altă viaţă. Femeile  care au timp să-şi pregătească “gustărele sănătoase” de şase-şapte ori pe zi, ori nu au familie şi serviciu, ori sunt femei-minune. Cea mai eficientă dietă în cazul meu este înfometarea. Scurt, clar, cuprinzător: ÎNFOMETAREA. Restul balivernelor cu “mănâncă orice vrei, oricât vrei, oricând vrei, cu condiţia să...” nu le mai bag în seamă de foarte mult timp. Toate vedetele care se piţiponcesc pe la televizor, afirmând că mănâncă orice poftesc, având o siluetă de invidiat, mint. Pe una singură am auzit-o recunoscând faptul că a slăbit foarte mult pentru că nu a mâncat aproape nimic. Piţipoanca respectivă mi-a câştigat respectul, fie chiar şi numai pentru faptul că n-a încercat să mă păcălească.

             În general, m-am săturat de oamenii care sunt mai deştepţi decât noi ( proşti, graşi, slabi, nefericiţi, nerealizaţi financiar, necăsătoriţi, şomeri) şi care apar la televizor, pe internet, în rafturile librăriilor, la chioşcurile de ziare, spunându-ne cum trebuie să ne simţim, cum trebuie să gândim, cum trebuie să facem şi să dregem.

             Vedeţi voi, din cauza lor s-a tâmpit lumea pe Terra. Oamenilor le este lene să gândească, să-şi inspecteze singuri-singurei mintea şi sufletul, să caute soluţii la îndemână şi potrivite lor. Uite-aşa au apărut “înmuietorii de posmagi” care, cu zâmbetul pe buze, îţi spun ţie, prostule şi amorfule, cum trebuie să te simţi şi ce ai de făcut. Culmea nu este că te agasează dându-ţi sfaturi, ci că îţi garantează fericirea. “Eşti grasă şi nefericită? Nu-i nimic, fă ca mine şi îţi garantez că te vei simţi muuuuult mai bine. Desigur, eu sunt plătit(ă) ca să joc teatrul ăsta ieftin, dar pe tine nu te costă nimic să te laşi fraierit.”

             Sunt în concediu şi am avut timp să mă gândesc la toate lucrurile astea, care-mi stăteau fragmentat pe suflet. Am hotărât nu să mă accept aşa cum sunt, ci să încerc să schimb în bine ceea ce-mi displace, cu eforturi pe măsura dorinţelor mele, prin mijloace la îndemâna mea, pentru că nimic   nu-mi place mai mult la mine decât mintea pe care mi-au dat-o părinţii şi străbunii mei şi de care am grijit până la vârsta asta. Eu una am de gând     să-mi folosesc creierul, liberul arbitru, propria voinţă şi imaginaţie. Nu cred că vreau să mai aud pe nimeni spunându-mi cum ar trebui să mă simt şi ce ar trebui să fac. Oamenii productivi, buni pentru lumea din jur, sunt cei care-şi folosesc bogăţia cea mai de preţ care le-a fost dată: Raţiunea.

Chestiunea cu păduchii

Toată lumea a avut cândva păduchi, sau cel puţin câţiva lindeni. Cine nu recunoaşte, ascunde adevărul.

             De unde mi-a venit ideea cu păduchii? După mulţi, mulţi ani în care nu s-a mai auzit de ei, păduchii au apărut din nou în viaţa noastră cotidiană. Cunoaşteţi vreun film de categoria a cincea, în care cercetătorii ( americani de data asta, nu cei britanici) descoperă în gheţurile veşnice ale Antarcticii un virus care a stat câteva mii de ani ascuns acolo, il pun într-un borcan, îl duc într-un laborator ultra-mega-fiţos şi un prostănac deschide borcanul slobozind urgia paleolitică asupra lumii, singura şansă a omenirii fiind Brad Pitt , care renunţă la o tihnită viaţă de familie  şi porneşte precum Hercule în căutarea leacului? Cam aşa îmi imaginez eu scenariul cu păduchii reactivaţi. Ăştia-s păduchii care ne chinuiau pe noi în copilărie, numai că puţin mutanţi şi mai moderni. Ei nu mai sunt păduchi din ăia amărâţi, de care se scăpa cu petrol şi baticuri negre: ăştia-s păduchi isterici, de mall.

             Nu aţi înţeles, nu-i aşa? Mă străduiesc să explic în continuare cum văd eu problema.

             Am aflat de pediculoză în urmă cu un an şi ceva.De la prima ştire din categoria “Copilul meu are păduchi” au trecut o săptămână, maxim două, până la multiplicare: “Copiii noştri au păduchi!!!”. Într-un fel, este de înţeles îngrijorarea şi nervozitatea crescută a mamelor care, în loc să se bucure de mirosul plăcut al şampoanelor scumpe cu care i-au spălat pe copiii lor, sunt nevoite să apeleze la tot felul de soluţii ciudate, năclăitoare de păr, semn al marii “ruşini” care s-a abătut asupra casei lor.

             Anul trecut m-a sunat la ceas de seară o mamă a unei fetiţe, care aflase în acea zi că fetiţa ei a fost “cadorisită”. Era atât de nervoasă, încât  m-a ţinut mult de vorbă la telefon. Din cauza ei am uitat să-i spun taximetristului unde vroiam să ajung, aşa că la finalul cursei am plătit suma dublă faţă de cât m-ar fi costat în mod normal .

             Reacţiile mamelor sunt uşor diferite, în funcţie de temperament. Unele sunt ruşinate, discrete, altele sunt concentrate pe despăduchere, altele sunt uşor amuzate, altele m-ar păli dacă nu ar avea o anumită reţinere. Am ajuns la concluzia că, de fapt, problema cea mai mare nu este aceea că păduchii au ajuns în părul copilului lor ( farmaciile au soluţii-viteză de remediere a problemei), ci faptul că păduchii sunt asociaţi cu jegul, cu murdăria, cu mizeria şi cu îngălarea. Degeaba încerc eu să liniştesc sufletele chinuite, ideea asta preconcepută este prea adânc înrădăcinată. O dovadă în acest sens este chiar maică-mea. Vă rog să vă aşezaţi comod, să vă relaxaţi, pentru că urmează o nouă poveste cu maică-mea.

             Se anunţa o seară tihnită, ca atâtea altele înaintea ei. Mă cuibărisem sub plapuma mea curată, cu husa apretată cu aracet, prinsă de plapumă cu ace de sigurantă. În casa noastră, nici plapuma nu avea voie să se mişte altfel decât îi zicea mama. Ca să nu-i iasă din vorbă, mama o fixa bine-bine. Şi pe mine mă mai fixa mama uneori ( cred că de acolo au luat vorbitorii de engleză expresia “get fixed”...), ce-i drept, nu cu ace de siguranţă, ci cu palma din dotare.

             Revin la seara Z: lumina difuză răspândită de veioza de la capătul patului meu mă îndemna la somn. Mai trecuse o zi obositoare de şcolărit iar eu mă puteam bucura de tihna căminului părintesc şi de mângâierile măicuţei mele. Ma mângâia mama pe cap iar eu roteam ochii ca o bufniţă ameţită, cufundată în faza alfa a somnului. V-am mai povestit eu vouă că maică-mea e o femeie după definiţia din DEX şi după alea date de scriitorii clasici care au murit fără a pricepe femeia: e mai imprevizibilă decât o tornadă. M-a mângâiat cât m-a mângâiat, dădeam să intru în faza beta,  s-a oprit, m-a tras de câteva fire de păr şi a ţipat scurt şi ascuţit. Mi s-a părut chiar că am văzut câteva lumini aprinzându-se în blocul de peste drum, în afară de asta toţi vecinii din blocul nostru fiind deja treji şi pe jumătate ieşiţi prin geamuri. Cred că se pregăteau să sune la “Miliţie” ca să anunţe o crimă din gelozie. Noroc că tata nu era acasă,

             Mama descoperise că aveam lindeni. A ieşit ţipând din camera mea, a trântit uşa şi a sunat-o pe bunică-mea. Răcnea la telefon scurt şi apăsat, în aşa fel încât vecinele să afle direct de la ea ce se întâmplase, pentru a nu mai fi nevoită să împărtăşească a doua zi toată întâmplarea. Nu ştiu exact ce sfaturi i-a dat Oma mea la telefon, dar cred că maică-mea a înţeles că trebuie să pună mâna pe toate sticlele şi flacoanele din casă şi să mă ungă cu ce se afla în ele pe cap. Parcă-mi aduc aminte chiar şi de un miros de dizolvant de lac de unghii. Exista pe vremea aceea o soluţie care se numea « Bromocet ». Cred că se spăla WC-ul sau chiuveta cu ea. Nu avea nicio importanţă : toate lichidele, toate soluţiile din casă mi-au fost turnate pe cap. Stăteam înlemnită şi nu pricepeam ce mi se întâmplă. Adică eram eu obişnuită să mă fixeze mama ori de câte ori era nevoie, dar în acea zi chiar fusesem cuminte. Ţipa, urla, mă ungea, blestema, înjura la lindeni, mă trăgea de păr, mă trăgea după ea prin toată casa, căutând încă o sticlă, încă vreo oleacă de soluţie otrăvitoare, care să omoare ouăle de mişcători care stăteau să eclozeze în templul curăţeniei ei.

             Într-un final s-a hotărât să înece monştrii în cadă. A umplut o cadă cu apă clocotită, m-a luat de braţe şi m-a trântit în apă. Bănuiesc că nu era suficient să mă clocotească pe cap, pentru că păduchii aflaţi pe capul unui copil de clasa a doua se pot ascunde şi în axile, nu-i aşa?

             Nu am plâns, nu am protestat: mi-am strâns braţele în jurul genunchilor, am avut un frison scurt şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Maică-mea s-a oprit pentru o clipă şi m-a întrebat scurt: “Ce ai?”. Răspunsul a venit printre frisoane şi tremurături ale bărbiei:” M-ai tras de păr, m-ai dat cu lucruri care mă ard pe cap, ai ţipat la mine toată seara... Acum vrei să mă opăreşti?”. Probabil că Dumnezeu i-a dat maică-mii un moment de calm şi de luciditate, aşa că s-a oprit, m-a scos din cadă şi m-a dat cu petrol pe cap. Mi-a înfăşurat capul cu scalpul înroşit şi dureros cu un batic negru ( ca să se vadă când pică păduchii pe el) şi m-a trimis la culcare. Problema a fost rezolvată iar lindenii nu au mai revenit niciodată.

             Vedeţi voi, de aceea privesc eu într-un mod atât de detaşat problema pediculozei contemporane: orice s-ar întâmpla, există metode mult mai puţin invazive de eradicare a mişcătorilor.Iar dacă farmacista nu rezolvă problema, atunci mamele pot să stea liniştite, pentru că Brad Pitt poate să apară dintr-o clipă într-alta.

O lume perfectă

Vă amintiţi vremurile în care  lumea voastră personală era minunată, fără nicio umbră? Sunt convinsă că fiecare dintre noi avem în memorie o perioadă din viaţă constituită într-un etalon al absolutei fericiri proprii.

             Acum o să vă dezamăgesc: lumea nimănui nu a fost niciodată absolut perfectă. Noi, oamenii, avem parte de un dar minunat, cel al uitării. Creierul nostru alege în locul nostru ceea ce vrea să uite şi ceea ce vrea sa păstreze. Uităm oameni, locuri, întâmplări, dialoguri, mirosuri, culori, senzaţii, trăiri. Uităm pentru că creierul nostru ne vrea fericiţi. Facem de cele mai multe ori abstracţie de unele întâmplări din trecut, pentru a ne uşura prezentul şi pentru a fraieri oarecum viitorul.

             Problema cea mai mare o au cei cu un creier încăpăţânat, care refuză să uite. Mi-i imaginez pe aceia dintre noi care nu uită ca pe nişte stick-uri de memorie cu o capacitate extrem de mare de stocare. Nu-i totuna să fii un stick cu o capacitate de 8 GB, 16 GB sau 32 GB, zău!

             Sar peste considerentele legate de felul în care fiecare-şi percepe lumea care a trecut comparată cu lumea  prezentă, urmând să revin ulterior la ele, dacă timpul îmi va permite.

             Bunica mea, Oma Musia, era o regină deghizată într-o bunică albă, mică, dolofană, cafegioaigă, fumătoare şi cu mintea şi limba sprintene. De când am cunoscut-o eu întâia dată a fost aceeaşi până în clipa în care am plecat într-o seară de lângă ea, rugând-o să nu moară. A fost singura dorinţă pe care nu mi-a îndeplinit-o. Am iertat-o.

             În copilărie obişnuia să-mi povestească despre lumea “ de dinainte”. Era vorba despre târgul Rădăuţilor, singura lumea în care a trăit şi pe care a iubit-o fără absolut nicio reţinere. Ascultam poveşti despre “doamne” şi “domni”. Spre marea mea uimire, ei nu semănau cu “doamnele” şi “domnii” din copilăria mea, nici cu cei din zilele noastre. Analizând la distanţă de vreo treizeci de ani relatările lui Oma Musia, îmi dau seama care este diferenţa majoră dintre “atunci” şi “acum”. Atunci exista o structură pe care nimeni nu îndrăznea să o tulbure. Regulile jocului erau prestabilite, fixe şi deloc negociabile. Fiecare om îşi cunoştea locul, fiecare făcea ceea ce ştia cel mai bine, nimeni nu încerca să fie altceva decât ceea ce urma să devină sau devenise deja.

             O să vă explic puţin mai amănunţit: bărbaţii erau bărbaţi şi femeile erau femei. Încă nu aţi înţeles? Nu exista concurenţă între reprezentanţii sexelor. Se intersectau dar nu se excludeau, nici nu concurau. Fiecare avea rostul lui în societate, meritele fiecăruia fiind recunoscute şi apreciate. O să mă refer strict la femeile din tinereţea bunicii mele. Femeile erau frumoase, îngrijite, educate, gospodine desăvârşite. Erau învăţate încă din copilărie că e ruşine mare să puţi, să vorbeşti urât, să nu ai habar de gospodărie. Talentul muzical era la mare cinste ( bunica mea a cântat la pian), fetele erau învăţate să coasă, să croşeteze, să tricoteze, li se băgau cărţile sub nas şi erau obişnuite să-şi cultive mintea citind. Bunica mea avea opt clase, dar era o enciclopedie ambulantă. Putea întreţine o conversaţie extrem de captivantă despre orice subiect. Prin anii ’90 se uita chiar şi la meciurile de fotbal sau la cursele de Formula 1. De ce? Pentru că în copilărie şi adolescenţă a fost educată să-şi solicite mintea. Părinţii ei ( străbunicul meu a fost profesor) probabil că nu i-au spus niciodată că dacă şcoala şi învăţătura o plictisesc este în regulă, că poate rămâne o ignorantă, cu condiţia să fie mereu frumoasă. Frumuseţea şi cochetăria erau şi atunci extrem de apreciate, dar bunele maniere şi eleganţa spiritului erau mult mai apreciate.

             Vremurile acelea au trecut însă . Strungăresele şi sudoriţele au devenit noile « It Girls ». Era ruşinos să fii doar femeie , mamă, gospodină, gazdă. Femeile au trebuit să se adapteze din mers, au trebuit să-şi dezvolte bicepşii, să dilate timpul, să îmbrace cizmele din cauciuc. A fost vremea şcolilor profesionale şi a liceelor agricole. Dar nici chiar în vremurile în care fetele de gimnaziu şi de liceu mergeau să desface păpuşoiul, să dezgroape barabulele sau să mulgă vacile din fermele socialiste nu s-a renunţat la educaţie. Eram obligate să citim cărţi, cărţi multe, unele frumoase, altele mai puţin frumoase. Trebuia să învăţăm să lucrăm la strung, dar nu eram iertate dacă nu cunoşteam operele lui Eminescu&Comp. Trăiam, ca adolescente,  într-o lume în care « se dădea »  apă caldă de două ori pe saptămână, câte două ore. Cu toate astea, mamele noastre ne-au învăţat să ne spălăm chiar şi cu apă rece. Nu trebuia să fim neapărat frumoase şi bine îmbrăcate. Creşteam încă de mici cu ideea că avem obligaţia de a învăţa bine la şcoală, pentru a avea în viitor o profesie sau o meserie onorabilă.  Lumea noastră nu era perfectă, pentru că la început ne-au modelat-o alţii, uneori chiar şi cu forţa. Ambiţia, conştiinciozitatea, respectul ne-au fost impuse la început. Ulterior ne-am învăţat să lucrăm singure cu uneltele care ne-au fost băgate cu de-a sila în bagaj.

             Acum însă tind să cred că femeile trăiesc într-o lume perfectă. Oriunde-mi rotesc privirea observ că femeilor din ţara în care trăiesc eu li se spune că e suficient să fie frumoase şi că nu trebuie să facă niciun efort, pentru că frumuseţea e genetică, datorată apartenenţei la un popor recunoscut pentru frumuseţea-i. Femeile nu mai au nevoie să citească plictiseli clasice, nu trebuie să coasă, croşeteze sau tricoteze, nu trebuie să mai cureţe zarzavatul pentru ciorbă, nu trebuie să-şi cenzureze cuvintele, nu trebuie să aibă un comportament « domnesc », pentru că devin oricum doamne în momentul în care-şi pun pirostriile pe cap.

             Femeile zilelor noastre au atins, în sfârşit, Nirvana la care au visat probabil bunicile şi mamele lor. Viaţa lor e minunată, facilă, plină de libertăţi şi oportunităţi care le aşteaptă pretutindeni. Femeile sunt complimentate şi încurajate zilnic. Li se spune cât sunt sunt de frumoase, independente şi inteligente. Femeile prind curaj, le cresc aripi , li se deznoadă limbile. Toate femeile sunt doamne.

             Chiar dacă o să-i asigur încă vreo câteva zeci de vizualizări unui blogger care are deja milioane de vizualizări, vă rog să citiţi postarea lui aici . Probabil că femeile care vor citi textul se vor simţi bine la început, pentru că este exact genul de scriitură uşurică, numa’ bună de ridicat nivelul serotoninei.

             Având o capacitate de 32 GB, cu amintirile poveştilor bunicii mele încă proaspete în minte, vreau să vă avertizez că, de fapt, toate textele din categoria de mai sus sunt nişte capcane.

             Femeile nu sunt doamne din născare, nici nu devin doamne fiind frumoase şi gata. Este bine să ţinem minte faptul că nu suntem toate Sofia Loren şi că frumuseţea trece. La un moment dat, fondul de ten nu va mai acoperi ridurile iar rujul va deveni anacronic pe nişte buze încreţite. Hainele de firmă nu vor mai sta la fel de bine pe un fund căzut. Părul va trebui vopsit mai des, pentru a nu fi întrezărite firele albe. Cu toate astea, ne-am putea merita la vârsta senectuţii titlul de “doamnă” dacă vom fi capabile să dobândim respectul celor cu care vom vorbi, dacă vom avea în spate ani mulţi în care am muncit cu dedicaţie şi sinceritate, dacă vom fi capabile să alegem argumentele în locul certurilor orbeşti, dacă, în general, lumea din proximitatea noastră va dobândi un anume echilibru datorită influenţelor noastre benefice.

             E de lucru, nu glumă, pentru a fi o doamnă care să treacă testul bunicii mele. Mi-o imaginez, mică şi şugubeaţă, aşezată pe fotoliul ei de pe vremea lui Franz Josef, cu ochii micşoraţi din cauza fumului de ţigară, privindu-mă zâmbind. Of, e greu să fii femeie şi aproape imposibil să devii o doamnă. Ţine de trasul de tine, de ambiţie, rigoare, empatie, sinapse făcute praf şi pulbere, suflet călcat uneori în picioare, urechi câteodată rănite de decibeli şi înjurături, dar ţine mai ales de o extremă flexibilitate a coloanei vertebrale, capabilă să se ridice după fiecare bătălie purtată. Pe vremuri, doamnele purtau corsete pentru a se ţine drepte. Acum femeile au la îndemână o oportunitate fantastică, pe care le îndemn să o folosească : educaţia.

             Lumea nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată perfectă. O putem însă transforma într-o lume suportabilă dacă vom renunţa să fim doar frumoase. Nu trebuie să fim naţia cea mai frumoasă din lume, trebuie să devenim una dintre naţiile deştepte şi cultivate ale lumii. Este o condiţie esenţială de supravieţuire şi de dobândire a recunoaşterii respectuoase a celor din jur.

Cu feromonul la purtător

Unii dintre noi ne naştem cu toate simţurile intacte. Alţii, ca mine, ne naştem cu vreo două-trei simţuri defecte. Am moştenit de la tata multe trăsături de care mă bucur, dar am moştenit şi un astigmatism miopic care m-a marcat de la bun început. Despre cât de chioară eram în copilărie şi ce gafe am făcut până am căpătat prima pereche de ochelari am scris aici, pe blogul amintirilor mele.

             În afară de faptul că nu văd bine, stau prost şi cu orientarea în spaţiu. Dacă-mi roteşti lumea cu susul în jos sau dacă sunt nevoită să parchez maşina cu spatele, m-ai băgat în ceaţă. Nu am făcut niciodată roata ţiganului, nici stând în mâini fără să mă prăbuşesc. Am avut nevoie de câteva cărţi pe care le-am citit pentru a scăpa de complexele astea de inferioritate : nu-s eu de vină, ci natura, că m-a şuntat la capitolele astea.

             Aud destul de bine, în unele situaţii insuportabil de bine- Gabi zice că-s un fel de liliac- dar nu reuşesc să disting şoaptele, nici nu pot descifra cuvintele spuse la repezeală, dacă dicţia nu e bună.

             Nu am memorie bună atunci când vine vorba să-mi dau seama dacă o persoană s-a îngrăşat sau a pierdut câteva kilograme. Sunt de-a dreptul incapabilă să sesizez diferenţele de greutate ale unei persoane ( chiar şi ale mele ar trece neobservate, dacă nu aş purta pantaloni care uneori “intră” la spălat, alteori “se lărgesc” la spălat). Din cauza asta am avut de pierdut în relaţia cu câteva amice de-ale mele, care aşteptau complimente pe care eu nu le-am furnizat pur şi simplu din cauză că nu am realizat utilitatea lor. Am învăţat să fac complimente generalizate, care să nu dea impresia de subînţeles, de dualitate, de ironie mascată, etc. Până la urmă, sunt şi eu femeie şi până la patruzeci de ani am învăţat, spre deosebire de săracii bărbaţi, să mă feresc de asemenea capcane perfide.

             Introducerea fiind făcută, doresc să dedic postarea de astăzi simţului meu predominant: simţul olfactiv. Într-o altă viaţă am fost parfumier. De fapt, cred că am fost Parfumierul. Nu, de fapt sunt aproape sigură că am fost cel/cea care a inventat parfumul. S-ar putea chiar să fi fost extraterestrul care a venit pe Pământ pentru a-i învăţa pe oameni cum să extragă esenţele de parfum...

             Lasând gluma la o parte, trebuie să va mărturisesc faptul că de când mă ştiu am fost preocupată de mirosuri. Mirosurile cu care mă trezesc dimineaţa îmi marchează  ziua. Buna mea dispoziţia sau indispoziţie sunt date de primele semnale primite de creier prin intermediul nasului meu. Sufletul meu tresaltă de bucurie atunci când descopăr un parfum plăcut, aşa cum s-a întâmplat acum două zile, când am “arestat” o gardenie de la florărie şi am aşezat-o frumos pe pervazul geamului de la bucătărie.

             Sufletul meu se ghemuieşte însă atunci când nasul îmi este asaltat de mirosuri neplăcute. Senzaţia de “yack-scârbos” de la început este înlocuită de întrebarea “De ce pute?”, o întrebare legitimă de altfel, dacă ne aducem aminte de faptul că trăim în mileniul trei, când igiena nu mai este opţională, ci cumva obligatorie.

             Voi face o nouă incursiune în istoria omenirii, de la începuturi, căutând o explicaţie pentru mirosurile mai puţin plăcute pe care le răspândesc unii concetăţeni de-ai mei.

             Pe vremea când oamenii trăiau în peşteri, ei nu se spălau prea des, din cauză că le era frig. Apa era gratis,  curgea prin faţa peşterii, dar ea era folosită numai pentru băut sau gătit.

             Gigi-neanderhalianu’ şi trupa de băieţi plecau la vânătoare de mamuţi, lăsând-o pe Getuţa acasă, împreună cu gaşca de fete, fiecare sporovăind cu fiecare, cunoscut fiind faptul că într-o gaşcă de femei pot vorbi toate în acelaşi timp, făra sa se încurce una pe cealaltă. Mie mi se întâmplă să vorbesc la telefon cu o prietenă de-a mea, despre două subiecte diferite, simultan, concluziile trăgându-le separat şi acurat, chiar dacă fluxurile informaţionale au interferat.

             La vremea peşterilor, femeile nu aveau nevoie de baie, nici de parfumuri pentru a atrage masculii proaspat sosiţi de la vânătoare. Vreţi să ştiţi de ce ? Pentru că oricât de nespălate ar fi fost, tot miroseau mai bine decât mamuţii şi bizonii cu care gigeii avuseseră de-a face timp de câteva săptămâni. Atracţia gigeilor pentru getuţe se baza pe feromonii naturali , deodorantele omenirii vreme de multe, multe secole.

             Secolele au trecut însă şi lumea s-a mai rafinat. În anumite locuri de pe Pământ s-au inventat religiile. Majoritatea religiilor au fost extrem de sângeroase de la bun început. Unele dintre ele au rămas sângeroase până în zilele noastre. Oamenii au hotărât că există nişte zei în Ceruri, care au nevoie de sacrificii. Au început ei aşadar să omoare animale, lăsându-le sângele  să se scurgă de pe mesele de ceremonie din temple. La început probabil că nu puţea foarte tare, dar după o scurtă perioadă de timp mirosurile cărnurilor intrate în putrefacţie a devenit de nesuportat. S-au chinuit ei cât s-au chinuit, până s-a găsit un om cu idei şi cu iniţiativă, care a descoperit mirtul, smirna, tămâia şi alte esenţe care puteau fi răspândite prin locurile care duhneau. Din aproape în aproape, Pamelele şi Frosinelele de pe tot cuprinsul mapamondului au început să-şi fâlfâie nările a plăcere, descoperind binefacerile aromelor nou-introduse în temple. Aş   numi-o o revoluţie asemănătoare cu lansarea pe piaţă a primului telefon inteligent cu care-ţi puteai face poze cu botic în faţa oglinzii din baie , pe care mai apoi să le şeruieşti pe Facebook tuturor celor dornici să-ţi posteze comm-uri din categoria « Frumoas-o ! » .

             Desigur că nu toate femeile din lume au descoperit binefacerile aromaterapiei în acelaşi timp. A fost o Eră Glaciară care le-a ţinut pe multe femei captive în blănuri vreme de multe secole.

             În acele ţări care au avut o religie pro-igienă, treburile au fost simple : dacă în Cartea Cea Mare Şi Importantă existau pasaje în care scria negru pe alb « Spală-te, că altfel încalci vreo cinşpe reguli şi te pedepsesc de te ia naiba ! », oamenii s-au spălat la început de frică. Frica s-a transformat în plăcere, plăcerea a devenit o necesitate, necesitatea a devenit o rutină. Unii oameni au ajuns să se spele şi să se parfumeze din plăcere, rolul de educator al religiei fiind unul benefic.

             Au existat însă religii care au decretat : « Dacă vreţi să-l ţineţi pe Necuratul cât mai departe de voi, trebuie sa ştiţi că Aghiuţă are nasul fin. Puţiţi aşadar, fiilor, întru mântuirea sufletului ! ». Se spălau oamenii de două ori în viaţă : la botez şi la înmormântare, dar şi atunci cu chibzuială, ca să nu rişte o fisurare a crustei naturale care-i ferea de Cel Rău.

             Cruciaţii care ajuns prin secolul unsprezece în Orient puţeau pe sub armurile lor mai tare decât caii pe care-i călărisera până să ajungă acolo. Imaginaţi-vă şocul olfactiv pe care l-au avut atunci când au simţit probabil pentru prima dată în viaţa mirosul de piele umană spălată, curată, parfumată. Probabil că surpriza a fost atât de mare, încât creierele cruciaţilor au fost împăienjenite, i-a apucat nebunia distrugătoare şi s-au pornit în lupta cea mare şi dreaptă pentru a-i nimici pe copiii cei parfumaţi ai Necuratului.

             Aţi citit « Ivanhoe » de Sir Walter Scott ? Dacă nu, puteţi să vedeţi filmul, merge mai repede decât cititul cărţii. Eu am citit-o în adolescenţă pentru că mi-au plăcut dintotdeauna  poveştile cu cavaleri şi domniţe. Mă rog, nu asta vroiam sa vă spun, ci vroiam să fac referire la o ciudăţenie din carte, pentru care am găsit explicaţia mai târziu. Ivanhoe o iubea pe lady Rowena. Iubire din aceea cavalerească, de Ev Mediu, idealizată, cu dorinţă de moarte, cu sacrificiul suprem, cu chestiunile acelea bine stabilite în legătură cu virginitatea domniţei şi cu sortirea viitorului soţ. Mă rog, până aici nu am nimic de comentat, fiecare cu virginitatea şi menestrelii lui. Apare însă în scenă evreul Isaac of York şi cu fiică-sa, Rebecca. Şi uite cum se suceşte olecuţă Ivanhoe şi se înamorează  de bruneta Rebecca, o impură şi o hăituită de evreică. Uită el, cavalerul, de blonda şi pura şi intangibila domniţă Rowena, începând s-o iubească pe ovreică. O declară ăia vrăjitoare pe Rebecca, pentru că unui bun creştin îi era practic interzis să se lipească sufleteşte de o paria de evreică. Eu am găsit explicaţia pentru care Ivanhoe a uitat de Rowena şi s-a amorezat de Rebecca: Rowena duhnea a nespălat, pe când “vrăjitoarea” era familiarizată cu abluţiunile rituale.

             Iată aşadar cum igiena a fost unul dintre motivele pentru care s-au purtat cruciadele.

             Ajung cu demersul meu logico-olfactiv în zilele noastre, în chiar blocul în care trăim cu toţii în armonie de vreo unsprezece ani.

             În fiecare duminică dimineaţă aud tropotit de tocuri deasupra noastră. Nelu şi familia se pregătesc de mers la biserică. În fiecare sâmbătă seara descoperim noi pete pe tavanul din baie, deasupra căzii. Este exact acel unic moment din săptămână, când  Nelu şi familia folosesc duşul, în vederea participării la slujba de duminică dimineaţa. După câţiva ani buni în care simţeam că-mi pleznea vena de pe tâmplă de nervii cauzaţi de umflarea tavanului din baie, am ajuns la concluzia că, de fapt, ar trebui să-i fiu recunoscătoare lui Nelu. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta baia noastră şi aşa devastată, dacă părintele duhovnic i-ar zice lui Nelu :”Spală-te în fiecare zi, Nelule!”. Aşa că zâmbesc fericită de câte ori ne întâlnim pe scări sau în faţa blocului şi-l simt cu mirosul “naturel” la el. E logic: cât timp vecinul de deasupra îşi păstrează feromonul la purtător, baia noastră e ferită de inundaţie.

             Dacă v-a amuzat incursiunea mea în istoria olfactivă a omenirii, vă rog să-mi daţi de ştire. Probabil că vor urma alte episoade şi m-ar interesa subiecte noi, de interes pentru voi. Daţi-mi vă rog o temă de casă ! Ne recitim în curând.

Sfaturi la kilogram

Găsim pe internet sfaturi pentru oricine şi în legătură cu orice. Cred că cele mai căutate sunt sfaturile despre cum să fii mai sănătos, mai fericit, mai bogat şi cum să devii un părinte mai bun.

             Uneori citesc şi eu articole din categoriile de mai sus, fie pentru că titlul îmi trezeşte interesul, fie pentru că prietenii de pe Facebook par încântaţi de articol.

             Dat fiind faptul că am o sumedenie de oameni tineri în lista de prieteni, cele mai  căutate articole sunt cele despre “parenting”. Observ o preocupare din ce în ce mai mare a celor dispuşi să livreze sfaturi gratuite şi profesioniste în ceea ce-i priveşte pe tinerii părinţi disperaţi şi epuizaţi de noua provocare din viaţa lor: copilul.

             Ca de obicei, pentru a păstra o oarecare linie personală a blogului meu, o să vă povestesc câte ceva din experienţele mele de proaspătă mamă ( deja mi se apleacă de la folosirea în exces a diminutivului “mămică”, cât despre mine... am un metru şaptezeci şi n-aş fi putut niciodată să fiu diminutivată).

             Aveam aproape douăzecişicinci de ani, nu eram nici prea-prea, nici foarte-foarte pregătită să fiu mamă de bebeluş. Cu toate astea, s-a întâmplat să nasc un bebeluş, chiar în ţara asta, în care de când s-a băgat internet, părinţii se pare că au involuat din punct de vedere al iniţiativelor personale în ceea ce priveşte educaţia celor mici ( revin: nici termenul de “micuţii” nu-mi mai este pe plac, tot din cauza folosirii până la “nu-se-mai-poate” a lui prin media).

             Părerea mea este că accesul acesta la o informaţie facilă, aflată pe toate gardurile, a făcut mai mult rău decât bine în anumite domenii ale existenţei umane. Exemplu: bebeluşul are colici- google, căutare, sfaturi, medicamente, remedii naturiste, forum de mămici, gata, s-a rezolvat! Alt exemplu: copilul în vârstă de cinci ani este extrem de agitat, îi bate pe toţi partenerii de joacă din parc- google, căutare, sfatul psihologului,sfaturile mămicilor de pe forum, e normal să se bată la vârsta asta, nu-i băgaţi în seamă pe cârcotaşi, gata, s-a rezolvat.

             Eu una am luat-o băbeşte atunci când a apărut găluşca noastră pe lume. Am căutat medici- ei sunt acei oameni extrem de bine pregătiţi, care au răspunsuri la toate întrebările despre starea de sănătate a copilului. Medicii consultă copilul, îi fac analize, completează o droaie de formulare, se gândesc, analizează şi vin cu soluţii concrete la probleme. Umblând cu copilul pe la medici am rezolvat displazia bilaterală de şold, rahitismul, polipii, amigdalitele, răcelile, enterocolita şi alte mici probleme. Rezultatul umblatului pe la medici este o adolescentă extrem de sănătoasă, care nu a rămas traumatizată de vizitele la medici, nici nu a fost tratată după sfaturi şi păreri exprimate online.

             În ceea ce priveşte educaţia copilului mic, a trebuit să ne descurcăm singuri, tatăl, bunica, bunicul şi cu mine.

             Am plecat de la presupunerea că un copil fericit este un copil calm, relaxat, deschis către lume şi oameni, zâmbitor, care râde mult şi care este interesat de jocuri şi jucării potrivite vârstei. În viziunea noastră, copilul era fericit atunci când se juca, interacţiona cu alţi copii, descoperea lumea folosindu-se de toate simţurile. Cu toate astea, n-am lăsat copilul să bage nisip în gură, cunoscut fiind faptul că cei mai mulţi câini comunitari folosesc gropile de nisip pe  post de closet. Poate că am greşit, evitând o serie de enterocolite, dar una    ne-a fost de ajuns, cunoşteam frica şi teroarea din acea perioadă, aşa că nu, n-am lăsat-o să bage nisip în gură.

             La joacă, în parcuri, am îndemnat-o să-şi împartă jucăriile cu alţi copii,chiar dacă nu era prea dispusă la început. În felul acesta s-a deprins cu altruismul, o calitate a omului superior din punct de vedere sufletesc, calitate atât de utilă într-o societate care se doreşte a fi în schimbare, dar care a rămas înţelenită în apucăturile nesănătoase ale ultimilor douăzecişiceva de ani. Tot în parcuri i-am dat voie să ia un biscuite de la bunica sau bona care-i oferea cu zâmbetul pe buze mica recompensă (“Ţucu-te pe tine buni de frumoasa ce eşti tu!”). Da, a mâncat de la alţii şi nu a păţit nimic. Dacă nu dorea biscuitele sau napolitana, nu le lua, dar am învăţat-o să zică “Mulţumesc, nu doresc!” ( “nu-mi trăbă” a ieşit din discuţie de la bun început).

             Acceptam să intru în discuţii cu babele însoţitoare de copii mici. Din punctul meu de vedere, babele sunt enciclopedii ambulante. Dacă reuşeşti să faci abstracţie de limba ascuţită şi de debitul verbal consistent, o discuţie cu o babă pe tema “parenting ca pe vremea lu’ buna” poate deveni o adevărată plăcere. Adică de ce ia românească şi ciorba de lobodă sunt din nou foarte ‘in” iar sfaturile babei cu băsmăluţă nu ar fi? Avem libertatea de a alege dacă ţinem sau nu seama de sfaturile respective, nu?

             Un alt aspect important pe care l-am reglementat de la bun început a fost chestiunea cu violenţa fizică. Copilul meu nu a avut voie să bată alţi copii, nici să ridice palma sau pumnul la vreun adult. Interdicţia a fost clar formulată, începând – of, of, of, atât de greşit se pare, după părerea specialiştilor- cu  «  Nu ai voie să... ! » .  Nu ţin minte ca fata mea sa mă fi întrebat vreodată “ Da’ eu de ce nu am voie să mă bat?”. Nici nu s-a bătut conform  principiului « să nu cumva să te gândeşti acum la un elefant roz, care zboară ! ». Copilul meu nu s-a bătut pentru ca i-am interzis eu să se bată. Nu i-am spus niciodată “Bagă mâna în foc, dacă-ţi doreşti foarte tare lucrul ăsta. Vezi ce se întâmplă.” Replicile mele în astfel de situaţii au fost: “Dacă bagi mâna în foc, o să te arzi şi o să te doară foarte tare. O să trebuiască să mergem la spital şi acolo nu mai ştiu ce o să se întâmple.” Nici n-am bătut-o ca să nu facă boacăne, nici n-am pedepsit-o fără avertisment, nici nu i-am dat buline roşii, recompense, nici n-am lăudat-o în exces atunci când comportamentul ei era firesc.

             N-am avut nevoie de nicio metodă modernă, nu am citit nicio carte, niciun articol, pentru a-mi educa copilul. Mi-am găsit resursele de energie, de răbdare şi de infinită iubire necondiţionată, pe care le-am investit în fata mea în fiecare clipa petrecută împreună. Mi-am deschis ochii, urechile, gura şi sufletul faţă de alţi oameni cu care am interacţionat pe viu, de la care am primit idei şi sfaturi bune, sănătoase. Mi-am imaginat cum mi-aş dori să o vadă cei din jur pe fata mea, dar nu atunci, când era un guguloi urlător şi dragălaş oricum, ci peste zece, douăzeci de ani, când comportamentele necorectate din copilărie degenereaza în ceva mult, mult mai urât şi mai periculos. Asta am făcut: am pus fiecare carămidă în educaţia ei,    gândindu-mă cum va arăta construcţia atunci când ea va fi adult. Poate că am greşit interzicându-i sa bage nisip în gură. Poate că am încorsetat-o interzicându-i să se bată prin parcuri cu copiii. Poate că i-am  limitat manifestările atunci când i-am explicat faptul că oamenii din jur nu sunt obligaţi să-i tolereze ţipetele şi urletele pe stradă, în magazine sau în cofetărie.  Probabil că am greşit explicându-i că poţi obţine rezultate mai bune vorbind normal, calm, decât zbierând. Cu toate astea, râsul în hohote şi zimbitul cu toţi dinţii  au   însoţit-o mereu pe fata mea.

             Da, copilul meu a fost tot timpul un copil fericit, în ciuda interdicţiilor şi a educaţiei primite. Zic “în ciuda”, pentru că în multe privinţe nu sunt de acord cu tendinţele de pe piaţa parenting-ului. Sunt de acord cu un lucru: copilul are nevoie de toată iubirea părinţilor săi. Vă mai spun un secret : copilul are nevoie la începutul vieţii de mult, foarte mult timp petrecut cu părinţii, după care are nevoie de spaţiu pentru a începe să se descurce aproape singur, ducând cu el în rucsăcelul pregătit de părinţi în primii ani toate bunătăţile pe care ei le-au băgat acolo. Este o meserie grea, asta de părinte, mai grea decât orice altă meserie, tocmai de aceea nu este loc de improvizaţii bazate pe sfaturile la kilogram furnizate de veveveu. Sunt mai valabile babele cu ale lor sfaturi, chiar dacă uneori simţim nevoia să le dăm cu ceva în cap. Dar noi nu le dăm... Ştiţi de ce? Pentru că părinţii noştri ne-au interzis în mod categoric să-i dăm cuiva în cap. Ia gândiţi-vă ce va fi peste vreo douăzeci de ani cu copiii care acum sunt atâââââât de drăguţi când îşi pălesc partenerii de joacă de prin parcuri sau ridica mânuţa dolofană să o pleznească pe mami fiindcă nu i-a cumpărat jucăria ori ciocolata. Factorul « drăgălăşenie » nu va mai fi acelaşi, iar regretele de a-l fi lăsat pe copil să vadă ce se întâmplă dacă-şi câştigă supremaţia prin puterea palmei vor fi tardive.