Cu feromonul la purtător

Unii dintre noi ne naştem cu toate simţurile intacte. Alţii, ca mine, ne naştem cu vreo două-trei simţuri defecte. Am moştenit de la tata multe trăsături de care mă bucur, dar am moştenit şi un astigmatism miopic care m-a marcat de la bun început. Despre cât de chioară eram în copilărie şi ce gafe am făcut până am căpătat prima pereche de ochelari am scris aici, pe blogul amintirilor mele.

             În afară de faptul că nu văd bine, stau prost şi cu orientarea în spaţiu. Dacă-mi roteşti lumea cu susul în jos sau dacă sunt nevoită să parchez maşina cu spatele, m-ai băgat în ceaţă. Nu am făcut niciodată roata ţiganului, nici stând în mâini fără să mă prăbuşesc. Am avut nevoie de câteva cărţi pe care le-am citit pentru a scăpa de complexele astea de inferioritate : nu-s eu de vină, ci natura, că m-a şuntat la capitolele astea.

             Aud destul de bine, în unele situaţii insuportabil de bine- Gabi zice că-s un fel de liliac- dar nu reuşesc să disting şoaptele, nici nu pot descifra cuvintele spuse la repezeală, dacă dicţia nu e bună.

             Nu am memorie bună atunci când vine vorba să-mi dau seama dacă o persoană s-a îngrăşat sau a pierdut câteva kilograme. Sunt de-a dreptul incapabilă să sesizez diferenţele de greutate ale unei persoane ( chiar şi ale mele ar trece neobservate, dacă nu aş purta pantaloni care uneori “intră” la spălat, alteori “se lărgesc” la spălat). Din cauza asta am avut de pierdut în relaţia cu câteva amice de-ale mele, care aşteptau complimente pe care eu nu le-am furnizat pur şi simplu din cauză că nu am realizat utilitatea lor. Am învăţat să fac complimente generalizate, care să nu dea impresia de subînţeles, de dualitate, de ironie mascată, etc. Până la urmă, sunt şi eu femeie şi până la patruzeci de ani am învăţat, spre deosebire de săracii bărbaţi, să mă feresc de asemenea capcane perfide.

             Introducerea fiind făcută, doresc să dedic postarea de astăzi simţului meu predominant: simţul olfactiv. Într-o altă viaţă am fost parfumier. De fapt, cred că am fost Parfumierul. Nu, de fapt sunt aproape sigură că am fost cel/cea care a inventat parfumul. S-ar putea chiar să fi fost extraterestrul care a venit pe Pământ pentru a-i învăţa pe oameni cum să extragă esenţele de parfum...

             Lasând gluma la o parte, trebuie să va mărturisesc faptul că de când mă ştiu am fost preocupată de mirosuri. Mirosurile cu care mă trezesc dimineaţa îmi marchează  ziua. Buna mea dispoziţia sau indispoziţie sunt date de primele semnale primite de creier prin intermediul nasului meu. Sufletul meu tresaltă de bucurie atunci când descopăr un parfum plăcut, aşa cum s-a întâmplat acum două zile, când am “arestat” o gardenie de la florărie şi am aşezat-o frumos pe pervazul geamului de la bucătărie.

             Sufletul meu se ghemuieşte însă atunci când nasul îmi este asaltat de mirosuri neplăcute. Senzaţia de “yack-scârbos” de la început este înlocuită de întrebarea “De ce pute?”, o întrebare legitimă de altfel, dacă ne aducem aminte de faptul că trăim în mileniul trei, când igiena nu mai este opţională, ci cumva obligatorie.

             Voi face o nouă incursiune în istoria omenirii, de la începuturi, căutând o explicaţie pentru mirosurile mai puţin plăcute pe care le răspândesc unii concetăţeni de-ai mei.

             Pe vremea când oamenii trăiau în peşteri, ei nu se spălau prea des, din cauză că le era frig. Apa era gratis,  curgea prin faţa peşterii, dar ea era folosită numai pentru băut sau gătit.

             Gigi-neanderhalianu’ şi trupa de băieţi plecau la vânătoare de mamuţi, lăsând-o pe Getuţa acasă, împreună cu gaşca de fete, fiecare sporovăind cu fiecare, cunoscut fiind faptul că într-o gaşcă de femei pot vorbi toate în acelaşi timp, făra sa se încurce una pe cealaltă. Mie mi se întâmplă să vorbesc la telefon cu o prietenă de-a mea, despre două subiecte diferite, simultan, concluziile trăgându-le separat şi acurat, chiar dacă fluxurile informaţionale au interferat.

             La vremea peşterilor, femeile nu aveau nevoie de baie, nici de parfumuri pentru a atrage masculii proaspat sosiţi de la vânătoare. Vreţi să ştiţi de ce ? Pentru că oricât de nespălate ar fi fost, tot miroseau mai bine decât mamuţii şi bizonii cu care gigeii avuseseră de-a face timp de câteva săptămâni. Atracţia gigeilor pentru getuţe se baza pe feromonii naturali , deodorantele omenirii vreme de multe, multe secole.

             Secolele au trecut însă şi lumea s-a mai rafinat. În anumite locuri de pe Pământ s-au inventat religiile. Majoritatea religiilor au fost extrem de sângeroase de la bun început. Unele dintre ele au rămas sângeroase până în zilele noastre. Oamenii au hotărât că există nişte zei în Ceruri, care au nevoie de sacrificii. Au început ei aşadar să omoare animale, lăsându-le sângele  să se scurgă de pe mesele de ceremonie din temple. La început probabil că nu puţea foarte tare, dar după o scurtă perioadă de timp mirosurile cărnurilor intrate în putrefacţie a devenit de nesuportat. S-au chinuit ei cât s-au chinuit, până s-a găsit un om cu idei şi cu iniţiativă, care a descoperit mirtul, smirna, tămâia şi alte esenţe care puteau fi răspândite prin locurile care duhneau. Din aproape în aproape, Pamelele şi Frosinelele de pe tot cuprinsul mapamondului au început să-şi fâlfâie nările a plăcere, descoperind binefacerile aromelor nou-introduse în temple. Aş   numi-o o revoluţie asemănătoare cu lansarea pe piaţă a primului telefon inteligent cu care-ţi puteai face poze cu botic în faţa oglinzii din baie , pe care mai apoi să le şeruieşti pe Facebook tuturor celor dornici să-ţi posteze comm-uri din categoria « Frumoas-o ! » .

             Desigur că nu toate femeile din lume au descoperit binefacerile aromaterapiei în acelaşi timp. A fost o Eră Glaciară care le-a ţinut pe multe femei captive în blănuri vreme de multe secole.

             În acele ţări care au avut o religie pro-igienă, treburile au fost simple : dacă în Cartea Cea Mare Şi Importantă existau pasaje în care scria negru pe alb « Spală-te, că altfel încalci vreo cinşpe reguli şi te pedepsesc de te ia naiba ! », oamenii s-au spălat la început de frică. Frica s-a transformat în plăcere, plăcerea a devenit o necesitate, necesitatea a devenit o rutină. Unii oameni au ajuns să se spele şi să se parfumeze din plăcere, rolul de educator al religiei fiind unul benefic.

             Au existat însă religii care au decretat : « Dacă vreţi să-l ţineţi pe Necuratul cât mai departe de voi, trebuie sa ştiţi că Aghiuţă are nasul fin. Puţiţi aşadar, fiilor, întru mântuirea sufletului ! ». Se spălau oamenii de două ori în viaţă : la botez şi la înmormântare, dar şi atunci cu chibzuială, ca să nu rişte o fisurare a crustei naturale care-i ferea de Cel Rău.

             Cruciaţii care ajuns prin secolul unsprezece în Orient puţeau pe sub armurile lor mai tare decât caii pe care-i călărisera până să ajungă acolo. Imaginaţi-vă şocul olfactiv pe care l-au avut atunci când au simţit probabil pentru prima dată în viaţa mirosul de piele umană spălată, curată, parfumată. Probabil că surpriza a fost atât de mare, încât creierele cruciaţilor au fost împăienjenite, i-a apucat nebunia distrugătoare şi s-au pornit în lupta cea mare şi dreaptă pentru a-i nimici pe copiii cei parfumaţi ai Necuratului.

             Aţi citit « Ivanhoe » de Sir Walter Scott ? Dacă nu, puteţi să vedeţi filmul, merge mai repede decât cititul cărţii. Eu am citit-o în adolescenţă pentru că mi-au plăcut dintotdeauna  poveştile cu cavaleri şi domniţe. Mă rog, nu asta vroiam sa vă spun, ci vroiam să fac referire la o ciudăţenie din carte, pentru care am găsit explicaţia mai târziu. Ivanhoe o iubea pe lady Rowena. Iubire din aceea cavalerească, de Ev Mediu, idealizată, cu dorinţă de moarte, cu sacrificiul suprem, cu chestiunile acelea bine stabilite în legătură cu virginitatea domniţei şi cu sortirea viitorului soţ. Mă rog, până aici nu am nimic de comentat, fiecare cu virginitatea şi menestrelii lui. Apare însă în scenă evreul Isaac of York şi cu fiică-sa, Rebecca. Şi uite cum se suceşte olecuţă Ivanhoe şi se înamorează  de bruneta Rebecca, o impură şi o hăituită de evreică. Uită el, cavalerul, de blonda şi pura şi intangibila domniţă Rowena, începând s-o iubească pe ovreică. O declară ăia vrăjitoare pe Rebecca, pentru că unui bun creştin îi era practic interzis să se lipească sufleteşte de o paria de evreică. Eu am găsit explicaţia pentru care Ivanhoe a uitat de Rowena şi s-a amorezat de Rebecca: Rowena duhnea a nespălat, pe când “vrăjitoarea” era familiarizată cu abluţiunile rituale.

             Iată aşadar cum igiena a fost unul dintre motivele pentru care s-au purtat cruciadele.

             Ajung cu demersul meu logico-olfactiv în zilele noastre, în chiar blocul în care trăim cu toţii în armonie de vreo unsprezece ani.

             În fiecare duminică dimineaţă aud tropotit de tocuri deasupra noastră. Nelu şi familia se pregătesc de mers la biserică. În fiecare sâmbătă seara descoperim noi pete pe tavanul din baie, deasupra căzii. Este exact acel unic moment din săptămână, când  Nelu şi familia folosesc duşul, în vederea participării la slujba de duminică dimineaţa. După câţiva ani buni în care simţeam că-mi pleznea vena de pe tâmplă de nervii cauzaţi de umflarea tavanului din baie, am ajuns la concluzia că, de fapt, ar trebui să-i fiu recunoscătoare lui Nelu. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta baia noastră şi aşa devastată, dacă părintele duhovnic i-ar zice lui Nelu :”Spală-te în fiecare zi, Nelule!”. Aşa că zâmbesc fericită de câte ori ne întâlnim pe scări sau în faţa blocului şi-l simt cu mirosul “naturel” la el. E logic: cât timp vecinul de deasupra îşi păstrează feromonul la purtător, baia noastră e ferită de inundaţie.

             Dacă v-a amuzat incursiunea mea în istoria olfactivă a omenirii, vă rog să-mi daţi de ştire. Probabil că vor urma alte episoade şi m-ar interesa subiecte noi, de interes pentru voi. Daţi-mi vă rog o temă de casă ! Ne recitim în curând.