Ba pe-a mă-tii !

Eu sunt, în general, omul care încearcă să-şi vadă de viaţa lui. Nu încurc, nu descurc, nici nu-mi dau cu părerea când nu e cazul.  Nu am câte o părere despre oricine şi despre orice tocmai fiindcă nu mă consider suficient de informată.

          Este însă destul de greu să trăieşti în România fără să fii pus aproape zilnic în situaţii “Ba pe-a mă-tii!”. Se întâmplă peste tot: pe stradă, în magazin, la serviciu, poate mai puţin acasă, dacă viaţa de familie nu este prea impregnată de ceea ce se petrece dincolo de pragul uşii sau la televizor.

          Merg la magazin să cumpăr şuncă şi o prind pe vânzătoare într-o zi nasoală. Fără intenţia de a o jigni, uit să iau cei 10 bani rest aruncaţi pe tejghea. Îi împinge cu năduf , răstindu-se: “Ia-i, că n-am nevoie de milă!”. Oh, la naiba, nu-mi era  milă, doar lene să deschid buzunăraşul cu capsă al portmoneului, ca să pun moneda înăuntru. Trec mai departe şi ajung la magazinul de pâine. În faţa mea sunt doi clienţi care sunt întâmpinaţi de vânzătoare cu “Poftiţi, vă rog.” Mă bucur că am ajuns într-un loc mai fengshuic, cu muzică ambientală şi vânzătoare mai bine plătite. Îmi pregătesc muşchii feţei pentru zâmbetul de rigoare şi trag aer în piept. Ajung la tejghea şi aud un “Ziceţi!” însoţit de o mână întinsă după bani. Resetez rapid replica din creier care conţinea un “vă rog” şi zic acru: “Vreau o pâine neagră feliată.” Plec  nedumerită şi mă îndrept către chioşcul de ţigări. Dau un “bună ziua” şi comand ce am de comandat. Doamna cu facies rigid îmi aruncă pachetul cu ţigări pe marginea udă a tejghelei şi refuză să-mi pună restul în palma întinsă, alegând în schimb o mini-băltoacă formată de zăpada dezgheţată. Mă înfurii şi încerc să-mi calmez nervii, moment în care mă abordează o ţigancă sprijinită de chioşc: “Dă tanti şi mie un leu...”. O fixez cu privirea şi o întreb  : “Da’ 50 de bani nu-ţi ajung?’, după care plec şi o las relativ zăpăcită.

          Sunt pusă în situaţii de felul ăsta zilnic şi aproape că nu le mai sesizez, însă oricât de mult aş încerca să stau pe curul meu, contemplând filosofic ceea ce se petrece, nu reuşesc să trec senină ca o zi de vară peste răutăţile voite sau nevoite ale unor oameni.

          Ştiţi însă care este categoria de concetăţeni care mă exasperează? Răspunsul este: fals-bigoţii. N-aveţi decât să vă supăraţi pe mine, pentru că într-o ţară preponderent ortodoxă, cu sărbători în calendar din două-n două zile, etc, etc, eu nu-i sufăr pe postitorii spurcaţi la gură. Cunosc femei care merg mai des la biserică decât merg eu la cumpărături. Au duhovnic, postesc din greu şi n-ar munci în zile de sărbătoare nici picurate cu ceară. Duminica se îmbracă frumos şi merg la slujbă, întorcându-se smerite, cu sufletul împăcat şi mintea limpezită. Totul se încheie însă atunci când deschid gura şi vorbesc. N-are rost să intru în detalii, ideea este însă că, după perceptele religioase, persoanele în cauză păcătuiesc şi cu vorba şi cu gândul şi cu fapta, pentru că bârfesc la greu, gândesc mocirlos şi făptuiesc rele nu de puţine ori.

          Eu îmi accept şi recunosc statutul de păcătoasă notorie: n-am postit în viaţa mea, merg la biserică în zile aiurea, fără cruce roşie în calendar, habar n-am să mă rog, ci doar să-i mulţumesc lui Dumnezeu cu cuvinte simple, m-am spovedit o singură dată, înainte de cununia religioasă, n-am duhovnic pentru că prefer să discut cu cineva drag mie atunci când am sufletul greu, calc rufe duminica şi spăl geamurile de câte ori e nevoie. Probabil că o să ajung în iad, dar cel puţin am s-o fac cu demnitate şi sunt sigură că nu mă voi plictisi, pentru că o să întâlnesc multă lume cunoscută acolo.

          Cu toate păcatele mele, un singur merit trebuie să mi-l recunosc: în cazul în care nu reuşesc să fac un bine, mă retrag pentru ca nu cumva să fac un rău. Bat şi eu din gură, că-s femeie şi-s mândră de asta, de multe ori însă o fac doar pentru a-mi amuza prietenii cu care stau de vorbă.

          Trebuie să-mi fac curaj, să-mi depăşesc senzaţia de greaţă stârnită ori de câte ori sunt nevoită să mă cert cu cineva, să-mi modulez vocea, să deschid gura atunci când nu-mi convine ceva şi să strig : “Ba pe-a mă-tii, jigodie! Nu mă mai face să mă simt atât de rău, pentru că, până la urmă, sunt şi eu copilul  cuiva!”

          Does this make sense to you?

PS: De ieri începând nu am voce. Probabil că vreo pedeapsă divină mi-a fost aplicată, dar cu ajutorul bulinelor şi al odihnei corzilor vocale sper să-mi revin. Poate că mă va ierta şi Cel de Sus dacă-mi va citi sufletul şi nu doar asculta  vorba.

         

                                     

Despre basme

La vârsta matusalemica pe care urmeaza s-o împlinesc se presupune că ar trebui să citesc doar cărţi “grele”, să ascult doar muzică adevărată, să am preocupări exclusiv intelectuale şi să fiu un adevărat stâlp al societăţii, ce mai, o femeie coaptă în toate.

          Dar eu cu ce mă ocup? Tricotez, scriu tâmpenii pe blog, poveşti pentru copii de grădiniţă, croşetez, mă uit la documentare pe “Viasat History”, comedii romantice şi-l recitesc pe Ionel Teodoreanu.

          Hai să nu exagerez: am achiziţionat de la un târg de carte “Kabbala- tradiţia secretă a occidentului” de Papus şi citesc tot ce apare nou despre pedagogia preşcolară, pentru că-mi place la nebunie să lucrez cu oamenii mititei. Bine, în esenţă sunt o persoană profundă, dar refuz să mă maturizez după perceptele societăţii în care trăiesc. Madamele de vârsta mea arată a femei împlinite, vizitează coafeza, manichiurista şi cosmeticiana mult, mult mai des decât mine, probează hainele înainte de a le cumpăra, nu năvălesc în “C&A” smulgând de pe raft prima haină care are mărimea şi culoarea căutată, achitând-o pe loc, au habar de afaceri, trasează cu multă seriozitate, competenţă şi implicare liniile principale ale carierei copiilor lor, au funcţii de decizie la serviciu, trăiesc cu soţii lor într-o armonioasă căsnicie lipsită de spontaneitate, îşi petrec concediile în ţări străine, nu se plâng de dureri de picioare după o oră de shopping în mall, nici nu devin isterice când dau peste vreo vânzătoare tută.

          E adevărat că mie nu mi se adresează nimeni cu “madame”, dar nici eu nu fac niciun efort ca să merit apelativul. Uneori mă salută copii din alte grupe din grădiniţă cu “servus” sau cu “săru’mâna” şi mămicile îi întreabă după ce mă mai îndepărtez    : ” Cine-i tanti aia?”. Zâmbesc  şi plec. Mă vizualizez cu băsmăluţă şi cu şorţ, vânzând morcovi şi gulii în Piaţa “Flora”.

          Încă un lucru bun mai fac eu în viaţă, fără eforturi deosebite: mă preocupă gusturile într-ale cărţilor şi filmelor ale fie-mii. Nu fac greşeala generaţiilor anterioare: “Măi copile, lasă tâmpeniile şi pune mâna pe-o carte serioasă!”. Desigur că-i recomand cărţi pe care le-am citit şi care mi-au plăcut, dar dacă mititica nu doreşte, nu mă îmbufnez.

          Mergem împreună la cinema. Am văzut seria “Twilight” integral, am văzut “The Hunger Games”, etc. Toate bune şi frumoase până la “Snow White and the Huntsman”. P’asta n-am mai priceput-o: Albă ca Zăpada poartă armură , sabie şi se luptă ca Jackie Chan. La final se înamorează de vânătorul nandrolonic şi-i dă un “ignore” nesimţit prinţului care era, ce-i drept, cam şters, dar care totuşi făcuse tot posibilul să se dovedească demn de iubirea amazoanei.

          Am depăşit şocul iniţial cauzat de mega-producţia hollywodiană şi viaţa şi-a reluat cursul liniştit. Următoarea vizionare a fost “Red Riding Hood”. O singură întrebare am să vă pun: “Îl ştiţi p’ăla mare, păros, rău, care o mănâncă pe bunică-sa fiindcă se transforma în vârcolac când îţi era lumea mai dragă şi luna mai plină ? Era taică-su lu´ Scufiţa Roşie, bă!”.

          Cotrobăind netul în căutare de filme pe gustul meu – perioada Regency e favorita mea- dau peste un titlu cu gâdilici :    “ Hansel and Gretel”. Zic: “ Hopa, stai să vezi că iar au scos ăştia un film bun.” La naiba! Încă nu l-au lansat, există doar trailerul pe care-l puteţi vedea mai sus. Acuma, eu ce să mai zic... M-oi duce şi la filmul ăsta, ca să văd toată seria “Grimm reloaded”.

          Până atunci însă am tricotat o căciuliţă pe care am botezat-o “Albă ca Zăpada” în amintirea adevăratelor prinţese şi a adevăratelor lumi de basm, în care bine învinge cu graţie răul.

Bufniţa

Mi-e grozav de frică de pasări. Eram mică şi mă plimbam prin grădina casei bunicii mele, Oma Coca. Grădina era superbă, plină până la refuz de culori, texturi şi mirosuri. Ţin minte vişinul din fundul grădinii,dar şi merii cu mere “răpănoase”, un soi rar întâlnit.

          Aveam şi eu bizareriile mele: chiar daca-mi plăcea mult casa bunicii mele, nu suportam să-mi petrec nopţile acolo. Spaţiul era prea mare, casa prea veche şi toaleta prea departe. Nopţile mele trebuiau să se scurgă în cămăruţa mea de la bloc, cu mobila cea nouă şi cu aşternutul de pat scrobit cu aracet şi prins de plapumă cu ace de siguranţă. Mirosul de acasă era esenţial pentru starea mea de bine.

          Revenind la grădină: în dimineţile răcoroase de toamnă, înainte de a pleca la şcoală, mi se culegea câte un măr “răpănos”, care era adăugat la pacheţelul de şcoală, constând de cele mai multe ori din tartine cu brânză, boia dulce, unt şi ceapă. Zilele în care nu porneam de acasă către şcoală nu erau cele mai frumoase. Oi fi fost un copil cu note autiste? Este posibil, dar la vremea aceea nimeni nu acorda atâta atenţie ciudăţeniilor din comportamentul unui plod de şase-şapte ani. În cazul în care vreunul dintre noi o lua razna căpăta câte o palmă peste preasfânt sau, în cel mai fericit caz, era certat în aşa fel încât revenea rapid de pe  arătură.

          Vad că deviez de la explicitarea fobiei mele, semn că astăzi nu sunt prea concentrată: un cocoş mare cât un bivol mi-a sărit pe umeri şi mi-a ciocănit moalele capului, numai el ştie de ce. Am fost traumatizată la culme, dar nu atât de durerea din moalele capului, cât de fâlfâitul nervos al aripilor cocoşului. Atingerea penelor mi-a provocat o groază de nedescris şi vederea ochilor roşii, răutăcioşi a completat tabloul horror. Nu mai ţin minte ce   s-a petrecut după aceea, dar frica de pasări, oricare ar fi ele, mi-a rămas până în ziua de astăzi, când mă strecor cât pot de discret pe lângă porumbeii de pe trotuar, în speranţa că nu-şi iau zborul exact când trec eu pe acolo.

          Există însă o singură excepţie, ca de la orice regulă: bufniţa. Îmi plac foarte mult bufniţele, chiar dacă nu sunt sigură că aş putea pune vreodată mâna pe una. Simpatia mea pentru ele are de asemenea o explicaţie. În copilărie  am descoperit “Legendele Olimpului” la Mangalia, în casa mătuşii mele, sora mamei. Era într-o vacanţă de vară, când mă plictiseam îngrozitor, pentru că nimeni nu mă băga în seama. Am găsit o carte cu coperţi maronii  pe care am deschis-o şi nu am mai închis-o până când nu am citit-o în întregime. Dintre toţi zeii şi eroii cel mai mult mi-a plăcut Pallas Atena, al cărei simbol este... aţi ghicit: bufniţa.

Lucruri

Ziua de ieri  începuse destul de rău: mă durea gâtul, aveam urechile înfundate şi afară era ceaţă.

          Am ajuns la grădiniţă niţel cam indispusă şi mă străduiam foarte mult să-mi intru în ritm. La un moment dat s-a deschis uşa şi a intrat o fetiţă din grupa mea, ţinând în mână o cutie roşie. S-a apropiat de mine şi mi-a spus: “Mama a făcut aseară brioşe şi eu  i-am zis că vreau să-ţi aduc şi ţie câteva.” Brioşele erau frumos încolonate în cutiuţă, culcate pe un şerveţel colorat. M-am bucurat, i-am mulţumit, dar n-am întrebat-o de ce a vrut să mi le aducă. Ştiam de ce şi nu avea rost să determin copilul să verbalizeze un gând atât de limpede: pur şi simplu îi sunt simpatică.

          Mi-am dat seama din nou că-mi place să primesc lucruri, fără să fiu materialistă. E vorba de surpriza momentului şi nu de valoarea obiectului. Mi s-a întâmplat să fiu întrebată ce fel de cadou îmi doresc de ziua mea, sau să anticipez ce urmează să primesc. În alte dăţi  cunoşteam valoarea cadoului, simţindu-mă oarecum jenată (“Aoleu, câţi bani ai cheltuit...”).

          E foarte ciudat faptul că-mi place să dăruiesc lucruri în mai mare măsură decât îmi place să primesc. Parcă nu stă în firea omului. Mi s-a întâmplat însă de multe ori ca în momentele în care speram să obţin o reacţie pozitivă, feedback-ul să fie nul: o privire goală, o faţă fără nicio reacţie, un răspuns “Mulţumesc, o să mă uit mai târziu.”, sau pur şi simplu un “Nu am nevoie de aşa ceva.”

          Cu toate astea nu m-am potolit, pentru că îmi ies în permanenţă în cale lucruri care se cer dăruite, iar eu nu mă pot abţine .

          Declar însă sus şi tare că şi mie-mi place să primesc lucruri: brioşe, gablonţuri, cărţi, parfumuri, poşete, bileţele de amor, haine, felicitări scrise strâmb, telefoane mobile, ciocolată cu caramel, ceasuri sclipicioase, eşarfe, şosete colorate, pantofi comozi, loţiuni tonice şi aş putea continua lista până mâine.

          Sunt femeie, îmi plac lucrurile şi-s mândră de asta!

         Orice femeie care  declară altceva (“Eu apreciez doar sentimentele şi bunele intenţii.”) spune o mare, mare minciună. E ca şi faza aceea cu bărbaţii care, fiind însuraţi cu vreo hâdă delăsătoare, se autoamăgesc cu sloganul conform căruia doar sufletul contează.

          Hai să fim serioşi: bărbaţilor le plac femeile îngrijite iar femeilor le plac lucrurile.

Atunci când viaţa îţi dă lămâi, fă limonadă din ele!

Există în viaţa fiecăruia dintre noi perioade în care ne simţim rău.           

         Motivele sunt diverse şi nu ţin întotdeauna de conjuncturi sau de persoane. Înclin să cred că uneori vinovată este pur şi simplu chimia creierului nostru. De câte ori mă simt rău, analizez situaţia faptică în care mă aflu, încercând să-mi dau seama dacă are sau nu rost să mă amărăsc în exces. Optimismul permanent este un semn de îngrijorare, cred, aşa că încerc să trec cât mai discret cu putinţă peste supărări, în speranţa unei noi perioade de veselie. Cu cât mi-e mai mare năcazul, cu atât mă retrag mai mult în cochilia mea, conştientă fiind că nimănui nu-i place să stea şi să asculte lamentările unei persoane, oricât de apropiată i-ar fi. Dacă supărarea e măruntă, mă confesez cuiva şi gata, a trecut!

          Am un dar din născare: ştiu să ascult.  Ascult chiar şi atunci când nu mi se vorbeşte direct. Nu mă grăbesc să dau sfaturi, pentru că ştiu din proprie experienţă că nu pot interioriza decât concluziile la care ajung singură. Am fost ieri la un curs despre autism şi am auzit un lucru pe  care-l ştiam, dar nu-l puteam exprima atât de clar: un om aflat în faza de negare nu poate ieşi din ea decât singur, pentru că nimeni şi nimic din exterior nu-l poate ajuta în acea fază.

          Pe parcursul vieţii am realizat însă că ascultându-i pe alţii care-şi deschid sufletul în faţa mea, mă încarc negativ şi de multe ori nu mai pot scăpa de gândurile care mă bântuie mai apoi. De ce? Pentru că empatizez cu cel sau cea care care m-a ales drept confident. De ce empatizez? Habar n-am. Mai în glumă, mai în serios, am citit cândva că cei din zodia mea, a Gemenilor, sunt foarte sensibili. Chiar dacă nu sunt mare amatoare de horoscoape,orice explicaţie e bună până la urmă.

          Partea mai puţin bună în toată afacerea asta cu interrelaţionarea este că la un moment dat se ajunge într-un punct în care eşti etichetat. De obicei pe etichetă scrie: “Fraierul de serviciu”. N-aveţi decât să nu fiţi de acord cu mine, dar statistic vorbind asta e realitatea. În cazul ăsta există două soluţii: te consolezi oftând şi-i dai bătaie înainte sau faci mulţi paşi înapoi dintr-o relaţie unidirecţională. Alegerea mi-a aparţinut de multe ori şi am ales fără să ezit.

          În momentul “X” al alegerii am simţit un gust acru,nici măcar amar, semn că în lămâiul vieţii mele a mai apărut un fruct. Am cules fructul, l-am tăiat,l-am gustat pentru o perioadă scurtă de timp, după care am făcut o minunăţie de limonadă, turnată în carafa timpului care mi-a mai rămas pe pământ. La sfârşit, când carafa va fi plină, am s-o fac cadou tuturor celor care mi-au umplut-o.

          Dar până la sfârşitul timpului meu mai este un pic, aşa că deocamdată în afară de limonadă îi ofer lumii  cuşmele mele, cu pompoane sau fără.

“ Mai dă-mi!”

Azi eram în sala de mese cu copiii şi mă jucam, făcând schimburi de priviri şmechereşti , cu un pitic de grupă mică. Îl cheamă Cristi şi are o faţă foarte comică. Mă distrez doar uitându-mă la el. În general, am aplecare către copiii poznaşi, după principiul  “Şi pe ei trebuie să-i iubească cineva.” El este unul din categoria cu pricina.

          Adulţii au tendinţa de a se ataşa mai degrabă de copiii liniştiţi, previzibili, care nu fac probleme. Mie-mi plac mai mult ceilalţi, pentru că prin crearea unei relaţii de încredere cu un asemenea copil simt că mi-am atins unul dintre scopurile pentru care mi-am ales meseria.

          Cristi nu mănâncă singur, nu pentru că nu poate, ci pentru că nu doreşte dumnealui. Azi stătea la masă şi nu făcea altceva decât să-i deranjeze pe ceilalţi. Am început noi, educatoarele şi îngrijitoarele să-l hrănim. El atârna peste spătarul scaunului ca un paşă.

          La final, a ochit pe masa cu blidele aduse de la bucătărie o bucată de prăjitură rămasă de la ziua de naştere a unui copil din grupa mea. Nu a spus nimic, doar s-a uitat la mine şi a deschis gura maaaaare- mare, ca un pui de vrabie. M-am întins discret şi i-am băgat o bucată mică de prăjitură în gură, ca să nu vadă ceilalţi copii. A mai făcut gestul de vreo două-trei ori, până n-am mai avut ce să-i dau. I-am făcut semn că “Gata! Nu mai este.” S-a ridicat de la masă, şi-a pus mâinile pe genunchii mei şi a întins gâtul să mă pupe. I-am dat obrazul la pupat. El şi-a pus mâna pe obrazul meu şi mi-a întors faţa. Pupicul care a urmat a fost plasat direct pe vârful nasului meu, aşa, ca o frişcă pe un tort.

          S-a întors la masă şi i-a ars o palmă unui băieţel de lângă el. L-am certat: “Dacă mai baţi, nu-ţi mai dau prăjitură.”. Replica a urmat scurt: “Ba o să dai!”

          Ştie pişicherul ce ştie...

“Coliba unchiului Tom”

Era o toamnă mohorâtă şi eu eram bolnavă în pat. Nu-mi aduc aminte prin ce clasă eram, nici de ce fel de boală sufeream, dar ţin minte că până atunci citisem doar cărţi cu poze.

          Singură şi nesupravegheată fiind, am scotocit prin bibliotecă în căutare de cărţi. Am găsit ceva cu o copertă ciudată, din colecţia “Biblioteca pentru toţi”. Nu titlul m-a atras, ci rezonanţa cuvântului “ Tom”. Mi-a plăcut pur şi simplu.

          Am luat cartea în pat, m-am acoperit binişor şi am început s-o răsfoiesc. În momentul acela a început dezastrul: nişte muncitori au început să taie cu drujba plopii din faţa blocului. Plopii fuseseră acolo dintotdeauna, îmi dădeau umbră când era prea cald, culoare în zilele gri şi foşnet liniştitor când îmi era frică în întuneric.

          M-am decis să fiu nefericită . Dădeam rând pe rând paginile şi mă cufundam tot mai mult în lumea lui Tom. Nu înţelegeam eu chiar tot ce se petrecea, pentru că habar nu aveam de istoria Americii, de sclavagism sau de Războiul de secesiune, aşa că m-am concentrat exclusiv pe dramele trăite de personajele principale. Vedeam cu ochii minţii ceea ce era suficient de amănunţit descris, încercam să-mi imaginez ceea ce era doar creionat şi sufeream până în vârful degetelor atunci când era cazul.

          Aţi fost vreodată într-atât de trişti încât să vă doară până în vârful degetelor? Eu am fost de multe ori. Spre deosebire de alţii, eu pot aşadar să-mi localizez exact în timp prima depresie din lungul şir care a urmat: atunci când au tăiat plopii şi unchiul Tom a fost vândut.

          Ulterior acestei experienţe am mai citit multe, multe cărţi care m-au fascinat, însă “Coliba unchiului Tom” a rămas prima carte care mi-a atins cu adevărat sufletul.