La sfârşit de an şcolar

Habar nu am de unde ni se trage, habar nu am cine e responsabil pentru asta, dar îmi doresc din tot sufletul să se schimbe.

          Vreau să revenim  la bunul obicei de a socoti dascălul un prieten şi un mentor al celor tineri. Nu îmi doresc să fiu tratată ca o banală slujbaşă , prost plătită şi numai bună de bănuit. Nu vreau să apar în faţa copiilor şi a părinţilor ca un biet ghiocel cu un zâmbet stingher, veşnic aplecată şi pregatită să fie pălită din te miri ce cauză. Am mare nevoie să mă prezint aşa cum sunt eu şi să nu cer permisiunea de a dărui ce am de dăruit.

          Lucrez de opt ani ca educatoare şi, pe an ce trece, realizez faptul că vom rămâne tot mai puţine care vom dori să lucrăm în domeniul învăţământului. De ce nu? Pentru că este aproape imposibil să rămâi demn. De ce da? Pentru că nu-ţi poţi imagina viaţa fără zâmbetele copiilor. De ce nu? Pentru că nimănui nu-i pasă de noi. De ce da? Pentru că nouă ne pasă de alţii. De ce nu ? Pentru că avem salarii de mizerie . De ce da ? Pentru că am învăţat să ne mulţumim cu puţin. De ce nu ? Pentru că meritele noastre se pierd undeva, pe drum. De ce da ? Pentru acele clipe în care ne întâlnim cu cineva care, după ani şi ani, se bucură de revedere.

          Nu, nu e autovictimizare, sunt concluziile pe care le pot trage după discuţii la care am luat parte . În ceea ce mă priveşte, cea mai şocantă replică a venit din partea unei colege, care , pregătindu-se să plece pentru a lucra într-un domeniu adiacent, a spus : « Chiar nu ştiu ce aţi putea face pe viitor pentru a vă proteja. ». Se referea la noi, cele care rămânem să lucrăm în continuare ca educatoare. Doamne, Dumnezeule, chiar în halul ăsta am ajuns, de trebuie să ne protejăm??!! Societatea românească e paranoică? Suntem toţi cu nervii-n hăţuri? Chiar ne-au prostit într-atâta, încât suntem stârniţi unii împotriva celorlalţi? Nu mai e nimic sincer şi curat în sufletele noastre? Trebuie să ne protejăm unii de alţii. construindu-ne în minte scenarii de groază? Voi fi nevoită să stau în fiecare dimineaţă în aşteptare, citind pe chipurile  adulţilor semnele prevestitoare de furtună, în loc să-i întâmpin pe cei mici aşa cum cred eu că-i mai bine?

          Hai, nu, asta e prea de tot! Refuz să cred că suntem duşmanii publici  ai copiilor! Refuz să cred că sărăcia, tabloidizarea şi manelizarea excesive conduc la pierderea încrederii în cel de-alături!

          În momentul în care văd în pragul uşii sălii de grupă o mamă sau un tată care s-au trezit cu faţa la cearceaf, nu mă gândesc nicidecum că au faţa “aia” din cauza mea, ci dintr-unul din motivele mai jos enumerate:

-         e ziua scadenţei ratei la bancă

-         are un şef scârbos, care-i face viaţa un iad

-         soacra se amestecă în viaţa lui/ei

-         cineva drag din familie e bolnav

-         n-are bani să plece în concediu

-         copilul îi cere chestii pe care nu i le poate cumpăra

-         viaţa lui/ei sexuală e un dezastru

-         l-a/a înşelat/-o nevasta/bărbatul

-         îl doare o măsea

-         nu-i place meseria pe care o are

-         e un fel de şef la serviciu şi şefii ăia de mai sus îi freacă zilnic ridichea cu target-urile

-         nu-i place să se trezească atât de dimineaţă

          Motive îmi mai vin în minte dar nu are rost să le enumăr aici, pentru că fiecare dintre voi le cam ştiţi.

          Desigur că în cazul în care apare în pragul uşii un  adult care nu ştie să dea un simplu “Bună dimineaţa!” sau “Bună ziua!”, nu-i mai caut scuze, constat pur şi simplu că e prost educat şi-mi închei analiza. Partea dificilă începe acolo unde eu sunt nevoită să-i explic copilului acelui om de ce e bine să ne dăm bineţe unii altora, chiar dacă în familia lor nu se practică. E foarte dificil să convingi un copil care înjură că nu e bine aşa, chiar dacă modelul patern din viaţa lui aşa face. E destul de greu să determini un copil de cinci ani dus la McDonald’s să aleagă fructele şi legumele proaspete. Este aproape imposibil să convingi un copil cu părinţi hiperprotectivi că e momentul să înceapă să gândească şi să acţioneze din proprie iniţiativă. Dar cel mai dificil este ca , după o anumită perioadă în care ai cheltuit în mod voluntar aproape toate resursele de energie, bună dispoziţie şi cunoaştere , să primeşti în ultima zi din anul şcolar un “La revedere!” aruncat în grabă şi cam peste umăr de la un părinte al cărui copil te cuprinde cu braţele şi-ţi şopteşte puţin gâtuit : ”O să-mi fie dor de grădiniţă...”. Rămâi în amintire cu şoapta şi cu mânuţa transpirată care-ţi face “pa,pa”, gândindu-te că poate anul viitor strădaniile tale vor fi mai apreciate.

          Există însă şi reversul medaliei, atunci când o mamă  de copil de-al tău vine în ultima zi de grădiniţă sau  după serbarea de sfârşit de an, te cuprinde în braţe şi trage o mamă de plâns de se zguduie pământul sub tine sau când o mamă de copil de-al tău vine şi-ţi zice: “P’ăsta mare mi l-aţi făcut copil bun, aşa că din toamnă v-o aduc şi p’asta mică, fiindcă tare mai suntem mulţumiţi...”.

          Mă gândesc eu în clipele mele de tăcere şi îndoială, cu ce-o să mă pot lăuda în faţa nepoţilor, care poate că nici n-o să se nască şi crească în România? Bani n-o să am, frumoasă n-o să fiu, tehnica o să mă depăşească... O să le pot tricota nişte cuşme faine şi o să le pot povesti nişte poveşti frumoase, o să le pot face nişte papanaşi mortal de buni, tort diplomat, o să-i las să facă tâmpenii fără să-i pârăsc, o să le vorbesc frumos despre mama lor, o să le traduc în limba lor ce o să vrea să le spună bunicul şi multe, multe alte chestii pe care le fac bunicile nebune.

          Ah, da, o să le mai pot explica de ce mama lor e un catâr încăpăţânat: pentru că, la vremea mea, şi eu m-am încăpăţânat să fiu educatoare într-o ţară în care preşedintele acelei ţări zicea că şcoala scoate tâmpiţi .

Sângele apă nu se face

Haideţi să vă povestesc câte ceva despre verile la Rădăuţi, în casa bunicii mele. La vremea aceea nu murise nimeni. Erau mulţi adulţi care se adunau în curtea minunată, înecată în flori , arbuşti şi iarbă. Casa avea un cerdac încăpător, acoperit de viţă de vie iar bucătăria de vară mi se părea enormă, curată şi frumos mirositoare. Lipit de bucătărie era grajdul, în care nu locuiau decât nişte găini amorţite şi câte un purceluş botezat  invariabil Ghiţă. Căţărată pe garduri moţăia o pisică neprietenoasă, Miauca pre numele ei. Am încercat cândva să mă împrietenesc cu ea, dar m-a zgâriat atât de tare pe mâini, încât am abandonat proiectul şi am hotărât, de atunci, că pisicile sunt nişte vietăţi prea imprevizibile pentru gusturile mele.

          Banca din curte era centrul verii. Acolo ne aşezam ca să ne însorim, acolo stăteam cu ochii către cer, lângă tufa de iasomie şi lângă un nuc bătrân, căutând printre nori îngeraşii din poveştile lui Oma Coca. Tot acolo se adunau băbuţele cochete, coconeturi venite în vizită la bunica şi mătuşa mea. Se serveau cafele cu caimac, fierte în ibric, dulceaţă de trandafiri, şerbet şi apa se bea rece ca gheaţa, de la pompa din curte. Eu eram cuminte şi aveam voie să le stau prin preajmă, minunându-mă de debitul lor verbal, în timp ce sorbeau, mâncau, plescăiau, mă rog, serveau, într-un cuvânt.

          Momentele cele mai fericite erau acelea în care veneau în vizită rudele noastre, pentru că mama şi tata aveau fraţi, surori, verişori, verişoare, unchi , mătuşi, nepoţi şi nepoate. Aveam rude prin Bucureşti, Iaşi, Mangalia, Piatra Neamţ. Era o hărmălaie de nedescris, se gătea multă  mâncare, din beciul casei erau scoase la iveală sticle de vin făcut în casă, murături puse de cu iarnă iar ciorbele aveau miros de leuştean. Se jucau jocuri “boiereşti”, cum ar fi canasta, poker cu jetoane, remy. Se chibiţa , se depănau amintiri, se spuneau multe bancuri, se râdea mult, mult de tot. Eram o familie mare şi fericită atunci când eram copil.

          A venit apoi anul 1986, când, pe neaşteptate, a murit fratele tatei, un om cât un munte, blând şi excesiv de sentimental. Chiar dacă era mai în vârstă decât tata, n-a încetat nicio clipă să fie puiul mamei. Nu a avut o viaţă prea fericită, dar nu voi intra în amănunte. Cert este că a murit pe stradă, în urma unui infarct miocardic. A fost înmormântat la Piatra Neamţ şi nu cred că cei doi copii ai lui au habar unde e mormântul lui.

          Tata era deja bolnav de cancer în 1986 şi în anul următor a plecat şi el să se întâlnească cu tatăl şi cu fratele lui. Mama lui tata, Oma Coca, îşi pierduse dorinţa de a mai trăi, aşa că în ianuarie 1989, într-o zi friguroasă, am înmormântat-o şi pe ea, oarecum bucuroşi că a scăpat de suferinţa cauzată de un cancer la colon, care a topit-o pe picioare.

          Casa verilor mele devenise un cavou, în care mirosea acum a vechi, trist şi iremediabil.

          Nu ne-a mai căutat nimeni, pe mama şi pe mine. Odată cu tata, dispăruse energia care-i lega pe toţi. Noi două rămăsesem singure. Uneori ne-a fost foame, alteori ne-a fost frig, câteodată ne uram atât de tare, încât preferam să nu vorbim una cu cealaltă, mergând să ne destăinuim lui Oma Musia, Arhanghelul dreptăţii noastre şi Solomonul nostru.

          Dar nu ne mai căuta nimeni...

          Anii au trecut şi, după o perioadă de dureroasă nedumerire, m-am învăţat să nu mai fiu căutată. Uitasem chipuri, uitasem numere de telefon, uitasem de oamenii care cândva îmi compuseseră Universul. Aveam o nouă viaţă, alături de cineva care-mi fusese cândva străin şi împreună cu cineva care fusese cândva doar o celulă a mea. Nu mă mai interesau vieţile celor care râseseră cândva pe cerdacul cu viţă de vie. Uitasem cum e să ai o familie mare, ascultând cu un zâmbet în colţul gurii poveştile prietenilor mei despre reuniuni, unchi, mătuşi, verişori şi verişoare, nunţi, botezuri şi înmormântări.

          Am plecat, lasând în urmă foamea, sărăcia, frustrările, alegând să uit.

          Sângele apă nu se face... Sunt de acord cu zicala într-o singură privinţă: i-am transmis fiicei mele tot ceea ce am moştenit mai bun prin sângele tatălui meu şi pentru asta-i sunt recunoscătoare.

A avea sau a nu avea

Adulţii şi copiii devin frustraţi atunci când nu au sau când nu mai au. Ne-am obişnuit să obţinem mult prea uşor ceea ce ne dorim, fără a ne gândi nici măcar o clipă dacă avem nevoie de acel ceva.

          Credem că dacă avem, suntem o persoană împlinită. Ce avem? Avem bani, locuinţe, prieteni, amici, distracţie, maşini, haine, bijuterii, cratiţe, mâncare, atenţia celorlalţi, sănătate, tinereţe, excursii, filme, internet, iubire, sex, cărţi, mobilă, respectul unor oameni, parfumuri, cunoaştere, familie, diplome, colegi, băutură, loc de muncă, periuţe de dinţi, amintiri, sentimente, etc.

          Tot ceea ce deţinem se află într-un echilibru relativ, menit să ne asigure starea de bine, către care tinde orice fiinţă vie. În momentul în care  apare un dezechilibru în lumea pe care o deţinem, intervine frustrarea. Ceea ce nu reuşesc eu să înţeleg este dacă frustrarea este cauzată de reducerea nivelului “avea”-ului raportat la propriile noastre nevoi şi aşteptări, sau a “avea”-ului celorlalţi. Dacă ar fi să pornesc de la premisa conform căreia omul este o fiinţă egocentrică, prima variantă ar fi cea corectă, dacă însă privesc omul ca pe o fiinţă socială, se verifică cea de-a doua variantă.

          Studiul de caz A:

          Toţi prietenii mei au maşină. Eu nu am maşină. Mă simt frustrată. De ce?

1.    Am nevoie de maşină pentru a mă deplasa zilnic din tot felul de puncte A către tot felul de puncte B.

2.   Prietenii mei sunt de aceeaşi vârstă cu mine şi dacă ei deţin maşini, e de aşteptat ca şi eu să deţin una.

          Dacă aţi  fi în locul meu, ce variantă aţi alege ?

          Studiul de caz B :

          Prietenii şi cunoscuţii mei pleacă în concedii prin străinătate sau prin România ( de preferat străinătate) cel puţin odată pe an. Eu n-am plecat de vreo doi ani nicăieri. Mă simt frustrată. De ce?

1.      Vreau să vizitez locuri noi, să cunosc oameni, să mă odihnesc şi să fac multe fotografii.

2.    Primesc informaţii din diverse surse, cu oferte de vacanţe, impresii de călătorie şi fotografii ale altora.

          Voi ce credeţi ?

          Studiul de caz C :

          Mulţi dintre prietenii şi amicii mei se întâlnesc adesea cu alţi amici şi prieteni pentru a se distra la iarbă verde, pe la cabane, prin cluburi sau cafenele. Eu... nu foarte des. Mă simt frustrată. De ce ?

1.     Am nevoie să mă relaxez în compania unor oameni cu care care mă simt confortabil, pentru a mai ieşi din rutină şi a mă lăsa puţin răsfăţată.

2.   Chiar dacă aş fi prea obosită în weekend pentru a mă lăsa angrenată în asemenea acţiuni, ar trebui să fiu şi eu o parte a unei găşti care socializează, pentru a nu mă trezi izolată şi nebăgată în seamă.

          Care-i situaţia în cazul vostru ?

          M-aş bucura dacă mi-aţi “planta” câteva răspunsuri aici. În felul acesta m-aţi ajuta să găsesc răspunsuri la câteva dintre nelămuririle mele.

Femeia la patruzeci de ani

N-am să intru în detalii  despre starea mea sufletească din ziua în care am împlinit patruzeci de ani. Aceia dintre prietenii mei care au avut bunăvoinţa de a-şi consuma câteva minute din abonament m-au sunat pentru a afla cum mă simt şi pentru a-mi ura ce-au crezut ei că mi-ar pica bine. Alţi prieteni au găsit chiar de cuviinţă să mă viziteze mai mult sau mai puţin anunţat. Pentru mine au fost o mare bucurie absolut toate mesajele primite, indiferent de calea aleasă.

            Vreau să vă povestesc cum mă simt astăzi, la o zi după.

            Mă simt bine, nesperat de bine chiar. Am realizat faptul că angoasele precedente nu erau ale mele, erau ale unor persoane frustrate, care  le-au inoculat, puţin câte puţin, în subconştientul meu prietenos şi credul. “O să vezi că după 40 de ani o să înceapă să se fleşcăiască toate pe tine, o să te simţi tot mai greoaie, mintea n-o să-ţi funcţioneze ca înainte şi o să stai tot mai prost cu nervii.” Sunt cuvintele care mi-au fost spuse cândva, într-un moment de confesiuni ca de la femeie la femeie. Am aşteptat cu groază în suflet să devin tot mai urâtă, tot mai ponosită şi mai lipsită de atractivitate. Am aşteptat să ma zgripţuroşesc, să mă acresc şi să mă tâmpesc. Am aşteptat să văd dezgust în ochii soţului şi ai copilului meu, precum şi ai celor din jur. Mă simţeam tot mai inutilă şi mai depăşită de viaţă şi de evenimente, picând într-o depresie periculoasă.

            Momentul ieşirii mele din groapa de potenţial a fost miezul nopţii, când Amalia şi Ştefana au intrat furtunos în camera mea, aruncându-se peste mine, sărutându-ma şi spunându-mi lucruri atât de minunate, încât vreau să le păstrez doar pentru sufletul meu, ca pe un panaceu universal. A fost secunda în care am realizat faptul că încă mai pot fi iubită şi că toate fricile mele au fost în zadar.

            Şi mai ştiţi ceva? N-am fost niciodată nici cea mai frumoasă, nici cea mai bogată, nici cea mai bună sportivă, nici cea mai vedetă, nici cea mai cea. Întotdeauna am fost...eu, aşa cum m-a lăsat mama pe pământul ăsta şi cum m-au educat cei din familie şi profesorii mei. O să mi se rideze faţa, o să-mi cadă dinţii şi o să-mi albească părul, poate că o să fiu şchioapă sau o să mor cheală, mâncată de cancer, dar ceva anume n-o să mi se schimbe: sufletul. El îmi permite să iubesc în felul în care i-am obişnuit pe cei pe care-i iubesc şi tot el îmi dă voie să-i tolerez pe cei care au fost mişei cu mine. Pentru capacitatea mea nealterată de a iubi şi de a mă lăsa iubită sunt recunoscătoare.

            Nu sunt o fraieră, cum zice drăgăstos Gabi cel cerebral al meu, ochii-mi sunt larg deschişi asupra lumii şi a oamenilor, ştiu exact cine merită şi cine nu merită dragostea mea necondiţionată, atâta doar că uneori nu mă pot abţine să nu-i ating cu puţină energie pozitivă chiar şi pe cei care vibrează în cu totul alte registre energetice decât mine.

            De curând m-am întâlnit după o lungă perioadă de timp cu o persoană care mi-a fost dragă , dragă de tot, dar care s-a lăsat condusă de mânie şi m-a dat afară din viaţa sa. Întâlnirea a fost chinuitoare pentru mine şi mă durea corpul din cauza tensiunii. Cu toate că am schimbat puţine cuvinte în timpul unui dialog superficial, m-am surprins mângâindu-i capul cu degetele imaginare ale duioşiei mele. Părticica mea de copil s-a întâlnit cu părticica sa de copil undeva, în afara camerei şi a timpului în care ne aflam. Ce-a fost stricat nu se mai poate repara, dar ceea ce a fost perfect va dăinui. Cel puţin aşa gândesc eu acum, la patruzeci de ani.