România ar fi
avut şansa, după mulţi ani de întuneric, să
devină o ţară luminată. Existau nenumărate
oportunităţi neexploatate încă, existau oameni cu mintea deschisă şi cu sufletul încă neîntinat. Exista o istorie
din care s-ar fi putut învăţa, exista o
natură mirifică, dătătoare de energii şi resurse.
Ducându-mă înapoi în timp şi privind-o pe ţara mea cu ochii de adolescentă de şaisprezece ani, zâmbesc cu încredere.
Întorcându-mă în zilele noastre şi privind-o pe ţara mea cu ochii femeii de patruzecişiunu de ani, am cel mult un nod în gât şi un singur gând în minte: “Ţară dragă, ţi-ai bătut joc de speranţele mele!”.
Vreau
să vă povestesc de unde a plecat ideea postării de astăzi. Un om este foarte
bolnav. Omul acesta are nevoie în fiecare lună de un medicament. Unul singur. Are dreptul
la medicamentul respectiv, numai că... medicamentul este aproape imposibil de
găsit. De ce? Pentru că tabletele respective sunt importate, stocate undeva şi reexportate în alte ţări, în care preţul medicamentului este dublu. Nişte oameni câştigă foarte
mulţi bani furându-le bolnavilor din ţara mea
dreptul la încă o lună, două, trei, şase de viaţă. Oameni
palizi, slăbiţi, fără păr pe cap şi fără dinţi în gură, dependenţi de îngrijirile altora, mor în ţara mea din
cauză că există alţi oameni, sănătoşi şi bogaţi, care au drept de viaţă şi de moarte.
O să mă întrebaţi de ce ne vrea ţara proşti ? Avem vârfuri ale inteligenţei mondiale aici, copii care realizează minuni cu minţile lor, oameni care au patentat invenţii, cercetători geniali, profesori extraordinari, medici
semizei, afacerişti integri, care s-au îmbogăţit de-a
lungul anilor conducând afaceri pornite
de la zero. Oamenii aceştia trăiesc (încă) aici, dar despre ei nu aflăm prea multe, pentru că
sunt neinteresanţi. Pentru marea majoritate a
populaţiei, poveştile de succes se rezumă la asistentele de la TV care din nişte ilustre necunoscute ajung să fie vedete, la
politicienii care se dezvoltă spectaculos de la stadiul de tractorist la cel de
latifundiar multimilionar, la copiii de bani gata, care « sparg »
banii părinţilor, la cântăreţii şi cântăreţele care nu au voce, dar au hituri de-o vară şi multe scandaluri în cârcă, la oamenii de afaceri, care
din câteva « tunuri » au rezolvat bunăstarea
familiei pe încă două generaţii de aici încolo.
Eu nu văd România dintr-un vârf de munte, ci din mijlocul unui mare oraş. Eu nu aflu despre ce se petrece în România citind un singur ziar sau urmărind un singur
post de televiziune. Percepţia mea şi părerile mele se bazează pe o multitudine de informaţii, pe care le primesc din diverse surse. Am răbdarea şi obiectivitatea necesare unei analize proprii a celor ce
se petrec aici. Nu împărtăşesc optimismul celor care declară că lucrurile se mişcă bine. Lucrurile nu se mişcă deloc, sau cel puţin nu se mişcă pentru cei
mai mulţi dintre noi.
Probabil că aţi auzit de Piramida lui Maslow. În
1954 un psiholog umanist american a avut strălucita idee de a ierarhiza
trebuinţele umane. Astfel a apărut celebra piramidă structurată pe 5 niveluri,
cu o bază largă, asigurată de imperiozitatea satisfacerii trebuinţelor primare
(nevoi fiziologice și de
siguranță),
proprii tuturor indivizilor, ca, mai apoi, satisfacerea trebuințelor de ordin superior (începând cu trebuința de apartanență) să se îngusteze, spre vârf, cu satisfacerea trebuinţei de
auto-realizare, mult mai puțin
presantă și
specifică fiecărui individ în parte.
Veţi gasi imaginea piramidei la finalul postării. Dacă o veţi analiza cu atenţie, veţi observa că cei mai mulţi dintre oameni s-au oprit pe treapta
ei inferioară . Unii dintre ei ating puţin şi treapta a doua, pentru că au nevoie de o siguranţă a locului de muncă, a corpului şi a proprietăţii. Cât despre moralitate, familie şi sănătate... mda, aici aş putea scrie multe şi mărunte. Haideţi să discutăm puţin despre familie , sănătate şi moralitate. Ne-am modernizat, ne-am deschis şi am concis că bucata aia de hârtie care atestă formarea unei
familii nu mai este importantă. Noi, ăştia care ne-am luat “cu acte” suntem
retrograzi şi dacă mai şi insistăm să nu divorţăm la primul hop, apoi chiar că
suntem nişte bătuţi în cap. Sănătate? Multe spitale s-au închis, mulţi medici au plecat iar cei care au
rămas sunt prea puţini pentru puhoiul de bolnavi, nu mai
mergem la medic pentru consult şi reţetă, atâta timp cât există remedii naturiste pe toate gardurile, mâncăm gunoaie frumos ambalate, fiindcă UE zice că doar gunoaiele au
voie pe rafturile magazinelor, elevii nu
mai fac sport fiindcă nu e timp pentru aşa ceva la şcoală, cei de vârsta mea sunt zmei-paralei şi ajung la un medic abia la primul “au!” iar pensionarii... ei bine,
pensionarii pot muri, că oricum sunt prea mulţi şi cocoşează bugeţelul ţărişoarei.
Despre
moralitate aş putea vorbi de asemenea mult şi bine. Iată definiţia moralităţii: “MORALITÁTE s. f. Însușirea a ceea ce este moral ; natura, caracterul, valoarea unui fapt, a
conduitei unei persoane sau a unei colectivități
din punct de vedere moral. ♦
Comportare, conduită, moravuri în conformitate cu principiile morale; cinste,
bună purtare. – Din lat. moralitas, -atis, fr. moralité. “ Sursa: DEX '98 (1998)
În ultimii ani s-a cimentat bine de
tot ideea că cinstea şi buna purtare sunt pentru fraieri. Dacă doriţi, mă puteţi combate,
dar eu îmi păstrez părerea. Cam atât despre moralitate. Norocul meu este că există printre cei pe care-i
cunosc foarte mulţi oameni fraieri şi mai mult nu vreau să zic.
Am scris până acum
despre cele două trepte inferioare ale Piramidei lui Maslow. Cele trei trepte
superioare sunt cu dichis. Vă las pe voi să decideţi câţi oameni din
jurul vostru au nevoie de iubire, apartenenţă/
stimă/dezvoltare de sine.
Eu ştiu doar care
au fost tendinţele ultimului sfert de veac :
-
oamenilor li s-a inoculat ideea că
nu au nevoie de iubire, ci de sex
-
apartenenţa la poporul
român sau la o comunitate română este ruşinoasă, pentru că au zis unii “câh!” atunci când am
solicitat vize, aşa că mai bine uităm de unde am plecat, uităm ce însemna pentru
bunicii noştri să fie români, uităm de toţi şi de toate
fiindcă... globalizarea e mai fancy. Deocamdată nu ne mai leagă nimic în afară de
graniţele ţării şi de limba vorbită. Sentimentele au dispărut, iniţiativele sunt
slăbuţe spre deloc.
-
stima de sine trebuie redusă la un
nivel minim, pentru că numai aşa devenim o masă de manevră, respectul din partea
celorlalţi este anacronic, nevoia de unicitate este tratată cu « 112,
nino-nino ! » şi
marginalizare , cât despre încredere... nici nu are rost să o aducem în discuţie
-
dezvoltarea de sine este o bătălie
care ţine uneori câte-o viaţă întreagă şi pe care puţini au curajul să o poarte. Nu mă refer aici la
acea dezvoltare prin completarea studiilor ( vorba uneia dintre cunoştinţele mele: “În
ziua de az’ tăt prostu’ face-o facultate...”) sau prin participarea la
seminarii pozitiviste. Dezvoltarea de sine ţine de
introspecţie, de o analiză obiectivă a potenţialului
propriu, de luarea unor decizii dificile, de renunţare, de
altruism, de desprindere, de consecvenţă întru bunătate şi construire. Platitudinile mă enervează grozav,
mai ales dacă le aud sau citesc la alţii, aşa că prefer să-mi formez propria părere despre
dezvoltarea mea personală în situaţii concrete, căscându-mi ochii şi urechile la
cei dezvoltaţi din jurul meu, fiindcă nu mi-a fost niciodată
greu să recunosc meritele altora.
Scriam la început că ţara ne vrea
ignoranţi, bolnavi şi morţi. Ştiţi că nu mă refer la ţară ca
patrie. Mă refer la cei care şi-au revendicat ţara asta, nişte hrăpăreţi lipsiţi de suflet,
fără nicio urmă de moralitate, cu creierele defecte, lipsiţi de viziune,
dar persuasivi nevoie mare. Ei sunt oameni care nu au încotro pentru
ceea ce au devenit. Ei nu ne merită pe noi, aşa cum nu-şi merită
bunăstarea. Mai presus de toate, ei nu ne merită copiii. Avem copii extrem de
inteligenţi, lipsiţi de frici şi angoase, veseli, prietenoşi, calmi, cu
spirit întreprinzător, curioşi şi deschişi la nou, pasionaţi de
tehnologie, comunicare, multilingvism şi călătorii, independenţi şi, de cele
mai multe ori, respectuoşi cu cei care le merită respectul. Mai presus de
toate, copiii noştri sunt extrem de combativi şi de
analitici. Mulţi dintre cei de vârsta
copilului meu şi-au format o părere destul de clară: ţara lor e
minunată şi numai bună de părăsit.
Nefiind răzbunătoare din fire, îmi pot ierta ţara pentru că
mă vrea ignorantă, bolnavă şi, într-un final, moartă. Pot să fiu o oaie bleagă, aşa cum au fost
şi alţii înaintea mea. Nu pot însă ierta un singur lucru: că ţara asta nu
ne iubeşte suficient de mult copiii încât să le
ofere aici ceea ce vor căuta peste câţiva ani printre străini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu