Oamenii aleg să fie necitiţi , neinformaţi şi
dezinformaţi. Oamenii nu au voie să dea vina pe alţi oameni pentru faptul că au
ajuns să funcţioneze fără să gândească.
O să
încep cu televiziunile. Îi văd şi aud şi citesc pe mulţi spumegând de nervi,
din cauză că televiziunile comerciale au stricat nivelu’ ‘telectual al
poporului român, au manelizat şi piţiponcit tot ceea ce înseamnă viaţă
culturală. Întrebare: cei care aleg să pornească televizorul în loc să deschidă
o carte au epuizat toate cărţile care puteau fi citite şi au decis că au nevoie
şi de altceva, adicătelea de entertainment televizat? Răspunsul este: nu, nu au citit suficient cât să nu aibă nevoie de
emisiunile respective. De ce aleg să se uite la emisiuni de doi lei ?
Pentru că emisiunile respective satisfac nevoia firească de voyeurism a omului
de rând. E mai simplu s-o judeci pe una care s-a măritat, l-a înşelat pe
bărbatu-său şi apoi a divorţat prin prisma invitaţilor care o diseacă pe
respectiva, decât să citeşti « Anna Karenina », să rămâi singur faţă
în faţă cu cartea , să-ţi pui întrebări la care să găseşti singur răspunsuri şi
să-ţi foloseşti mintea, nu opiniile părerologilor plătiţi să spurce fără să
clipească.
E mult
mai simplu să urmăreşti tumultuoasa viaţă şi interrelaţionare a fotbaliştilor
şi cântăreţelor semi-necunoscute, decât să citeşti « La răscruce de
vânturi » şi să te minunezi ca tâmpitul de existenţa unei iubiri dincolo
de moarte, aşa cum în zilele noastre nu mai există. De ce l-am iubi pe acelaşi
om de la primul sărut până la ultima suflare ? E demodat, e plictisitor şi
nu dă bine să nu fii în permanentă căutare. Da’ ce suntem noi, pinguini ?
Nu, suntem nişte fiinţe complexe şi cercetătorii au demonstrat că nu suntem
monogami. Şi uite aşa, încurajaţi de cercetările recente şi de tot
ce vedem în jurul nostru, aruncăm la gunoi ce am avut mai bun şi mai sfânt şi
ne deschidem pentru nou.
Copiii nu mai citesc cărţi. E vina profesorilor, că nu-i
“pun” să citească! Serios? Pe noi, generaţia ăstora de vreo patruzeci de ani,
care am terminat liceul la începutul anilor ’90, cine ne “punea” să citim? Hai
să vă zic eu: nimeni. Eeeee, păi pe
vremea aceea nu exista tentaţia televizorului, a calculatorului, a tabletei, a
mall-ului. Nu existau toate astea, este adevărat, dar existau în majoritatea
familiilor părinţi şi bunici care cumpărau şi citeau cărţi. În fiecare casă
existau biblioteci ticsite, din care nu lipseau cărţi bune, adevărate, cu
colţurile îndoite de atâta răsfoit, cu coperţile dezlipite. Cărţi lucrate,
ţinute în mână şi devorate.
Uitaţi-vă
la bibliotecile moderne, minimaliste, care sunt concepute pentru a adăposti
plasma, DVD player-ul, boxele, vreo câteva bibelouri de la mama şi câteva cărţi
din seriile acelea scoase de ziare. Am văzut multe biblioteci fără cărţi, am
simţit în aerul caselor respective că lipseşte mirosul de hârtie care conţine
frânturi din deşteptăciunea lumii în care trăim. Copiii cresc în case unde nu se mai citesc cărţi. Copiii mici nu-i văd pe
părinţi şi bunici citind. Pe copii nu trebuie să-i “pună” nimeni să citească.
Au în jurul lor exemple de oameni care aleg să-şi ocupe timpul cu orice altceva
decât lectura. Când ajung la şcoală e deja prea târziu pentru a le mai forma
deprinderea de a răsfoi cărţi şi, mai ales, de a se bucura de privilegiul de a
putea citi. Cărţile sunt pentru acei copii simple obiecte din hârtie, ca şi rolele de hârtie igienică, flyer-ele
din cutia poştală sau ambalajele de pizza.
Oamenii
au ales în ultimii ani să devină ignoranţi, nemulţumiţi, puşi pe harţă ,
superficiali. Eu cred că este vina lor. Prostia ca urmare a lipsei de cultură,
informare şi, în general, a nefolosirii neuronilor şi a sinapselor, este o opţiune
personală, a fiecărui individ.
Începând
cu prima banană şi prima sticlă de “Fanta” care s-au vândut “la liber” în magazine,
interesul oamenilor de rând pentru cultură a început să scadă. Viaţa a început
să fie trăită din plin, cu chiloţii la vedere şi cu portmoneul burduşit.
Mirajul libertăţii de exprimare a înlăturat orice jenă, mârlănia luând locul
domniei. Din păcate, această tendinţă globală este în continuare ascendentă.
Încă nu ne-am stabilizat, încă nu ne-am potolit, nu am ascultat suficientă
muzică de proastă calitate, limbajul suburban încă ne mai pregăteşte surprize,
nu toate cântăreţele ne-au destăinuit ce număr poartă la sutien.
Umblăm
prin ţările Europei, că ne-au făcut ăştia până la urmă cetăţeni europeni, chiar
dacă mulţi mârâie înfundat că nu am fi meritat. Am făcut primele drumuri către
muzeele şi castelele europenilor, alea de le construiau ei pe vremea când Ştefan cel Mare apăra creştinătatea ? Nu, am dat iama în magazine, că erau
ţoalele la reduceri.
Mama a
ajuns în urmă cu mulţi ani la Viena, împreună cu câţiva colegi profesori. Au
vizitat şi Palatul Schönbrunn, dacă tot erau prin zonă. Ştiţi care a fost
prima remarcă a unui distins profesor la vederea magnificei construcţii?
“Tulai, Doamne, da’ mult o mai putut să fure aiştia!”. Nu cred că e nevoie să
comentez. Vă rog să comentaţi fiecare, după cum vă lasă inima.
Nu cred
în teoria conspiraţiei, nu cred că cineva ne vrea proşti şi uşor de supus. Nu
cred că mai marii lumii s-au coalizat împotriva noastră, care suntem urmaşii
atlanţilor. Nu cred că suntem buricul
pământului, suntem o naţie ca oricare alta de pe pământ. Eu zic că e cazul să
revenim cu picioarele pe pământ, să nu mai citim tot felul de articolaşe ale
misticilor de serviciu, să nu mai ascultăm doar predicile preoţilor, să nu ne
bazăm pe faptul că dacă citim cărţi de autoeducare vom avea garantat succes în
viaţă. Mai zic ceva, legat de subiectul “autoeducare” : dacă-l auzim pe unul
care ne spune să zâmbim şi să gândim pozitiv chiar şi atunci când viaţa ne ia
la trântă şi ne cadoriseşte cu boală, sărăcie şi moarte, să nu-l ascultăm
neapărat. E dreptul nostru să nu fim nişte oi dresate. Dacă am chef să mă încrunt,
mă încrunt, dacă am motive să râd, o fac şi dacă am chef să tac şi să citesc o
carte bună, o fac fără să-mi cer scuze că nu “fac” bani în timpul ăsta. Nu
făcutul banilor mă preocupă zilnic, chiar dacă banii mă ajută într-o oarecare
măsură să trăiesc liniştită, ci ideea că nu vreau să trec prin viaţă ca raţa
prin apă, fără să se lipească nimic bun de mine. Dacă o fi să mor săracă, n-o
să-mi pară foarte rău, că bogată n-am fost niciodată, dar de-o fi să mor
ignorantă, o să solicit o reîncarnare, ceva, pentru că-i ruşine mare să mori
prost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu