Pioşenie în grajd

Vremea este foarte urâtă, m-a prins răceala sezonieră, aşa că stau în bucătărie şi-mi beau în tihnă cafeaua cu lapte, cu ghemuleţul pufos lângă mine. Soki se uită la mine cu ochii de măslină, clefăind uşor. E vremea pentru o nouă poveste.

          Nu există loc mai frumos pe lume decât Rădăuţiul la vreme de vară. Târguşorul copilăriei mele era verde şi curat de la un capăt până la celălalt. Aer proaspăt, oameni gospodari, curţi îngrijite şi cotropite de flori parfumate. Trotuare frumoase, clădiri noi amestecate cu cele vechi. Chiar şi acum trec în fiecare vară pe lângă unele case pe care mi-aş dori să le văd renovate, strălucind ca în vremurile de glorie, demult apuse. Există prin zona fabricii de mobilă, destul de aproape de casa socrilor mei, o casă veche, în care funcţiona pe vremuri o grădiniţă. Dacă-mi amintesc eu bine, pe directoarea grădiniţei o chema Galina şi era una dintre cunoştinţele bunicii şi mătuşii mele. Are casa aceea ceva misterios şi dureros de frumos, care mă determină să mă opresc de fiecare dată în faţa ei şi să-i spun lui Gabi: “Uooofff, de-ar putea fi casa asta a noastră...”. N-o să fie niciodată a noastră, aşa cum se pare că nu este a nimănui. Pe an ce trece, e tot mai dărăpănată iar curcile şi găinile care-i străbat curtea sunt tot mai numeroase. Am să mor cu casa aceea în suflet, dar chiar nu ştiu să vă spun de ce anume. Se pare că există oameni, case şi locuri care se lipesc fără vreun motiv anume de mintea şi inima mea.

          Radăuţiul verilor copilăriei mele era plin de fructele din pomi: cireşe, vişine, pere, mere verzi, prune goldane zemoase şi misterios pitite printre frunze. Strigăte de copii, mame serioase, grăbite şi cu vorba scurtă, dar dătătoare de legi, taţi ... mă rog, taţi numa’ buni pentru copiii lor, respectul de pe stradă ( “Săru’mââââânaaaa!”), cârcelul în stomac dacă-ţi vedeai învăţătoarea sau profesorul.

          Veri cu “Poveşti nemuritoare”, citite din cărţi mici, cu file galbene, din hârtie de proastă calitate, fără imagini, dar cu atâtea  surprize minunate ascunse printre ele. Veri cu borcane nenumărate de fragi aduşi de prin pădurile Bucovinei de către ţărăncile rumene şi gureşe. Veri cu răcoarea şi curăţenia celor trei case în care eram unicul copil-domnitor răsfăţat, hrănit, educat, pupat, scărpinat dar şi plesnit în caz de forţă majoră.

          Un caz de forţă majoră era sosirea naşilor mei de botez din Bucureşti. Fiinţe de scriitură a lui Ionel Teodoreanu. Poate că de aceea-i şi chema Teodorescu.

          Ea, Zizi, fostă farmacistă. Înaltă, uscăţivă, cu pielea mereu bronzată vara, purtându-şi cu o mare şi impunătoare eleganţă hainele cusute parcă pe ea. El, Toni, mai scund decât ea, colonel în rezervă, olecuţă cam  rotunjor, purtător de ochelari severi, cu freza impecabilă şi maniere de boier, învăţate probabil la şcolile de ofiţeri de modă veche. Mânca fructele cu cuţitul şi cu furculiţa. Mă uitam ca toanta la el şi nu pricepeam cum putea mânca inclusiv checul cu cuţitul şi cu furculiţa.

          Când ajungea Skoda galbenă în faţa porţii casei în care locuiau Oma Coca şi mătuşa Deli, viaţa mea se schimba. Nu mai aveam mamă, nu mai aveam tată, nici bunică, nici unchi, nici mătuşă. Nu mai aveam nici chiar nume. Aveam doi naşi, Zizi şi Toni, atât! Deveneam Daniela şi trebuia să le zic “Săru’mâna!” bunicilor iar la masă trebuia să mănânc frumos şi tot-tot-tot, altfel se pornea o discuţie lungă şi plictisitoare despre lipsa mea de maniere şi carenţele în educaţia primită de la cohorta de adulţi incompetenţi din jurul meu.

          Singura care avea curajul să se revolte din cauza schingiuirilor la care eram supusă era Oma Musia, iubirea sufleţelului meu de copil dickensian. Oma Musia era, în esenţa ei, o mare doamnă şi-i putea da clasă oricărui fanfaron care încerca să-şi încordeze muşchii în prezenţa ei. Ce nu suporta ea deloc era făţărnicia. Într-un fel, atitudinea ei era de înţeles, pentru că viaţa nu a fost niciodată făţarnică în ceea ce-o priveşte pe Oma Musia: a pălit-o din plin, fără zâmbete de complezenţă şi şervete frumos culcate-n poală, ca să nu se păteze.

          Revenind la sosirea Skodei galbene în faţa porţii verzi, trebuie să vă spun că acela era, inevitabil , momentul în care mătuşa Deli devenea o fiară. N-am prea pomenit-o aici, fiindcă nu mi-a rămas în suflet ca o sobiţă caldă, asa cum mi-au rămas ceilalţi despre care am scris. Mătuşa Deli încă mai trăieşte, bătrână şi singură, în casa cu miros de liliac şi iasomie. Mătuşa Deli are părul roşu, dar nu are copii şi cred că nu i-au plăcut niciodată copiii, poate din cauză că nu i-a putut avea. Habar n-am, s-o fi răzbunat pe lumea copiilor mici pentru că trupul ei i-a refuzat bucuria de a naşte , nu ştiu să vă spun ce-o fi în sufletul şi mintea ei.

          Mătuşa Deli era supusa cea mai conştiincioasă a naşilor mei. Le făcea toate poftele, alergând în dreapta şi în stânga pentru a-i mulţumi şi servi cum se cuvine. Nimeni nu avea voie să mişte în front când soseau colonelul şi farmacista.

          O să mă întrebaţi ce legătură are titlul poveştii mele cu ce am depănat până acum. Are, are, staţi aşa.

          Skoda opreşte în faţa porţii. Comitet de întâmpinare. Zâmbete largi, mâini puţin frânte, de agitaţie şi de febra pregătirilor. Eu, mică şi puţin absentă, printre adulţi. Se coboară majestuos din maşină. “Sărut mâinile, sărut mâinile” de mai multe ori. “Eiiii, Daniela, ce-ai mai crescuuuuut !”. Eu, cu privirea aiurea. Ghiont din spate, mârâit mătuşesc: “Sag săru’mâna, du!”.

          Trece primul val de politeţuri şi-mi fac curaj. Mă uit la nănaşa, o văd că-mi zâmbeşte de la înălţimea unei coafuri milimetric aranjate şi zic :

- Ce mi-ai adus?

Mătuşa, stingherită:

- Vaaaaaaiiiii, Daniela ( adică eu!), dar nu este frumos să întrebi aşa ceva!

          Nănaşa, mulţumită de reacţia promptă a singurului adult competent din grup, hotărăşte să intrăm, în sfârşit, în curtea cu explozia de flori, iarbă şi pregăteli de musafiri.

          Mătuşa mă prinde de braţ şi mă ţine la coada şirului. Ajungem în curte şi mă înghionteşte în grajd. Mă scutură bine şi se-ncruntă fioros:

- Spune “Tatăl nostru” !

- Ce să zic?

- Rugăciunea, proasto! Ţi-am zis s-o înveţi până ajung naşii aici. Ştii că le place să zici “Tatăl nostru”.

- N-am învăţat-o... ( În fundal se auzeau găinile cotcodăcind molcom, ca un cor de babe care-şi şopteau pioase rugăciunile în biserică.)

          Jap! O palmă grea se opreşte pe spatele meu.

- Repetă după mine, proasto: “Tatăl nostru, carele eşti în ceruri...”

- Tatăl nostru, care eşti în ceruri...

- Carele! Aşa să zici!

- Da’ de ce să zic aşa?

- Ca să-ţi primeşti cadoul, de aia. Vezi că ţi-au adus un ceas electronic. Îl vrei sau nu?

- Da...

- Atunci zi-i odată!

          Şi uite-aşa, printre cotcodăcit de găini, lemnele crăpate din grajd, palmele primite de la mătuşă-mea şi mirosul de vară ameţitoare, îngăduitoare, am învaţat eu “Tatăl nostru”. Mi-a prins bine, pentru că am primit un ceas electronic, dar chiar nu ştiu să vă spun dacă m-am gândit vreo clipă la cuvintele pe care le repetam numai şi numai pentru a le face pe plac unor adulţi care mă priveau de sus, ca la un experiment nereuşit, pe nume “Daniela”.