Eu nu ştiu niciodată câţi bani am în
portmoneu. Adică ştiu dacă am doar un leu sau dacă am o sută de lei. Dacă am însă
65 de lei, Dumnezeu cu mila, n-am nicio apăsare. Sunt atât de relaxată în ceea
ce priveşte cash-ul pe care-l am la dispoziţie datorită faptului că, în
general, am foarte puţini bani. Nu aveţi voie să uitaţi nici măcar pentru o
clipă faptul că lucrez în învăţământul românesc.
Acum
o să fac o paranteză largă, menită a clarifica nişte aspecte care ţin de
sentimentele pe care mi le trezesc concetăţenii care au o singură replică la
nemulţumirile manifestate de unii sau de alţii: “Dacă nu-ţi convine, de ce nu
pleci?” . Dragi concetăţeni, daţi-mi voie să vă invit să faceţi un exerciţiu de
imaginaţie şi să vă străduiţi să ghiciţi cam unde vă rog eu să vă băgaţi
francheţea aia superioară cu care flituiţi oamenii care au un năcaz ori o
nedumerire. Sunteţi singurii din lumea asta mare care aveţi o replică atât de
slabă . În restul lumii civilizate – Burkina Faso pică aşadar din schemă-
oamenii care au de-a face cu problemele altor oameni de-o seamă cu ei se aşează blând, îşi prind capul între
mâini, iau poziţia Gânditorului de la Hamangia şi slobod o replică îmbietoare
la brainstorming, într-o traducere aproximativă ea sunând cam aşa: “No, ş-amu
ce-i de făcut?”. Ce vreau să spun cu asta? Că aceia dintre voi care nu-s
capabili să se gândească la soluţii şi dau numai cu vorbele vitriolate, nu-s de băgat în seamă, ci de ignorat. Dar
cum orice învăţ are şi dezvăţ, trag speranţă că peste încă o generaţie de aici
încolo om fi şi nou c-un pas mai departe de Burkina Faso.
Să
revin însă la problema ce urmează a fi dezbătută: fie-mea şi banii.
Fiind
o mamă relaxată în privinţa banilor, pentru motivele mai sus descrise şi
aprofundate, nu m-am chinuit niciodată să-i explic copiliţei mele ce-s banii,
de unde vin banii, ce facem noi cu banii şi de ce naiba nu ne-ajung niciodată
banii să facem şi noi ca toată lumea concedii la all inclusive. Adevărul este
că ea n-a dus lipsă de nimic, nici chiar în anul în care am trăit toţi trei
dintr-un singur salariu. Număram banii, socoteam câţi bani ne trebuiau pentru
laptele cănii cu cacao de dimineaţă şi abia după aceea ne întindeam la alte
cheltuieli. Ea , fetiţa, nu a dus lipsă de nimic şi datorită faptului că nu-şi dorea multe chestii inutile, cum îşi
doresc mulţi copii. Ştiţi şi voi cum e: un purcoi de bani
se duce pe porcărioare colorate, scheunătoare, pufoase, nechezătoare
ş-alticelea. Amalia nu-şi dorea scheunători din alea în exces. Primea multe
cadouri de la prieteni şi rude, aşa că noi eram relativ scutiţi de
achiziţionarea hidoşeniilor scârţâitoare. O singură dată am spart puşculiţa
familiei pentru a-i cumpăra un Furby, care costa cât o jumătate de salariu
de-al meu, dar am făcut-o pentru că minunea noastră nesclifosită de copilă avea
febră 38,3, spunându-ne totuşi :
“Mergeţi voi doi la cumpărături, eu o să rămân cuminte sub păturică, promit că
n-o să fac nimica rău.”
De-un
Crăciun, să tot fi fost micuţa prin clasa I sau a II-a, a înflorit feminitatea
în ea. Uitându-se la cadourile primite a întrebat pentru prima dată: “Astea cât
costă oare?”. Amintirile mele legate de discuţia care a urmat sunt destul de
vagi, ţin minte doar că ea, socotindu-l pe Mircea ca fiind cel mai bogat dintre
noi toţi- el este cel mai înalt, aşa încât logica dictează că este şi cel mai
avut- l-a întrebat direct: “Mircea, da’ tu cum faci să ai ATÂŢIA bani?”. Răspunsul a venit scurt
şi lămuritor: “Îi strîng.”
Au
trecut câteva luni de la discuţia respectivă şi viaţa noastră era bună. S-a
întâmplat de câteva ori să nu-mi ajungă banii de cumpărături, alteori îmi
pregăteam sume fixe de achitat te-miri-ce şi constatam că-mi lipseau un leu,
poate chiar doi... Cu toate astea, nu intram niciodată în panică, ştiindu-mă
apărată de hoţi, duşmani şi prieteni nesinceri tocmai din cauza sărăciei mele.
Aş fi avut o viaţă mult mai dificilă dacă aş fi fost frumoasă, deşteaptă,
bogată şi faimoasă.
Într-o
frumoasă zi însorită de primăvară am intrat fără să bat la uşă- era vremea
dinaintea sutienelor de domnişoară şi de rimel aplicat pe gene şi de alte
chestii de aplicat înainte de a merge la şcoală- în camera unicului meu copil
căruia i-aş dona inclusiv organe vitale, nu numai toate obiectele mele de
valoare. Copilul meu şedea pe pat, scufundat în numărătoare, scoţând sunete de
încântare. Număra bani.
Bani mulţi! Bancnote nenumărate, de diferite valori . Pumni întregi de fise erau răspândiţi
pe pat. Hagi Tudose a mea era roşie la faţă de plăcere, sortându-şi averea pe
căprării. Am înlemnit. Gânduri negre îmi acopereau raţiunea. I-a furat din ghiozdanele colegilor. O să ne cheme la şcoală, ca să ne facă
de ruşine. O să ne exmatriculeze. O să vină mascaţii. O să ne pună cătuşele şi eu o
să-mi acopăr capul cu o haină, ca să nu mă filmeze. O să înfundăm puşcăria. O
să ne dea popa de exemplu negativ la biserică, pentru că nu am respectat noi şi
copilul nostru toate poruncile. O să ne pierdem şi apartamentul, pentru a le plăti
despăgubiri părinţilor copiilor de la şcoală. O să murim fără un sfanţ, fară
dinţi în gură şi o să fim îngropaţi în cimitirul săracilor, ca Mozart. Copila
noastră hoaţă o să doarmă toată viaţa în
case din cartoane şi o să cerşească pentru mâncare, ţinându-l pe Furby lângă
ea, ca unică amintire a unei copilării fericite.
M-am
scuturat de ceea ce devenise o sarabandă oribilă de gânduri mult prea greu de continuat şi am întrebat
tremurând din toate încheieturile: “De unde ai banii ăia, puiul mamei?”
A
ridicat ochii albaştri minunaţi, în care mă puteam oglindi ca într-un lac de
munte şi mi-a răspuns zâmbitoare: “De la voi doi, de la Gabi şi de la tine.” “Ţi-am dat noi atâţia bani?” “Nuuuuuu.
I-am luat de la voi din buzunare şi din portofele.” “Păi de ce i-ai luat, puica
mamii?” “Fincă Mircea mi-a zis să strâng bani şi io vreau să fiu bogată ca
Mircea.” Q.E.D.
I-am
explicat că banii nu se strâng luându-i din buzunare sau din portofele, ci că
ei se câştigă muncind sau se primesc cadou la zilele de naştere sau alte ocazii
speciale. Mi-a înapoiat banii fară să crâcnească, semn că am reuşit să mă
calmez suficient cât să fiu explicită şi convingătoare.
Baiul
era că nu aveam de unde să ştiu care erau ai mei şi care erau ai lui Gabi. Aşa că i-am luat pe toţi. Nu de alta,
dar după şocul suferit îmi scăzuseră calciul, magneziul şi glicemia iar
medicamentele sunt date naibii de scumpe în ţara în care eu sunt educatoare pe
un salariu de doi Furby.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu