15 lei

Un nou scăndăluţ de incriminare a jigodiilor din învăţământ. Tone de scuipaţi, uimiri sfioase, îngrijorări feciorelnice ale părinţilor care încă nu au copii la şcoală, îndemnuri la linşaj mediatic, execuţie în piaţa publică, comparaţii între Bucureşti şi “provincie” din punctul de vedere al pretenţiilor profesorilor, oftat de uşurare al celor care “au scăpat” de asemenea nemernicii odată cu plecarea din România, dar, mai presus de toate, isteria de-a dreptul comică a unor bloggeri/formatori de opinie care nici nu mai pot respira de atâta indignare în timp ce-şi postează crizele pe bloguri, Facebook şi pe unde mai apucă.

          O învăţătoare din Bucureşti e nemulţumită de cheta pe care au făcut-o părinţii de Crăciun. Poveste simplă, care nu e deloc nemaiîntâlnită. Noutatea este aceea că nervii învăţătoarei au fost filmaţi cu un telefon mobil de către un părinte. Filmarea a ajuns unde trebuia şi gata “Breakin’news-ul” dintre sărbători. Adevărul este că o asemenea ştire mă mai trezeşte din letargia provocată de ştirile despre tăiatul porcilor şi chefurile cu crăciuniţe sexy şi mii de euro din cluburile de fiţe. Aştept cu nerăbdare şi altfel de ştiri, ştiri din acelea de interes general, cum transmit posturile de ştiri din străinătate. De aceea mă mai uit la CNN, mă mai uit la RTL, ca să scap de accidentele de maşină, porci tăiaţi, blocuri explodate, cocalari şi piţipoance de “Bamboo”, politicieni pe care pocnesc cămăşile şi care râgâie cu miros de usturoi între două legi votate.

          Părerea mea este următoarea: filmarea cu telefonul mobil, dintr-o pornire de justiţiar pe cont propriu, este o mare nemernicie. În situaţia în care în acea sală de clasă erau o învăţătoare şi mai mulţi părinţi pe care respectiva-i punea la colţ, discuţia se putea încheia în favoarea părinţilor, cu condiţia ca acei părinţi să deschidă gurile şi să vorbească răspicat. Atâta doar că, prin tonalitatea vocii şi prin ritmul aiuritor cu care vorbea, învăţătoarea i-a dominat clar. Se aude câte un piuit jalnic, de justificare, scos de cineva care îndrăzneşte să se plângă de numărul mare al “beneficiarilor” cadourilor şi de suma prea mare de strâns. Ce atâta tevatură: părinţii sunt oameni în toată firea! Atât au putut face? Să filmeze cu telefonul mobil? A fost singura soluţie pe care au găsit-o? În cazul ăsta mi-e milă de ei. Mi-e milă de-adevăratelea.

          Ai o nemulţumire? Te enervează cineva? Ţi se face o nedreptate? Deschide gura şi vorbeşte! Fă scandal! Nu filma, dom’le, cu telefonul mobil! Lasă televiziunile şi ziarele şi bloggerii să-şi caute propriile subiecte de ştiri. Lasă organele de justiţie să asculte telefoanele şi să organizeze flagrantul delict. Eşti medic? Rămâi medic, nu deveni poliţist! Eşti economist? Rămâi economist, nu deveni procuror!

          Probabil că învăţătoarei respective i se vor întâmpla lucruri neplăcute. Asta este: în viaţă totul se plăteşte.

          Un singur lucru însă trebuie reţinut: dacă dascălii din ţara asta ar avea salarii decente, asemenea necazuri nu ar mai exista. M-aş bucura ca părinţii să facă front comun cu noi, cei care le educăm şi învăţăm copiii, cerându-le diriguitorilor să ne ridice salariile până la un nivel la care profesia noastră să devină tentantă.

          Pe mine nu mă ajută faptul că toate colegele mele şi toţi profesorii copilului meu sunt la fel de prost plătiţi ca şi mine. Mai şuşotim între noi în ziua în care primim fluturaşul de salariu. Mai oftăm atunci când discutăm despre lucruri pe care nu le putem cumpăra. Dar cam atât. Zâmbim şi încercăm să ne facem plăcute copiilor şi părinţilor, chiar dacă sub zâmbetul nostru se ascunde de cele mai multe ori amărăciunea omului care trăieşte în lipsuri. Am avut o colegă, o dragă şi iubită de colegă, pe nume Voica. Voica nu-şi povestea niciodată năcazurile. Voica era mereu veselă, tonică, dătătoare de bună dispoziţie. Era văduvă şi-şi îngrijea nepoţelele, dar şi pe cei doi părinţi bătrâni şi bolnavi, care depindeau de ea. Voica nu a avut destul timp, poate nici suficienţi bani pentru a-şi vedea de sănătate. Habar nu am de ce nu a ajuns la timp la medici. Voica se bucura de apropierea pensiei. Mai avea puţin şi se putea bucura de timp liber. Voica a murit brusc, iarna trecută şi încă nu m-am obişnuit cu absenţa ei. Era înainte de a se pensiona. Despre ea nu a scris probabil nimeni, pentru că şi-a trăit viaţa frumos, plictisitor de frumos, plictisitor de exemplar.

          Vedeţi voi, aşa suntem cele mai multe dintre noi: nişte Voici care-şi văd de treabă, zâmbind chiar şi atunci când sunt bolnave sau poartă haine de la second hand. Suntem nişte Voici care au suficient simţ al umorului cât să nu izbucnească în plâns când văd cam câţi bani mai au cu două săptămâni înainte de următorul salariu.

          Ieri mai aveam 15 lei pe card. Am zâmbit când am verificat soldul, crezând că după cinciul acela mai este un zero. Nu era. 15 lei. Atât mai am eu până în 9 ianuarie. Partea bună este că am avut suficienţi bani de mers la coafor. Merg de patru ori pe an la coafor.

          Crizele de isterie ale celor care o incriminează pe învăţătoarea din Bucureşti se întind până la noi, toate. Este dureros şi umilitor. Ştiriştii şi bloggerii care câştigă bani frumoşi din asemenea deversări de ură ar trebui să echilibreze balanţa, scriind şi despre noi, Voicile care suntem cele mai sărace dăscăliţe ale Europei.

          Vine un an nou şi eu o să-l întâmpin cu buzunarele goale, dar cu sufletul plin de bucurii şi de realizări. Asta mi-e profesia hărăzită de când  m-am născut. Nu am putut alege. Nu am putut deveni medic, economist, avocat sau afacerist de succes. Merg cu atâta drag la grădiniţă, la copiii mei, că nu mă văd în altă parte decât printre ei. Cei mici nu mi-au spus niciodată că-s săracă, nici urâtă, nici bătrână. Printre ei mă simt bine, mă simt acasă.

          Mai am 15 lei şi vreau să le transmit celor supăraţi pe profesorii din România că mi-e tare milă de ei. Eu nu am simţit şi nici n-o să simt vreodată o ură atât de înverşunată ca a lor. La mulţi ani !

Crăciunisme

Sunt aproape sigură că Isus Hristos s-ar fi simţit olecuţă jenat de isteria creată an de an de sărbătorirea zilei Sale de naştere.     Gândindu-mă la El ca la unul dintre cei mai buni, modeşti şi deloc materialişti oameni care i-au făcut umbră Pământului,  îmi imaginez cum ar fi dărâmat mall-urile, pe care le-ar fi considerat locuri ale pierzaniei sufletului.

          Aşa-i că înnebunim cu toţii de Crăciun? Nu ştiu când a început totul, dar cred că are de-a face cu marketingul. Unii negustori nu ştiau cum să-şi vândă mai repede şi mai scump mărfurile, asa că l-au inventat pe Moş Crăciun, restul fiind, nu-i aşa?, ho-ho-ho poveste.

          De fapt, ce sărbătorim noi de Crăciun ? Bine, lăsând la o parte urările acelea cu « Fie ca.... » în care nimeni nu mai crede nici dacă    l-ai păli cu leuca-n cap, ce înseamnă Crăciunul pentru noi ? De ce ne adunăm în jurul bradului împodobit ? De ce atârnăm vâsc prin casă ? De ce ne cheltuim toţi banii de rezervă pe mâncare şi cadouri ? De ce ne rupem şalele şmotruind prin casă până cădem laţi de oboseală în Seara de Ajun ? De ce ne facem timp pentru familie şi prieteni ? Vă zic eu de ce : fiindcă avem concediu. De Crăciun noi sărbătorim concediul binemeritat de la începutul iernii.

          Eu una apuc să lustruiesc colţişoarele cele mai întunecoase şi dosite ale apartamentului nostru aproape numai de Crăciun şi de Paşte. Excepţie fac dăţile când renovăm apartamentul iar eu rămân la urmă să înjur, să curăţ, să lustruiesc, să pun la loc şi să iau analgezice fiindcă mă doare tot corpul. Dar asta-i altă poveste. Mă apucă damblaua când le aud pe unele doamne povestind cu o săptămână, poate chiar două înainte de Crăciun cum şi-au început curăţenia : « Mi-am făcut deja covoarele. », « Eu am scos totul din bibliotecă şi mi-am spălat bibelourile », « Mi-am spălat gresia, faianţa, mi-am curăţat uşile... », « Mi-s gata foile pentru prăjituri, numai cozonacul mai trebe să-l frământ. ».

          La noi se concentrează toată munca asta cu spălatul, curăţatul,  aprovizionatul, gătitul în două, maxim trei zile. Locuim la etajul întâi, aşa că trebuie sa aştept cu curăţenia până-şi scutură toate vecinele de deasupra noastră ţoalele peste geam sau peste balustradă.

          Când eram copil sufeream cumplit în perioada asta din an. Maică-mea nu avea toate ţiglele pe casă oricum atunci când era vorba de curăţarea şi igienizarea locuinţei, dar în perioada Crăciunului îşi dădea adevărata măsură a valorii de gospodină bucovineancă. Tata şi cu mine eram scoşi din casă  iar iureşul cu alură de tanc T-34 denumit generic “mama” îşi punea motoarele în funcţiune. Se deschideau toate geamurile, se lustruiau cu spirt şi hârtie de ziar, uşile erau frecate cu « Tix », idem chiuvetele, toaleta şi cada, parchetul puţea de trăznea a “Petrosin”, în casă era frig, mereu curent, se ţipa şi duhnea a curat din ăla obţinut cu tot dinadinsul. Nu aveam voie să mă ating de franjurii covorului, trebuia să-i sar cumva, altfel mi-o căpătam. Trebuia să am grijă pe unde-mi las amprentele, cât despre mâncare.... noroc cu Oma Musia, că i se făcea milă şi mă hrănea chiar şi cu o zi înainte de Ajun.

          Omeneala bunicii mele a avut şi unele părţi negative. Pregătea cele mai bune torturi şi prăjituri din lume. Unul dintre preferatele mele era tortul cu nuci şi smântâna. Specialitate nemţească. Cred că de acolo se trage vorba aia: “Mănânci până plezneşti.” De-un Crăciun am mâncat vreo cinci felii din alea. E vina maică-mii: mă ţinea nemâncată, aşa că odată scăpată la potol, am mâncat cât am putut. Partea proastă e că nu m-am calmat: am mers la cofetărie şi am mai băgat două felii de “Doboş”, că mai era puţin până la Crăciun şi maică-mea încă mai era sub zodia tiraniei.

          A doua zi după maratonul ăsta de dulciuri m-am trezit şi se cam clătina camera cu mine. N-am realizat ce mi se întâmplă până când nu am ajuns în faţa blocului şi am leşinat. Mama l-a chemat pe tata de la serviciu, crezând că sufăr de boli grave. N-aveam nimic, în afară de o indigestie cumplită, care m-a scos din joc pe toată perioada sărbătorilor. De atunci nu am mai mâncat niciodată prăjituri cu nucă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am făcut indigestie de la vreo mâncare cu cartofi. Sunt cartofagă convinsă iar viaţa mea şi-ar fi pierdut o mare parte din sens dacă nu aş mai fi putut mânca niciodată cartofi ţărăneşti sau musaca.

          Era în preajma Crăciunului când Gabi, burta mea enormă şi cu mine ne-am mutat în prima noastră locuinţă, o garsonieră de 23 mp. Eram foarte gravidă şi foarte liniştită. Garsoniera era într-o zonă destul de întunecoasă a cartierului în care locuim şi acum. Nu aveam mare lucru prin casă, nişte mobilă veche, de căpătat,  un aragaz nou şi o maşină de spălat “Albalux”, fără centrifugare. Pe jos aveam linoleum în pătrăţele albe şi roşii. Primul nostru brăduţ a fost unul mic , potrivit spaţiului . Ne-am mutat exact în ziua de 24 decembrie, cu toate sarsanalele după noi. Nu aveam nici sticlă la uşa camerei, nici aragazul montat. Ca să putem împodobi bradul în timp util, am înghesuit sacoşele cu haine în dulapul vechi de tot, cu trei uşi, moştenit de la Oma Musia. Nici măcar nu apucasem să montăm uşile dulapului. Mama şi Mircea ne-au adus mâncare la pachet. Ce face o mamă bună, care intră în prima casă a copilului său ? Se opreşte o clipă, ca să savureze momentul? Îşi face o cruce mare, că tot e Crăciunul? Începe să întindă masa, dacă copilul tot are burta cât casa şi e neajutorat ca un hipopotam? Nu, dragii mei, o mamă T-34 nu face nimic din toate astea. O mamă adevărată, ca a mea, inspectează teritoriul, ca să vadă dacă totul e ordonat după cutumele strămoşeşti. S-a oprit mama în pragul uşii camerei, a stabilit azimutul şi s-a dus aţă la dulapul care se ţinea în trei cuie, zicând, cu un zâmbet pişicher: “Na, ia să văd eu cum v-aţi aranjat dulapul...”. Două urlete au pornit simultan din piepturile lui Gabi şi al meu: “Nuuuuuuuu!!!!!”. « Da’ de ce ? » « Pică naibii dulapul pe tine. » Cred că acela a fost începutul unei mari prietenii între mama şi Gabi.

          Am de pregătit mâncare, asa că nu mă mai întind la poveşti. O să am timp suficient în perioada următoare.

          Nu m-am prea gândit la urări pentru voi, cei care mă mai citiţi din când în când. Nu m-am gândit, din cauză că urările cu “Fie ca...” nu-mi plac în mod deosebit.

          Ş-atunci vă doresc ca fiecare zi a vieţii voastre să fie un Crăciun: să nu vă fie niciodată burta goală, să primiţi cadouri atunci când vă doriţi, să fiţi liniştiţi ca şi cum n-ar mai exista răutate pe lumea asta, să aveţi mereu timp pentru cei dragi. Vă mai doresc să nu aveţi niciodată parte de indigestii. Vă doresc să aveţi grijă de prieteniile voastre tot timpul, nu numai cu anumite ocazii. Vă doresc să aveţi timpul necesar pentru a citi cărţi şi a vedea filme.

          În încheiere vă mulţumesc că-mi citiţi blogul, destăinuindu-vă la ce mă gândesc eu acum: de Crăciun s-a născut în urmă cu multe secole un om foarte bun, pe care mi-ar fi plăcut să-l cunosc şi pe care mi-ar fi plăcut să-l aud vorbind, pentru că, Doamne, Doamne, pe  puţini oameni îi mai aud vorbind roditor în ultima vreme...

Pioşenie în grajd

Vremea este foarte urâtă, m-a prins răceala sezonieră, aşa că stau în bucătărie şi-mi beau în tihnă cafeaua cu lapte, cu ghemuleţul pufos lângă mine. Soki se uită la mine cu ochii de măslină, clefăind uşor. E vremea pentru o nouă poveste.

          Nu există loc mai frumos pe lume decât Rădăuţiul la vreme de vară. Târguşorul copilăriei mele era verde şi curat de la un capăt până la celălalt. Aer proaspăt, oameni gospodari, curţi îngrijite şi cotropite de flori parfumate. Trotuare frumoase, clădiri noi amestecate cu cele vechi. Chiar şi acum trec în fiecare vară pe lângă unele case pe care mi-aş dori să le văd renovate, strălucind ca în vremurile de glorie, demult apuse. Există prin zona fabricii de mobilă, destul de aproape de casa socrilor mei, o casă veche, în care funcţiona pe vremuri o grădiniţă. Dacă-mi amintesc eu bine, pe directoarea grădiniţei o chema Galina şi era una dintre cunoştinţele bunicii şi mătuşii mele. Are casa aceea ceva misterios şi dureros de frumos, care mă determină să mă opresc de fiecare dată în faţa ei şi să-i spun lui Gabi: “Uooofff, de-ar putea fi casa asta a noastră...”. N-o să fie niciodată a noastră, aşa cum se pare că nu este a nimănui. Pe an ce trece, e tot mai dărăpănată iar curcile şi găinile care-i străbat curtea sunt tot mai numeroase. Am să mor cu casa aceea în suflet, dar chiar nu ştiu să vă spun de ce anume. Se pare că există oameni, case şi locuri care se lipesc fără vreun motiv anume de mintea şi inima mea.

          Radăuţiul verilor copilăriei mele era plin de fructele din pomi: cireşe, vişine, pere, mere verzi, prune goldane zemoase şi misterios pitite printre frunze. Strigăte de copii, mame serioase, grăbite şi cu vorba scurtă, dar dătătoare de legi, taţi ... mă rog, taţi numa’ buni pentru copiii lor, respectul de pe stradă ( “Săru’mââââânaaaa!”), cârcelul în stomac dacă-ţi vedeai învăţătoarea sau profesorul.

          Veri cu “Poveşti nemuritoare”, citite din cărţi mici, cu file galbene, din hârtie de proastă calitate, fără imagini, dar cu atâtea  surprize minunate ascunse printre ele. Veri cu borcane nenumărate de fragi aduşi de prin pădurile Bucovinei de către ţărăncile rumene şi gureşe. Veri cu răcoarea şi curăţenia celor trei case în care eram unicul copil-domnitor răsfăţat, hrănit, educat, pupat, scărpinat dar şi plesnit în caz de forţă majoră.

          Un caz de forţă majoră era sosirea naşilor mei de botez din Bucureşti. Fiinţe de scriitură a lui Ionel Teodoreanu. Poate că de aceea-i şi chema Teodorescu.

          Ea, Zizi, fostă farmacistă. Înaltă, uscăţivă, cu pielea mereu bronzată vara, purtându-şi cu o mare şi impunătoare eleganţă hainele cusute parcă pe ea. El, Toni, mai scund decât ea, colonel în rezervă, olecuţă cam  rotunjor, purtător de ochelari severi, cu freza impecabilă şi maniere de boier, învăţate probabil la şcolile de ofiţeri de modă veche. Mânca fructele cu cuţitul şi cu furculiţa. Mă uitam ca toanta la el şi nu pricepeam cum putea mânca inclusiv checul cu cuţitul şi cu furculiţa.

          Când ajungea Skoda galbenă în faţa porţii casei în care locuiau Oma Coca şi mătuşa Deli, viaţa mea se schimba. Nu mai aveam mamă, nu mai aveam tată, nici bunică, nici unchi, nici mătuşă. Nu mai aveam nici chiar nume. Aveam doi naşi, Zizi şi Toni, atât! Deveneam Daniela şi trebuia să le zic “Săru’mâna!” bunicilor iar la masă trebuia să mănânc frumos şi tot-tot-tot, altfel se pornea o discuţie lungă şi plictisitoare despre lipsa mea de maniere şi carenţele în educaţia primită de la cohorta de adulţi incompetenţi din jurul meu.

          Singura care avea curajul să se revolte din cauza schingiuirilor la care eram supusă era Oma Musia, iubirea sufleţelului meu de copil dickensian. Oma Musia era, în esenţa ei, o mare doamnă şi-i putea da clasă oricărui fanfaron care încerca să-şi încordeze muşchii în prezenţa ei. Ce nu suporta ea deloc era făţărnicia. Într-un fel, atitudinea ei era de înţeles, pentru că viaţa nu a fost niciodată făţarnică în ceea ce-o priveşte pe Oma Musia: a pălit-o din plin, fără zâmbete de complezenţă şi şervete frumos culcate-n poală, ca să nu se păteze.

          Revenind la sosirea Skodei galbene în faţa porţii verzi, trebuie să vă spun că acela era, inevitabil , momentul în care mătuşa Deli devenea o fiară. N-am prea pomenit-o aici, fiindcă nu mi-a rămas în suflet ca o sobiţă caldă, asa cum mi-au rămas ceilalţi despre care am scris. Mătuşa Deli încă mai trăieşte, bătrână şi singură, în casa cu miros de liliac şi iasomie. Mătuşa Deli are părul roşu, dar nu are copii şi cred că nu i-au plăcut niciodată copiii, poate din cauză că nu i-a putut avea. Habar n-am, s-o fi răzbunat pe lumea copiilor mici pentru că trupul ei i-a refuzat bucuria de a naşte , nu ştiu să vă spun ce-o fi în sufletul şi mintea ei.

          Mătuşa Deli era supusa cea mai conştiincioasă a naşilor mei. Le făcea toate poftele, alergând în dreapta şi în stânga pentru a-i mulţumi şi servi cum se cuvine. Nimeni nu avea voie să mişte în front când soseau colonelul şi farmacista.

          O să mă întrebaţi ce legătură are titlul poveştii mele cu ce am depănat până acum. Are, are, staţi aşa.

          Skoda opreşte în faţa porţii. Comitet de întâmpinare. Zâmbete largi, mâini puţin frânte, de agitaţie şi de febra pregătirilor. Eu, mică şi puţin absentă, printre adulţi. Se coboară majestuos din maşină. “Sărut mâinile, sărut mâinile” de mai multe ori. “Eiiii, Daniela, ce-ai mai crescuuuuut !”. Eu, cu privirea aiurea. Ghiont din spate, mârâit mătuşesc: “Sag săru’mâna, du!”.

          Trece primul val de politeţuri şi-mi fac curaj. Mă uit la nănaşa, o văd că-mi zâmbeşte de la înălţimea unei coafuri milimetric aranjate şi zic :

- Ce mi-ai adus?

Mătuşa, stingherită:

- Vaaaaaaiiiii, Daniela ( adică eu!), dar nu este frumos să întrebi aşa ceva!

          Nănaşa, mulţumită de reacţia promptă a singurului adult competent din grup, hotărăşte să intrăm, în sfârşit, în curtea cu explozia de flori, iarbă şi pregăteli de musafiri.

          Mătuşa mă prinde de braţ şi mă ţine la coada şirului. Ajungem în curte şi mă înghionteşte în grajd. Mă scutură bine şi se-ncruntă fioros:

- Spune “Tatăl nostru” !

- Ce să zic?

- Rugăciunea, proasto! Ţi-am zis s-o înveţi până ajung naşii aici. Ştii că le place să zici “Tatăl nostru”.

- N-am învăţat-o... ( În fundal se auzeau găinile cotcodăcind molcom, ca un cor de babe care-şi şopteau pioase rugăciunile în biserică.)

          Jap! O palmă grea se opreşte pe spatele meu.

- Repetă după mine, proasto: “Tatăl nostru, carele eşti în ceruri...”

- Tatăl nostru, care eşti în ceruri...

- Carele! Aşa să zici!

- Da’ de ce să zic aşa?

- Ca să-ţi primeşti cadoul, de aia. Vezi că ţi-au adus un ceas electronic. Îl vrei sau nu?

- Da...

- Atunci zi-i odată!

          Şi uite-aşa, printre cotcodăcit de găini, lemnele crăpate din grajd, palmele primite de la mătuşă-mea şi mirosul de vară ameţitoare, îngăduitoare, am învaţat eu “Tatăl nostru”. Mi-a prins bine, pentru că am primit un ceas electronic, dar chiar nu ştiu să vă spun dacă m-am gândit vreo clipă la cuvintele pe care le repetam numai şi numai pentru a le face pe plac unor adulţi care mă priveau de sus, ca la un experiment nereuşit, pe nume “Daniela”.

         

 

Femeia singură şi puternică

Îmi arunc uneori privirea pe bloguri şi reviste online pentru femei. Nu-mi petrec mult timp citind postările sau articolele, pentru că nu rezonez întotdeauna cu părerile autorilor/autoarelor.

          Ce nu pot eu să pricep şi pace este de ce se insistă atât pe chestiunea cu apologia femeii singure şi independente. Adicătelea noi, astea care avem bărbaţi, copii, locuri de muncă prost plătit, oale în care fierbem mâncarea şi avem în dulapuri haine fără etichete de firmă, suntem de lepădat? E ca şi isteria cu homosexualitatea: comunitatea gay are nevoie să iasă în stradă, să facă tămbălău pentru a-şi trâmbiţa identitatea. Dom’le, nu e nevoie de circ şi pâine ca să-i atenţionezi pe alţii că trăieşti!

          Citeam deunăzi nişte chestiuni care m-au făcut să zâmbesc: o cucoană scria pe blogul personal că e foarte cool să se întâlnească la o cafea cu prietenele ei singure şi independente. Ele se situează cu mult peste nivelul intelectual al femeilor căsătorite, ca să nu mai discutăm despre bietele muieri care au copii şi al căror IQ este identic cu al copiilor lor. Femeile respective sunt mai frumoase, mai îngrijite, mai relaxate, citesc mai mult şi pot discuta despre subiecte mult mai variate decât încătuşatele de gospodărie, scutece, aragaz, frigider, maşina de spălat rufe, bărbat pretenţios şi copil cu muci.

          Fac un apel la memorie şi-mi aduc aminte de vremurile în care Amalia mea era mică, mică. Este adevărat că nu-mi rămânea mult timp la dispoziţie pentru preocupările şi pasiunile mele. Este adevărat că uneori aveam senzaţia că nu-mi ajung 24 de ore pentru a rezolva tot ce se cerea rezolvat şi că de multe ori adormeam seara făcându-mi mea culpa pentru incapacitatea-mi de a gestiona mai bine situaţiile ivite. Pe când era şcolăriţă în faza incipientă m-am înscris la facultate. Urmam cursurile facultăţii la zi, aşa că dimineaţa eram la grădiniţă,       după-amiaza eram în amfiteatre, luând notiţe. În vacanţa de Crăciun învăţam pentru examenele din sesiunea de iarnă. Învârteam la sarmale şi citeam. Tăiam cubuleţele pentru salata boeuf şi învăţam. Transpiram în aburii ciorbei de perişoare şi repetam ceea ce-mi notasem pe foi de-a lungul primului semestru. Am terminat facultatea cu 9,45 şi în aceeaşi vară m-am titularizat la grădiniţa unde lucrez de vreo opt ani încoace. Nu m-am potolit: m-am înscris şi la un masterat. Creierul este singura mea unealtă valoroasă. Nu m-a dotat natura cu şarm, nici cu o frumuseţe de revistă. Am creier şi nu mi-e teamă să-l folosesc. Tocmai de aceea zâmbesc citind despre femeile deştepte şi singure.

          Statutul de femeie măritată nu m-a forţat niciodată să cobor ştacheta. Mi-a plăcut mereu să fiu măritată, aşa cum mi-a plăcut mereu să fiu mamă.

          Revenind la femeile singure, independente şi inteligente: începând de săptămâna trecută ne uităm toţi trei- patru, dacă-l socotim şi pe căţelul Soki-  la un serial nou marca HBO, cu titlul “Rămâi cu mine”. Vă rog frumos să notaţi că, de fapt, este o telenovelă. Nu m-am uitat în viaţa mea le telenovele, cu excepţia câtorva episoade din “Inimă de femeie” ( sau “Suflet de femeie”?), care era prima telenovelă sincronizată în limba română. Curiozitatea mea de atunci era dacă românii reuşeau să sincronizeze un serial la fel de bine cum o făceau nemţii, de exemplu. N-au reuşit, aşa că am abandonat “Inimă/Suflet de femeie”.

          Vă povestesc pe scurt ce am putut vedea în primele trei episoade. Există mai mulţi eroi principali, care la început nu se prea cunosc între ei, dar ajung să se cunoască mai bine pe parcurs, făcând sex sau dorind să facă sex unii cu ceilalţi. Sunt 1...2...3...4...5 femei deocamdată, dintre care una căsătorită, una lesbiană, una singură, independentă şi mereu deprimată, una are corp frumos, fire veselă, nas coroiat şi n-are succes la bărbaţi din cauza nasului iar una e disperată să pună mâna pe Făt- Frumos-ul serialului, aşa că se lasă inseminată de el în ziua înmormântării surorii ăluia, soră care fusese bisexuală şi gravidă în momentul sinuciderii( cuplată în trecut cu lesbiana de pe poziţia 2) şi murise din cauza unei supradoze de medicamente.

          În configuraţia asta de cinci femei există 1...2 bărbaţi: soţul ăleia căsătorite, care lucrează într-o multinaţională, i-a făcut nevestei doi copii, după care a tras-o pe linie moartă şi-şi face de cap în fiecare seară cu alte femei, pe care le racolează via internet sau, surpriză! cu femeia singură, independentă şi mereu deprimată de pe poziţia 3. Femeia respectivă îl sună uneori seara, după ce ajunge ăsta acasă la nevastă şi copii, pentru a-i spune multinaţionalului că are nevoie să fie scărpinată, aşa că-l aşteaptă deprimată, parfumată şi fremătândă în apartamentul ei mobilat chic.

          Cel de-al doilea bărbat este tipul veşnic melancolic, la vreo treizeci-şi-un-pic de anişori, puţin grizonat, cu ochişori albaştri ca zorelele, cu barba nerasă de o zi, proprietar de florărie. El o iubeşte în secret de foarte mulţi ani pe independenta deprimată şi-i mărturiseşte acesteia pasiunea care-l macină din vremea liceului, atâta doar că cei doi nu apucă să-şi consume prima noapte de amor din cauza surorii bisexuale care alege să se sinucidă exact când ăştia doi aveau primul rendezvous. Urmarea este că, din cauza ezitărilor deprimatei de a-l aborda în timp util pe Mister Zorel, apare în schema vecina de peste drum a frumosului bărbos, care-i face ceaiuri şi-l scarpină în moalele capului, pentru a-l scoate din depresie. Din una într-alta, îl consolează până rămâne gravidă, obligându-l să-şi asume noua postură de tată în devenire şi să renunţe la independenta deprimată, care , la rândul ei, îl sună pe multinaţional, chemându-l la o tură de consolare post-ţeapă.

          Un ultim amănunt: până a ajunge la ea, bărbatul multinaţional viril apucă să se întâlnească într-o cameră de hotel cu femeia singură, cu fire veselă şi cu nas coroiat, după ce-şi dăduseră întâlnire pe un site de relaţii amoroase pentru femei şi bărbaţi singuri, independenţi şi puternici.

          Ce am înţeles eu până acum, din toată povestea : că e foarte fain să n-ai bărbat şi copii care să te lege de casă. Că dacă nu ai cheltuieli cu scutecele şi cu  jucăriile, îţi rămân suficienţi bani să-ţi cumperi haine scumpe şi parfumuri dulci. Că dacă nu stai în bucătărie, gătind până-ţi miros părul şi pielea  a meniul zilei de la “ împinge tava”, ai suficient timp să mergi la sală, la coafor, la masaj, la cosmetică, la şuete cu prietenele. Că dacă nu te-ai luat cu acte în regulă cu un bărbat, poţi apela la bărbaţii fraierelor cu IQ mic, mic de tot, pentru că oricât de singură şi independentă ai fi, tot nu ajungi să te scarpini mereu singură între omoplaţi.

          Lovitura de graţie din episodul de ieri a fost următoarea: nevasta neglijată a multinaţionalului, ajunge la lesbiana de pe poziţia 2, care se întâmplă să fie maseuză. Lesbiana pune mâna pe nevastă şi dă s-o frământe, dar renunţă din cauză că se simte prea atrasă de pielea ei catifelată.

          Neglijată şi înşelată de bărbatul căruia i-a făcut doi copii, nevasta pleacă furioasă de la maseuza lesbiană. Se gândeşte ea oleacă, după care revine a doua zi în faţa blocului ăleia şi o urmăreşte cu privirea, zâmbind suav. Cred că o treceau nişte gânduri de nevastă înşelată: decât deloc, nu-i bună şi-o lesbiană?

          Sper că v-am trezit interesul pentru acest serial despre oameni singuri, puternici şi independenţi. Costumele sunt minunate, la fel şi decorurile. Chiar dacă nu o să aveţi parte de surse inspiraţionale în privinţa diversificării vieţii voastre sociale, sexuale, multinaţionale şi alte “-ale”, poate găsiţi idei de amenajări de bucătării, băi, dormitoare şi livinguri, că şi aşa stau prost  televiziunile noastre la capitolul ăsta.

Cum a învăţat fie-mea să fie strângătoare

Eu nu ştiu niciodată câţi bani am în portmoneu. Adică ştiu dacă am doar un leu sau dacă am o sută de lei. Dacă am însă 65 de lei, Dumnezeu cu mila, n-am nicio apăsare. Sunt atât de relaxată în ceea ce priveşte cash-ul pe care-l am la dispoziţie datorită faptului că, în general, am foarte puţini bani. Nu aveţi voie să uitaţi nici măcar pentru o clipă faptul că lucrez în învăţământul românesc.

          Acum o să fac o paranteză largă, menită a clarifica nişte aspecte care ţin de sentimentele pe care mi le trezesc concetăţenii care au o singură replică la nemulţumirile manifestate de unii sau de alţii: “Dacă nu-ţi convine, de ce nu pleci?” . Dragi concetăţeni, daţi-mi voie să vă invit să faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi să vă străduiţi să ghiciţi cam unde vă rog eu să vă băgaţi francheţea aia superioară cu care flituiţi oamenii care au un năcaz ori o nedumerire. Sunteţi singurii din lumea asta mare care aveţi o replică atât de slabă . În restul lumii civilizate – Burkina Faso pică aşadar din schemă- oamenii care au de-a face cu problemele altor oameni de-o seamă cu  ei se aşează blând, îşi prind capul între mâini, iau poziţia Gânditorului de la Hamangia şi slobod o replică îmbietoare la brainstorming, într-o traducere aproximativă ea sunând cam aşa: “No, ş-amu ce-i de făcut?”. Ce vreau să spun cu asta? Că aceia dintre voi care nu-s capabili să se gândească la soluţii şi dau numai cu vorbele vitriolate,  nu-s de băgat în seamă, ci de ignorat. Dar cum orice învăţ are şi dezvăţ, trag speranţă că peste încă o generaţie de aici încolo om fi şi nou c-un pas mai departe de Burkina Faso.

          Să revin însă la problema ce urmează a fi dezbătută: fie-mea şi banii.

          Fiind o mamă relaxată în privinţa banilor, pentru motivele mai sus descrise şi aprofundate, nu m-am chinuit niciodată să-i explic copiliţei mele ce-s banii, de unde vin banii, ce facem noi cu banii şi de ce naiba nu ne-ajung niciodată banii să facem şi noi ca toată lumea concedii la all inclusive. Adevărul este că ea n-a dus lipsă de nimic, nici chiar în anul în care am trăit toţi trei dintr-un singur salariu. Număram banii, socoteam câţi bani ne trebuiau pentru laptele cănii cu cacao de dimineaţă şi abia după aceea ne întindeam la alte cheltuieli. Ea , fetiţa, nu a dus lipsă de nimic şi datorită faptului că  nu-şi dorea multe chestii inutile, cum îşi doresc mulţi copii. Ştiţi şi voi cum e: un purcoi de bani se duce pe porcărioare colorate, scheunătoare, pufoase, nechezătoare ş-alticelea. Amalia nu-şi dorea scheunători din alea în exces. Primea multe cadouri de la prieteni şi rude, aşa că noi eram relativ scutiţi de achiziţionarea hidoşeniilor scârţâitoare. O singură dată am spart puşculiţa familiei pentru a-i cumpăra un Furby, care costa cât o jumătate de salariu de-al meu, dar am făcut-o pentru că minunea noastră nesclifosită de copilă avea febră 38,3,    spunându-ne totuşi : “Mergeţi voi doi la cumpărături, eu o să rămân cuminte sub păturică, promit că n-o să fac nimica rău.”

          De-un Crăciun, să tot fi fost micuţa prin clasa I sau a II-a, a înflorit feminitatea în ea. Uitându-se la cadourile primite a întrebat pentru prima dată: “Astea cât costă oare?”. Amintirile mele legate de discuţia care a urmat sunt destul de vagi, ţin minte doar că ea, socotindu-l pe Mircea ca fiind cel mai bogat dintre noi toţi- el este cel mai înalt, aşa încât logica dictează că este şi cel mai avut- l-a întrebat direct: “Mircea, da’ tu cum faci să ai ATÂŢIA bani?”. Răspunsul a venit scurt şi lămuritor: “Îi strîng.”

          Au trecut câteva luni de la discuţia respectivă şi viaţa noastră era bună. S-a întâmplat de câteva ori să nu-mi ajungă banii de cumpărături, alteori îmi pregăteam sume fixe de achitat te-miri-ce şi constatam că-mi lipseau un leu, poate chiar doi... Cu toate astea, nu intram niciodată în panică, ştiindu-mă apărată de hoţi, duşmani şi prieteni nesinceri tocmai din cauza sărăciei mele. Aş fi avut o viaţă mult mai dificilă dacă aş fi fost frumoasă, deşteaptă, bogată şi faimoasă.

          Într-o frumoasă zi însorită de primăvară am intrat fără să bat la uşă- era vremea dinaintea sutienelor de domnişoară şi de rimel aplicat pe gene şi de alte chestii de aplicat înainte de a merge la şcoală- în camera unicului meu copil căruia i-aş dona inclusiv organe vitale, nu numai toate obiectele mele de valoare. Copilul meu şedea pe pat, scufundat în numărătoare, scoţând sunete de încântare. Număra bani. Bani mulţi! Bancnote nenumărate, de diferite valori . Pumni întregi de fise erau răspândiţi pe pat. Hagi Tudose a mea era roşie la faţă de plăcere, sortându-şi averea pe căprării. Am înlemnit. Gânduri negre îmi acopereau raţiunea. I-a furat din ghiozdanele colegilor. O să ne cheme la şcoală, ca să ne facă de ruşine. O să ne exmatriculeze. O să vină mascaţii. O să ne pună cătuşele şi eu o să-mi acopăr capul cu o haină, ca să nu mă filmeze. O să înfundăm puşcăria. O să ne dea popa de exemplu negativ la biserică, pentru că nu am respectat noi şi copilul nostru toate poruncile. O să ne pierdem şi apartamentul, pentru a le plăti despăgubiri părinţilor copiilor de la şcoală. O să murim fără un sfanţ, fară dinţi în gură şi o să fim îngropaţi în cimitirul săracilor, ca Mozart. Copila noastră hoaţă o să doarmă toată viaţa  în case din cartoane şi o să cerşească pentru mâncare, ţinându-l pe Furby lângă ea, ca unică amintire a unei copilării fericite.

         

          M-am scuturat de ceea ce devenise o sarabandă oribilă de gânduri  mult prea greu de continuat şi am întrebat tremurând din toate încheieturile: “De unde ai banii ăia, puiul mamei?”

          A ridicat ochii albaştri minunaţi, în care mă puteam oglindi ca într-un lac de munte şi mi-a răspuns zâmbitoare: “De la voi doi, de la Gabi şi de la tine.” “Ţi-am dat noi atâţia bani?” “Nuuuuuu. I-am luat de la voi din buzunare şi din portofele.” “Păi de ce i-ai luat, puica mamii?” “Fincă Mircea mi-a zis să strâng bani şi io vreau să fiu bogată ca Mircea.” Q.E.D.

          I-am explicat că banii nu se strâng luându-i din buzunare sau din portofele, ci că ei se câştigă muncind sau se primesc cadou la zilele de naştere sau alte ocazii speciale. Mi-a înapoiat banii fară să crâcnească, semn că am reuşit să mă calmez suficient cât să fiu explicită şi convingătoare.

          Baiul era că nu aveam de unde să ştiu care erau ai mei şi care erau ai lui Gabi. Aşa că i-am luat pe toţi. Nu de alta, dar după şocul suferit îmi scăzuseră calciul, magneziul şi glicemia iar medicamentele sunt date naibii de scumpe în ţara în care eu sunt educatoare pe un salariu de doi Furby.

Când eram eu copil- Partea a II-a

Încă nu am terminat de tricotat cuşma care este în lucru, din lipsă de timp, asta nu mă împiedică însă să mai depăn câteva amintiri din liniştita şi orânduita mea copilărie din Bucovina.

          Când eram eu copil, citeam multe cărţi. Citeam pentru că-mi doream, pentru că eram curioasă, nu pentru că-mi impunea cineva   s-o fac. Alegeam cărţile cu mare grijă, atentă să nu dau peste vreo poveste mult prea tristă. Nu-mi ieşea chiar de fiecare dată. Păstrez şi acum în bibliotecă cele două volume îngălbenite pe cotorul cărora scrie cârlionţat “David Copperfield”. Am urât cartea asta şi m-am supărat rău de tot pe mama atunci când mi-a impus să o citesc. Nu mi-au plăcut nici “Singur pe lume”, nici “Cuore, inimă de copil”, nici “Mihail, câine de circ”, nici seria “Winnetou”, nici alte şi alte cărţi. Pe unele dintre ele le-am citit pentru că aşa trebuia. Nu aveam de ales, lecturile obligatorii nu erau facultative iar cârâiala nu era o opţiune.

          Ştiţi, aşa este şi în viaţă : nu poţi alege mereu, câteodată aleg alţii pentru tine şi eu zic că ăsta-i un bun exerciţiu de control al furiei şi neputinţei. Mi se pare că tot mai mulţi oameni pe care-i cunosc sau doar îi pot observa nu-şi mai ţin furia sub control, manifestându-se în moduri din ce în ce mai oribile, din ce în ce mai nedrepte faţă de ceilalţi oameni care asistă neputincioşi la episoadele de mitocănie şi dejecţii verbale.

          Discutând ieri cu cineva despre mânia tot mai des întâlnită la oamenii zilelor noastre, am întrebat-o dacă autocontrolul ţine de construcţia interioară a fiecăruia sau de educaţia primită. Nu am reuşit să găsim un răspuns care să ne mulţumească, dar eu susţin în continuare că e o chestiune care ţine de cei şapte ( şase ? cinci ?) ani de acasă.

          Când eram eu copil nu îndrăzneam să ridic vocea sau, ferească sfântul !, palma la părinţii sau bunicii mei. Nu îndrăzneam datorită faptului ca o asemenea opţiune nu exista în comunitatea în care trăiam. Părinţii erau mai înţelepţi decât copiii, părinţii erau primii învăţători ai copiilor, părinţii nu se dădeau bătuţi în faţa copiilor, părinţii erau singurii psihoterapeuţi ai copiilor. Pe când eram eu copil, părinţii nu-şi vindeau copiii pe o mie de lei, nici nu-i ardeau cu ţigara, nici nu clacau nervos atunci cind copiii făceau trăznăi. Cei mai incompetenţi părinţi erau probabil cei care-şi abandonau copiii în orfelinatele comuniste, dar eu personal nu am cunoscut asemenea cazuri.

          Acum s-au inversat unele roluri. N-o să intru în detalii, considerând că modificările în comportamentul părinţilor fac parte din marea schimbare globală în ceea ce priveşte „parenting“-ul, sau „părinţeala“, dacă e s-o ardem româneşte. Chiar nu sunt bătrână, nici retrogradă, dar nu pricep şi pace un singur lucru: de ce stau unii să despice firul în patru atunci când constată că prichindelul are anumite comportamente uşor nepotrivite? Când copilul bate, muşcă, strigă în exces şi nu se poate linişti nici pentru cinci minute, nu e nevoie să citim două rafturi de cărţi despre psihologia infantilă ca să-l liniştim. Ce ne dictează bunul simţ? Că acel copil are nevoie de atenţie, de nişte ocupaţii care să-i facă plăcere, de un program echilibrat, repetitiv, predictibil şi deloc solicitant. O mamă disperată, care se uită cu reproş la mine atunci cind îi spun că piticul ei este destul de agitat la grădiniţă nu trebuie să-l citească pe Piaget ca să afle care sunt soluţiile. Ea are nevoie să se replieze, să se calmeze în primul rând pe ea însăşi, să reducă cu cel puţin o oră pe zi programul obligatoriu impus de angajator, de bărbat, de soacră, de vecinele din bloc, de prietenele fără copii şi să se aşeze în cur, pe covorul din camera copilului, cu cel mic lingă ea şi să se JOACE ! O mamă se poate juca folosindu-se de tot ce are de oferit gospodăria : sticle din plastic, ambalaje din carton, apă şi făină, reviste cu imagini maaaari, frumoase şi colorate, hârtie rămasă de la cadouri sau flori, creioane colorate, cărţi pentru copii, lighene, teluri, linguri, orez şi multe, multe alte chestii de prin casă. Important  este ca televizorul să fie stins iar copilul să simtă că mami îşi alocă cel puţin ora aceea doar pentru a se juca cu el.

          Părinţii stresaţi, care se declară neputincioşi au nevoie de cineva care să le spună : « Noi, oamenii trăitori pe pământ, facem copii ca   să-i iubim, îngrijim şi educăm. Noi, părinţii, trebuie să alegem dacă-i educăm pe copii să devină grâu sau neghină. Fiecare copil născut are potenţial de grâu, dar neglijenţa şi neputinţa părinţilor îl poate transforma în neghină. »

          Când eram eu copil nu ne trecea prin minte să nu ne respectăm dascălii. Buni, răi, competenţi sau mai puţin competenţi, ei erau cei cărora le datoram respect, pentru că aşa era construită lumea noastră mică : trăiam în respect faţă de oamenii mai în vârstă, cu mai multă şcoală şi experienţă de viaţă. Mami şi tati nu ne scăpau de notele proaste, nici de temele suplimentare, nici de extemporale, nici de lecturile obligatorii. Între dascălii noştri, mami şi tati exista un consens absolut în ceea ce priveşte obligaţiile noastre de elevi.

          Acuma eu nu zic că totul era perfect, că nu eram şi noi nervoşi, nemulţumiţi chiar de avalanşa de teme sau de stilul sec de predare al unor profesori. Mergeam inclusiv sâmbăta la şcoală, aşa că ne rămânea destul de puţin timp pentru odihnă şi relaxare.

          Cu toate astea, nu consider că noi, elevii de atunci, am fost nişte nedreptăţiţi ai sorţii, nişte supuşi fără crâcneală ai părinţilor şi profesorilor. Învăţătura nu era colivia din care trebuia să evadăm cu orice preţ ci era cheia către libertate şi alegeri juste în viaţă. Mulţi dintre noi       ne-am descurcat în viaţă folosindu-ne de capul îmbibat bine cu informaţii, idei şi dorinţe dobândite datorită părinţilor şi profesorilor noştri. După chinuială a sosit cândva şi răsplata. Nu suntem cu toţii bogaţi în bani, nu am construit cu toţii afaceri, nici nu ne petrecem toţi concediile în Bahamas, dar ştim cel puţin că în caz de disperare şi de nevoie ne putem linişti gândindu-ne la familiile şi şcoala copilăriei noastre, când regulile existau pentru a fi respectate, când mama şi tata nu păreau lipsiţi de soluţii în ceea ce ne privea pe noi, când timpul era suficient pentru a ne simţi băgaţi în seamă de cei pe care-i iubeam, când jucăriile erau mai puţine şi mai urâte, dar Doamne , cât de bine miroaseau florile, iarba şi pământul pe care ne tavăleam râzând în hohote ! Eu una mă liniştesc de fiecare dată, mă redresez, mă resetez, ies din negură şi mă uit la fata asta a mea, lângă care stăteam în cur, pe covor, când era mică, rotofeie ca un măr şi încruntată de atâta concentrare : acum nu mai are nevoie să se joace cu mine, dar atunci când zice « Ţine-mă în braţe... » îmi dau seama că am avut atunci suficient timp, suficientă răbdare, suficiente idei . De ce le-am avut ? Pentru că le-am primit în dar de la mama, tata şi bunicile mele, preţuindu-le şi dându-le mai departe.