Pe când eram copilaş, mergeam uneori duminica împreună cu Oma Coca la biserica catolică din Rădăuţi, chiar
dacă eu sunt botezată în credinţa ortodoxă. În vremurile acelea era interzis să participi
la slujbele religioase, cu toate acestea noi umblam şi cu colindul şi mergeam şi la Slujba
de Înviere. Nu ştiu cât era credinţă şi cât era dorinţa de a mai câştiga nişte bani de buzunar sau de a ne aduna la miez
de noapte în centrul oraşului.
Copilăria şi adolescenţa nu mi-au
fost marcate de trăiri spirituale deosebite, pentru că familia mea este
eclectică din punctul de vedere al apartenenţei religioase.
Am însă câteva amintiri
foarte plăcute legate de vizitele duminicale pe care le făceau preoţii catolici
invitaţi uneori de
bunica şi de mătuşa mea la masa de prânz. Toţi erau nişte persoane deosebit de joviale şi de deschise, cu un bagaj uimitor de informaţii despre
locurile pe care le vizitaseră. Eu nu eram exclusă din discuţiile care se
purtau la masă, ci eram încurajată să întreb , să-mi exprim opiniile, chiar aşa, copil naiv şi probabil prostuţ fiind. Uneori eram “pârâtă”, năzbâtiile mele fiindu-le raportate oamenilor bisericii. Nu ţin minte să
fi fost vreodată certată de aceştia. Mai
mult decât atât, aveau
pregătite zâmbete şi mici iconiţe aduse de la Vatican, pe care mi le făceau cadou, mângâindu-mi creştetul capului: “Să fii cuminte, să nu-i
superi pe mama şi pe
tata...” auzeam de fiecare dată. Niciun cuvânt despre Dumnezeu care o să se supere şi o să mă pedepsească, nicio sprânceană
încruntată, nicio pedeapsă.
Pe la vârsta de 15
ani m-am lăsat convinsă de buna mea prietenă, M., să mergem să ne spovedim
înainte de Sărbătorile Pascale. Ţin minte că am intrat în bisericuţa
întunecoasă, friguroasă, unde mirosul de tămâie era înecăcios şi m-am aşezat la
coadă dimpreună cu alţii, care aşteptau cu
capul în pământ şi cu mâinile împreunate. Mă aşteptam la o experienţă deosebită, credeam că voi auzi o voce blândă, care
să-mi dea sfaturi, care să mă consoleze, mai ales că era după moartea tatei,
care să-mi spună cât de mult mă iubeşte Dumnezeu, chiar aşa păcătoasă cum sunt. Nu s-a întâmplat nimic
din toate astea: capul mi-a fost acoperit de patrafir, preotul grăbit a început
să mă întrebe de păcate iar eu neavând habar ce să-i răspund, a devenit niţel iritat de
lipsa mea de cucernicie. A urmat un interogatoriu, în care eu răspundeam cu
“Da” sau “Nu”, la final mi-a contabilizat “răbojul” păcatelor şi mi-a spus câte rugăciuni am de făcut ca să mă spăl de păcate. Atât.
Nu are
rost să mă ascund: după experienţa respectivă am renunţat la a mă mai spovedi, până la spovedania obligatorie dinainte de cununia
religioasă.
De multe
ori în viaţă am avut
nevoie de o mână care
să-mi mângâie creştetul şi să-mi şteargă
lacrimile de pe obraz. Odată mâna aceea a fost a tăntiţei care vinde cartofi în piaţă. Era
înainte de un Crăciun şi eram amărâtă, mai amărâtă ca în
alte dăţi. Ajunsă la
taraba unde vindea tăntiţa, mi-am dat seama că nu mai am destui bani în portofel
ca să cumpăr câţi cartofi
mi-ar fi trebuit. M-a văzut
scotocind după monede şi şi-o fi dat seama că am o problemă. Nu m-a întrebat nimic şi a cântărit cartofi câţi a
crezut ea de cuviinţă, neluând niciun ban. M-am uitat întrebătoare în
ochii ei. Zâmbetul ei larg mi-a rupt inima în două:
“Lasă, mămăiţă, or să vie şi vremuri mai bune...” Am ieşit plângând din piaţă.
Fiecare dintre noi poate fi păcătos şi sfânt deopotrivă, depinde doar de noi cum alegem
să ne trăim viaţa. Eu am ales să nu trăiesc în frică , ci în
iubire şi încredere în Dumnezeu, în cei dragi care au plecat dintre noi,
dar şi în
oameni, pentru că am învăţat că mâna întinsă la nevoie şi durere nu vine de la cei în care-mi pun
speranţa, ci de la aceia care-mi simt suferinţa trăită
în tăcere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu