Anacronisme

Trăiesc într-o lume dinamică şi modernă. Îmi face mare plăcere să-i observ pe copii şi pe adolescenţi. Au acea agilitate a felinelor, calitate observabilă atât în relaţiile cu adulţii, cât şi în grupul din care fac parte. Sunt perfect adaptaţi la mediu, cunosc o sumedenie de lucruri, par a fi mult mai inteligenţi decât noi, cei din generaţia mai “coaptă” şi, nu în ultimul rând, sunt dezinhibaţi.

          Duminică mi-am propus să mă plimb prin oraş, pentru că vremea era superbă şi pentru că aveam mare nevoie de mişcare şi de aer proaspăt. Prin centru am putut vedea copii mici, plimbându-se cu părinţii, adolescenţi adunaţi în găşti, dar şi pensionari cu băscuţe şi pălării, umblând agale pe trotuare. Tumultul mi-a făcut bine, făcându-mă să mă simt vie şi oarecum inclusă într-un ciclu al vieţii.

          Am putut observa, de pe banca pe care m-am aşezat, felul în care se manifestau unii dintre cei care-mi treceau prin faţă. Adulţii erau relaxaţi, discutând între ei, în timp ce copiii se jucau prin preajmă. Unii aveau role, alţii doar alergau prin piaţa centrală. Părinţii nu le aveau grija, mult prea cufundaţi în discuţii. Dintr-o dată am văzut un copil de vreo şase-şapte ani izbindu-se de-o femeie trecută de prima tinereţe. S-au oprit amândoi, faţă în faţă, uitându-se unul la celălalt. Probabil că femeia se aştepta să audă ceva de la copil, în vreme ce el habar nu avea ce ar trebui să spună. În mod ironic, reacţia a venit de la mama copilului: “Treci de acolo!”. Copilul a plecat de acolo, continuându-şi joaca, mama a continuat să discute cu prietena ei iar femeia şi-a văzut de drum.

          Ieri m-am oprit la chioşc să cumpăr un covrig. În timp ce-mi căutam portmoneul am simţit pe cineva înghiontindu-mă. Era un copilaş mic, de vreo patru ani , căruia mama îi dăduse 1 leu, pentru covrig. Vânzătoarea   l-a întrebat: “Cu ce te servesc?” , mititelul răspunzându-i: “Vreau un covrig cu susan!”. S-a băgat mai tare în mine, încercând să mă împingă de la tejghea. Am luat restul şi am plecat de acolo , având totuşi timp să o aud pe mândra mămică spunând: “Bravo, te-ai descurcat foarte bine!”.

          În blocul nostru locuiesc familii care au copii adolescenţi. Se întâmplă uneori să ni se intersecteze drumurile la intrarea în bloc. Ei mă salută cu “Bună!” şi eu le răspund cu “Bună ziua!”. Aleg varianta optimistă: par atât de tânără, încât ei mă cred o persoană  relativ apropiată de vârsta lor.

          Pe sub geamurile noastre trec mulţi oameni, dar pe înserat creşte numărul adolescenţilor care se întâlnesc câte doi-trei şi pleacă la plimbare. Geamul fiind întredeschis, este aproape imposibil să nu-i aud vorbind. Veselia lor este molipsitoare şi zău dacă nu-mi doresc să fiu măcar pentru o zi din nou adolescentă. Toate-s bune şi frumoase până când în  discuţii apar obişnuitele deja cuvinte cu “p”. Nu-s nici pe departe pudibondă dar mă întreb dacă nu s-ar putea inventa alte cuvinte care să coloreze şi anime dialogurile, pentru că eu una m-am plictisit deja de astea vechi. Serios, la viteza cu care evoluează limbajul în zilele noastre, s-ar putea găsi cineva care să facă propuneri de înlocuire. Parcă “omfg!” şi “wtf!” sună mai puţin trivial, nu credeţi? În plus, oferă posibilitatea exersării englezei pentru începători.

          Revenind la anacronisme: nu este nici vina copiilor, nici vina adolescenţilor pentru greşelile pe care le fac. Este strict vina părinţilor şi n-o să retractez afirmaţia asta niciodată. Am dovezi solide care o susţin.

          Într-o dimineaţă vorbeam cu copiii despre o broscuţă ţestoasă, care-i povestea mamei ei despre o “colegă de grădiniţă rea”. Mă rog, ne-am discutat noi discuţiile, după care le-am dat liber la joacă. Unul dintre băieţi a rămas pe covor şi s-a apropiat târâş-târâş de mine, după care mi-a spus: “ Ştiu că şi eu îs rău, da’ aş vrea să fiu mai bun, numa´ că mie nu mi-o zis nimeni ce trebe să fac ca să fiu bun.”

          Ideea este că un copil nu se naşte învăţat şi nu se naşte nici “rău”. El este o sămânţă miraculoasă, în aşteptare. Este alegerea părintelui dacă-şi îngrijeşte copilul în aşa fel încât să ajungă o pălămidă sau o minunată floare a soarelui, cu capul mereu îndreptat către lumină.