CĂPITĂNEASA

 

Toți, dar absolut toți cei din jurul meu vor o educație ”ca afară”. Mirajul succesului educației de afară este liniștitor pentru gafele și insuccesele educației ”dinăuntru”. E chestia aia pe care o spun toți, că ce bine era de era educația ca la finlandeji, japoneji, chineji, thailandeji și alți ”deji”, dar așa, mioritic, e nasol și de aceea copiii noștri nu-s precum copiii celorlalți, că sistemul a dat chix, că experții noștri sunt mai nasoi decât experții lor, că hai să organizăm întâlniri cu experții lor să-i învețe pe experții noștri, workshop-uri, conferințe, întâlniri pe zeci de mii de euro, totul la un nivel așa de înalt încât eu, educatoarea de la nivelul covorului pe care șed cu copiii când le citesc povești, nu am nicio șansă să tind către cunoașterea- cheie a succesului   ”celorlalți”.

Stau eu așa și mă gândesc, de una singură, de ce ”afară” este diferit de ”înăuntru”. Nu, nu este vina experților, este vina societății în ansamblul ei.

Am să explic cu exemple concrete de ce scriu asta.

M-am uitat timp de vreo săptămână la un serial documentar japonez: ”M-am făcut mare!”. Sunt episoade de circa 10-12 minute, în care copii cu vârste între 3 și 4 ani sunt trimiși de către părinți să rezolve diverse comisioane. De multe ori, traseele pe care trebuie să le parcurgă copiii sunt lungi, sinuoase, dar deja cunoscute de ei. Merg la cumpărături, merg să le ducă bunicilor pachețele, merg să le ducă părinților , la locul lor de muncă, obiecte pe care ei le-au ”uitat” acasă șamd. Este incredibil cu câtă răbdare și dârzenie ( da, dârzenie) își pregătesc părinții copiii pentru prima lor încercare pe cont propriu. Unii dintre copii sunt curajoși și încrezători și acceptă provocarea cu nerăbdare, alții însă sunt temători și plâng de teama eșecului. Ce m-a impresionat însă cel mai mult a fost susținerea societății, a oamenilor din jur- vecini, vânzători, necunoscuți de pe stradă- care au format un cordon de siguranță în jurul copiilor, ajutându-i și încurajându-i. Copiii treceau prin momente de cumpănă, uitau ce au de făcut, se rătăceau, trebuiau să se întoarcă din drum, își pierdeau cumpătul, plângeau, aveau îndoieli că vor reuși să ducă până la capăt sarcina dată de părinți  care, indiscutabil, trebuia dusă până la capăt.

Copiii reușeau de fiecare dată să-și depășească temerile datorită încurajărilor primite de la oamenii din jur. Ăsta este un lucru cert, ușor observabil și care, în societatea noastră lipsește cu desăvârșire.

Nu, nu am de gând să idealizez societatea în care trăiesc, nu am de gând să scriu despre ”waw, câți oameni simpatici și dedicați copiilor cunosc, bătrânei haioși, care au lipici la pici și oameni maturi și puternici care-i iau sub aripa ocrotitoare pe toți copiii întâlniți”. Am o veste proastă: la nivelul societății la care trăiesc eu nu prea există asemenea persoane. Pentru a-mi susține punctul de vedere, am să scriu despre pățania de ieri,     care-mi este atât de proaspătă în minte încât trebuie să vi-o povestesc.

Aveam programată, deja de câteva zile, o vizită la o fabrică de globuri. Emoții mari pentru copii ( ”o să vedem ajutoarele Moșului cum fac ele globuri de atârnat în brăduț”, ” o să primim câte un globuleeeeeeț...”) și o mare curiozitate pentru mine, pentru că nu mai fusesem în vizită acolo.

Ni s-a comunicat de la bun început că avem fix 30 de minute alocate pentru vizită fiindcă, în perioada asta, e mare cererea, așa că la fabrica de globuri grupele de copii intră și ies ca pe bandă rulantă. Am zis bine, e bine și o jumătate de oră, mai ales că ai mei sunt mici și e de preferat să nu ne îndepărtăm mai mult de o oră de grădiniță, unde există toalete curate, săpun și apă curentă, știți voi de ce.

Ajungem la poarta fabricii. Sunăm la interfon, răspunde o voce bărbătească, zicem ”săr’mâna, noi suntem , ăștia mici, am venit” ni se mârâie un ”intrați!” și bââââzzzz, se deschide poarta. Intrăm sfioși și, în curte ne întâmpină însăși CĂPITĂNEASA. Este o doamnă trecută bine de vara vieții, tunsă scurt, ochelari, ținută sport gen trening la modă în anii ’90, silueta specifică femeilor care iau gătitul și hrănitul foarte în serios și o voce aspră, fără drept la apel.

Noi, două educatoare și o îngrijitoare, cu un șir ordonat de piticei cuminți de-ți vine să-i papi. Strigă căpităneasa:

-        - De ce ați intrat?!!!

-        - Pentru că ni s-a deschis poarta, zicem noi cu voce moale, ca să nu o supărăm mai tare.

-      -  Treceți mai încolo cu copiii, faceți loc să iasă ăștialalți. (Ăștialalți sunt copii mai mari, de la grădinița noastră, care vizitaseră fabrica în tronsonul orar dinaintea noastră.)

Urmează un scurt instructaj în curtea mică și întunecoasă a făbricuței. Pentru mine a fost o călătorie în timp, înapoi în copilăria mea, când fabricile aveau același aspect dezolant  și miros de șpan, substanțe necunoscute și , în general, jeg dispus în straturi, ca cele de la fabrica de globuri de ieri.

Ni s-a comunicat scurt și aspru că vom vizita suflătoria, unde vom vedea cum se fac globurile din sticlă și apoi vom urca până la etajul al doilea – PE LÂNGĂ PERETE, DAAAA???!!!- unde vom vedea cum se pictează globurile.

Intrăm în suflătorie, un atelier întunecat unde sunt depozitate cutii pe care trebuie să le ocolim, unde lucrează un singur bărbat care încălzește sticla și o suflă până se transformă în globuri din sticlă. Ne oprim să-l observăm. Este obosit, lipsit de chef de musafiri și, cel mai probabil, sâcâit de atăția copii care trec pe acolo și-l observă. Constatăm că nici el, nici căpităneasa nu prea au chef să le explice piticeilor așa, mai pe înțelesul lor, care-i procesul tehnologic, așa că începem noi să le mai spunem una-alta. Stăm cât stăm, nebăgați în seamă, după care ni se spune să facem stânga-mprejur, să ieșim și să urcăm la etajul al doilea - PE LÂNGĂ PERETE, DAAAA???!!!- unde vom vizita atelierul de pictat globuri. Mă gândesc : ”Acolo e sigur-sigur mai interesant, cu atâtea culori, globulețe vesele înșirate pe acolo.”

Urcăm până la etajul al doilea, intră, zicem ”buuuuunăăăăă ziiiiuuuuaaaa!” și gata. Ne oprim așa, în șir indian, în mijlocul unui atelier la fel de dezolant ca restul fabricii unde, la câteva bancuri de lucru, sunt așezate femei care pictează globuri. Din nou așteptăm degeaba ca cineva să le explice celor mici care-i șmecheria, cum sunt pictate globurile, cam ce modele de globuri se fabrică, în care țări ajung globurile. Nimic. Stăteau înșirații mei indieni și se uitau, cu nasurile aproape lipite de bancurile de lucru, că nu-s mai înalți de atât și căutau ceva interesant, care să le creeze amintiri de la fabrica de globuri. Angajatele care pictau globuri le mai aruncau câte o privire, după care se concentrau din nou pe munca lor migăloasă. Căpităneasa ne observa din umbră. Tot noi am început să-i întrebăm pe copii ce culori observă, ce forme de globuri, care sunt preferatele lor. Eram din ce în ce mai tristă. Îmi doream să plec de acolo. Fabrica de globuri nu este un loc magic, este doar un loc de muncă unde oameni triști muncesc într-un mediu dezolant, pentru a le crea altora o parte din magia Crăciunului.

La finalul vizitei am plătit și preluat pungile cu globulețele copiilor, personalizate cu numele lor, pentru care părinții au achitat o  anumită sumă.

Ne-am dus, tot în șir indian, către microbuzul care ne-a dus acasă. Pe drum, mulți dintre copii au adormit, legănați în ritmul mașinii conduse atent de către șofer. Știți care a fost cea mai frumoasă parte a întregii vizite? Călătoria cu microbuzul: am avut parte de un șofer extrem de blând, care nu numai că ne-a dus și adus în siguranță, dar i-a și ajutat pe copii la urcare și coborâre, cu acel ”hopa suuuus!” liniștitor.

De ce am scris despre experiența de ieri? Pentru că percepția pe care o au copiii noștri despre ce înseamnă să devii membru valid al societății este total diferită de a copiilor din Finlanda, de exemplu, fiindcă tot suntem topiți după educația finlandeză, sfântul Graal al educației.

Înțeleg că în Finlanda cel mai important lucru pe care-l învață copilul la grădiniță este că și el, alături de ceilalți, este un membru valoros al societății, având drepturi și obligații. Copiii au oportunitatea de a vizita locuri diverse, unde sunt așteptați, unde li se oferă explicații, unde sunt implicați în activități, unde sunt tratați ca ființe raționale, utile și cu mare potențial de inserție socială.

Haideți să vedem cum e la noi. Vizităm un muzeu cu copiii. Prima interdicție: ”Nu punem mâna pe exponate!”. Știați că în Germania există pedagogie muzeală? Există așadar pedagogi muzeali. Nici nu știu dacă am tradus bine ” Museumspädagogik” în limba română. Tot în Germania există pedagogia prin teatru- ” Theaterpädagogik”- care este o disciplină de sine stătătoare.

Revin la copilul nostru, cel de aici, de lângă noi. Există cele două concepte de educație diametral opuse aplicate în societatea noastră:

1.     1. Toți copiii sunt atinși de aripa genialității încă de la naștere, nu au nevoie de îndrumarea adulților decât în foarte mică măsură, trebuie lăsați să se dezvolte liber, fără opreliști, pentru a-și atinge zona proximei dezvoltări. În concluzie, toți copiii sunt geniali iar  opreliștile, limitările și, în general , regulile nu fac altceva decât să altereze potențialul uriaș al copiilor, viitori leaderi, călători în Cosmos, inventatori ai mașinii timpului.

2.   2.   Educația ca pe vremea mea: copilu-i mic, nu știe nimic, face cum zic eu și gata!

Vă spun eu: nu există cale de mijloc decât în foarte puține cazuri, cazuri liniștitoare pentru mine.

De ce nu vom fi niciodată japoneji și nici finlandeji? Pentru că nici căpităneasa de ieri, nici baba de la colțul blocului, nici doamna scorțoasă de la muzeu, nici vânzătoarea de morcovi din piață, nici gunoierul și nici șoferul de troleibuz nu sunt finlandeji ori japoneji. Ei sunt români, se comportă așa cum se comportă românii și le transmit copiilor care trăiesc printre ei, cu nasurile mici lipite de virtualele bancuri de lucru mirosind a jeg în straturi, atitudinea și valorile umane care li se vor întipări pentru totdeauna în minte și suflet.

Eu nu-mi doresc educație japoneză ori finlandeză pentru ăștia mici ai mei. Îmi doresc să fie văzuți, băgați în seamă, iubiți, îndrumați și motivați așa cum merită.

Sincer, îmi doresc ca data viitoare când voi merge cu ei în vizită la fabrica de globuri sau la oricare altă fabrică să fie întâmpinați cu ”Bine ați venit!”.

Baby Yoda, Legolas și cu mine

 

Am început să mă uit la ”Mandalorianul” și-s topită după Baby Yoda. Am aflat, după cercetări care au durat vreo cinci minute, că-l cheamă Grogu, așa că i-am dat numele de alint Goguță, că  așa-mi dictează instinctul de ocrotitoare a tuturor goguților.

Extrapolând la experiența mea de viață raportată la cea de cinefil amator, mi-am dat seama că am de-a face zilnic nu numai cu Grogu ci și cu câțiva Legolas în miniatură, vorbitori așadar de limbă elfă.

Anul ăsta mi s-au dat înspre îngrijire și educare debutanți într-ale grădinițelii. O trupă serioasă dar eterogenă de piticuți cu personalități și preocupări diferite, unii dintre ei aterizând în poala mea direct din sânul familiei restrânse, fiindcă au fost ani de pandemie și cei mai mulți dintre ei sunt născuți cu puțin timp înainte de perioada de nebunie pandemică.

Înainte de orice am avut de grijă să-mi adaptez garderoba, achiziționând noi bluze de muci, pentru că bluzele de muci nu au voie să lipsească din dulapul niciunei educatoare serioase. Dacă veți vedea vreodată o educatoare de grupă mică purtând mătăsuci, fustițe și toculețe, să știți că este, cel mai probabil, într-o zi cu inspecție sau cu ceva evenimente mai office, pentru că în restul timpului educatoarea de grupă mică poartă haine largi, din bumbac, care absorb muci și lacrimi de despărțire de mama dar și transpirația proprie. În prima mea zi de grădiniță am ajuns acasă cu pantalonii purtând în zona genunchilor o mare ștampilă de pipi, fiindcă ținusem în brațe un omuleț care nu știa să se ceară la baie, purta pantaloni bleumarin și ochiul meu ager nu detectase fundul ud al pantalonilor. Dintr-a doua zi începând am luat în geantă pantaloni de schimb.

Grogu este mic, prietenos, scoate sunete nearticulate cumsecade și , în general, întinde mânuțele spre a fi luat în brațe de oameni care-i par de încredere. Grogu meu personal, cel din viața reală, nu este verde, este rozaliu și blond și obosește repede, culcându-se uneori pe unde apucă exact în momentele în care eu sun adunarea. Mi-am făcut obiceiul să-l caut din priviri, pentru că el insistă cu blândețe să se odihnească ori de câte ori are nevoie sau să o apuce pe trasee proprii, altele decât cele indicate de mine. Grogu meu are nevoie să fie ținut de mânuță. Dacă îl întreb ceva îmi răspunde cu un zâmbet. Noi conversăm inegal: eu cu cuvinte el doar cu zâmbete. Se duce de râpă toată strădania mea de a-l învăța cum e bine să stea în rând, cum ar fi bine să se deplaseze fără să se împiedice, de ce e bine să doarmă la prânz, în pătuț și nu dimineața, pe covor. Mi-am propus să trăiesc fiecare zi alături de Grogu al meu așa cum vine, fără așteptări nerealiste, cu răbdare și mult pupat. În afară de zâmbetul absolut cuceritor, micuțul miroase foarte frumos, factor determinant în prinderea lui în brațe și smotocirea absolut neprofesională pe care o execut ori de câte ori am ocazia. Grogu al meu nu vorbește deocamdată nici acasă, nici la grădiniță. Sunt absolut sigură că va veni ziua în care el va învăța să se exprime în limba oamenilor, va crește, privirea-i va deveni mai ageră și exploratoare și în mod sigur nu va mai adormi pe covor. Va fi un copil ca toți ceilalți, care nu fac parte din universul  copiilor Yoda sau Legolas. Probabil că unele dintre puterile de Grogu vor dispărea, aducând după sine mulțumirea celor din jur că, în sfârșit, s-a conformat. Eu voi fi martoră la conformare dar asta nu-mi va șterge amintirile de pe când avea puterea de a levita, când prin puterea zâmbetului era ridicat de la pâmânt și purtat pe brațe.

Legolas al meu vorbește limba elfilor. Cine-l aude vorbind are nevoie de subtitrare. Este aproape imposibil să faci vreo analogie între ceea ce spune el și limbajul oamenilor de rând. La începutul prieteniei noastre mi s-a transmis o singură informație: dacă dorește apă, duce degetul arătător la gură. De aici am început să traduc eu tot ce-mi spunea. Dacă spunea ”mama”, cu semnul întrebării ăla prevestitor de hohote de plâns, îi spuneam că mama vine, e pe aleea din fața grădiniței și ajunge prima . La vrum-vrum am înțeles că trebuie să-i spun că da, vor pleca el cu tata cu mașina la bunica și ce frumooooooos va fi.

Legolas vorbește mai mult cu vocale, sare peste consoanele absolut inutile și-și construiește un discurs amplu, în timp ce stă cu burta pe genunchii mei. Vorbește către covor și după ce-și încheie tirada se uită la mine, așteptând un răspuns. Răspunsul meu este, de cele mai multe ori, o traducere în plicticoasa limbă a oamenilor a tot ceea ce mi-a spus el, urmat de ”Așa-i?”. Binevoiește să-mi răspundă cu câte un ”da” sau ”nu” scurt, în funcție de cât de bine m-am priceput să traduc.

Săptămâna asta mi s-a părut că am luat-o razna, fiindcă s-a uitat la mine așa, mai pe-o parte, cu un zâmbet discret și a spus ”ighit”. Am cerut imediat confirmare: ”Ai spus cumva Ingrid?”. ”Da”.   Nu era nimeni lângă mine căruia să-i povestesc despre magia momentului, pentru că, în general, adulții au impresia că este absolut normal ca un elf să zică la un moment dat ”ighit”. Am chicotit eu așa, de una singură, păstrând în minte și suflet momentul zero în care Legolas al meu a pătruns pe tărâmul oamenilor.

Peste ani și ani sunt aproape sigură că toți elfii și goguții mei vor vorbi impecabil, se vor antrena în dialoguri sofisticate, se vor confunda cu oamenii, părând că fac parte dintotdeauna din lumea lor.

Eu sunt însă educatoare și, spre deosebire de voi, ceilalți care vă credeți tari într-ale educației, eu și cu suratele mele educatoare suntem cele mai șmechere, fiindcă știm să ascultăm cu urechile sufletului și știm să vedem cu ochii inimii așa cum nimeni altcineva nu se pricepe. Noi suntem cele care vi-i aducem pe toți Baby Yoda și Legolas în lumea oamenilor, pregătindu-i să vă accepte toate ciudățeniile, fiindcă Doamne-Doamne, habar nu aveți  câte ați avea voi de învățat de la ei și nu invers.

SECRETE

 

M-am suspectat, nu o singură dată, că-s o tâmpită. Până la pandemie aveam o părere relativ bună despre mine și despre capacitatea mea de a sesiza realitățile din jurul meu.  Cu excepția faptului că nu-mi cunoșteam vecinii din bloc, fiindcă nu-mi beau cafeluța cu vecinele care să mă pună la curent cu ultimele bârfe, îmi cunoșteam lumea cea micuță, mănăștureană. La faza cu vecinii mă mai ajutau ai mei, cei din casă, care-i cunoșteau cât de cât iar când venea șeful de scară să colecteze ajutorul de înmormântare, aflam cine a decedat, Dumnezeu să-l odihnească, poftim 50 de lei, chit că nu m-a salutat niciodată, să fie primit, că doar oameni suntem.

Odată cu pandemia a început zăpăceala. Episodul cel mai mișto a fost cel în care am aflat că nu se mai găsește drojdie. Toată lumea avea drojdie uscată sau proaspătă, toată lumea își făcuse stoc de făină, toată lumea stătea liniștită în izolare, cocând pâine aburindă, doar eu, care nu copsesem o pâine în viața mea, nu aveam drojdie. Am intrat în panică. Gabi, săracul, încerca să mă liniștească, spunându-mi că putem cumpăra pâine de la magazin, că nu-i penurie și că stai naibii chill, n-ai copt pâine niciodată. Eu, nu și nu, că toate colegele mele au scris pe grup că au drojdie, că au pe cineva în familie care le-a făcut rost, că au congelatorul plin cu drojdie proaspătă și cămara doldora cu pliculețe de drojdie uscată. Adică familiile lor erau rezolvate, le puteau pune pâine pe masă, doar eu aveam o pungă de orez ,cinci conserve și doi litri de lapte UHT, că noi nu bem cafeaua fără lapte. Eram o inconștientă care nu avea grijă de familia ei.

Într-o seară l-am luat pe Gabi în trap ușurel și am mers la un magazin dintre blocuri, unde vorbisem eu cu vânzătoarea, care-mi spusese că, la ceas de seară, în mare secret, vor primi câteva cubulețe de drojdie proaspătă. Soțul meu, om chibzuit la cap, nu s-a pus cu nebuna și am mers la o bucată de noapte la o șuetă cu vânzătoarele. Odată ajunși acolo, am întrebat șoptit unde-i drojdia. S-a uitat doamna cu dispreț la mine: nu primiseră drojdie și nici nu știa când vor primi. Am plecat de acolo, jurându-mi că nu le mai calc niciodată pragul și nici n-am mai făcut-o.

Cert este că cineva din familie mi-a făcut rost de o cărămidă din aceea de drojdie de Pașcani, pe care am tăiat-o în cubulețe mici, învelite în alufolie. Jumătate le-am păstrat și jumătate le-am dăruit surorii mele de suflet, femeie gospodină, pricepută-n cuhnie, nu ca mine. Am început să coc pâine (Dumnezeu să o țină sănătoasă pe Jamilla!), am copt și brânzoaice iar apucătura asta sănătoasă de a coace pâine mi-am păstrat-o, că e trendy acum să fii intelectuală gospodină. Nu glumesc când spun că mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptorul meu care coace ca naiba este cel mai mișto miros din casă, după acela de sarmale și de pască. Cubulețele din alufolie au ajuns, în mare parte, la gunoi, după ce a apărut din nou drojdia în magazine și eu a trebuit să fac loc în congelator pentru găinile ucise fără milă de soacra mea.

S-au mai întâmplat chestii secrete în pandemie, dar nu am să scriu despre ele. Un singur lucru am să amintesc totuși: pe când se împărțiseră taberele în privința vaccinului, m-a văzut fiică-mea că făceam statistici. S-a uitat la mine, cu privirea ei specială și mi-a spus: ”Ne vaccinăm toți, fără nicio cârâială!”. Și ne-am vaccinat.

Acum a venit războiul din Ucraina. Timp de câteva zile am trâit într-o realitate paralelă, într-un scenariu de film prost. După faza de stupoare, am zis cu ai mei să ne mobilizăm și să ajutăm puțin, chit că trăim din două salarii, dar știți și voi cum este: noi ăștia mulți, care trăim cu puțin punem lucrurile în mișcare. Am găsit o asociație umanitară de încredere, cu vechime, unde am donat chestiile solicitate de ei. Nu am transferat bani, fiindcă am simțit că e mai bine să cărăm noi sacoșele cu scutece și săpunuri, fiindcă oricum oamenii de acolo aveau de gând să le cumpere.

Au început să apară știri, postări, șoapte, despre cât de fraieri sunt românii care-i ajută pe ucraineni. Vin ăia cu gipanele și nici nu se uită la plăcintele, sarmalele și gulașurile pregătite de băbuțele care-i așteaptă în vamă. Dacă deschideai urechea bine ( știți voi, ca în jocul copilăriei ”Deschide-ți urechea bine/ Să vedem ghicești ori ba...”) auzeai șoaptele celor care știau ei cum stă treaba de fapt. Mă simțeam ca în Mordor, jur.

A urmat nebunia cu pașapoartele. Toată lumea își face pașaport. Eu m-am uitat doar să nu am buletinul expirat, ca atunci când cumpărase Gabi bilete să plecăm, surprizăăăăăă!, la Barcelona de ziua mea și eu nu puteam face check-in-ul fiindcă aveam buletinul expirat. Până la urmă am plecat la Barcelona, am văzut Casa Battlo , am plâns de fericire și acum știu că permisul de conducere îmi expiră în 2024.

Nu îmi fac pașaport, fiindcă nu am unde să plec cu pașaport. Acum vreo două zile m-a sunat nașa Amaliei. Locuiește în München, este medic, are trei copii, lucrează non-stop și nu cunoaște nici ea toate secretele războiului din Ucraina. I-am zis că în caz de ceva ce naiba facem. Mi-a răspuns că este absolut normal să ne refugiem la ei, că au casă cu trei etaje și încăpem toți. Am rezolvat așadar problema refugierii și m-am calmat cu pașaportul.

Iodul este o problemă. Toată lumea a cumpărat pastile de iod și nu mai găsești iod nici măcar dacă ai neamuri care lucrează la depozitul cu iod. Am venit acasă panicată, din nou, că ar trebui să găsesc niște iod, să-l pun la congelator, ca pe drojdie. Amalia m-a întrebat ce vreau să fac cu iodul. ”Să fie acolo, mamă, că nu se știe niciodată...”. Mi-a spus, chill mama, oamenii care au peste patruj’ de ani nu iau iod, fiindcă riscul de a face cancer la tiroidă este scăzut și oricum, în caz de bombă nucleară sau centrală nucleară distrusă aflăm prea târziu. Ba nu, ba nu, că noi suntem în Mordor și se aud șoapte peste tot: ” Rumour grew of a shadow in the East, whispers of a nameless fear and the ring of power perceived its time had now come.”

M-am calmat cu iodul.

Ieri a început isteria cu benzina, dar episodul ăsta m-a găsit calmă și determinată să nu-mi mai pese. M-am imunizat.

Văd în jurul meu oameni care se adună și șoptesc. Eu nu sunt invitată la întâlnirile șoptitorilor care cunosc secrete, fiindcă, așa cum am afirmat la început, sunt o tâmpită. Șoptitorii știu chestii și șlefuiesc destinele altora. Ei au putere, ei pot decide ce am sau n-am de făcut eu. Ei sunt elfii și gandalfii cei înțelepți iar eu sunt un Frodo mic și fraier, care e de sacrificiu. Faza mișto este însă că, la urmă, Frodo a fost cel mai a dracu` dintre toți, a luat-o razna, sătul de situația creată de Sauron, a rezolvat problema așa, frontal și a rămas cel mai simpatic personaj.

Atunci când frozii o iau razna, după ce au fost toată viața lor niște hobbiți cuminți, șoptitorii înțelepți și care cunosc multe secrete se opresc, uimiți, întrebându-se: ” Ni, mă , ce-o fi pățit ăsta micu’ ?”. Lumea este plină de frozi cuminți, harnici și altruiști, dar sfatul meu este să nu-i stârniți, că nu vă scapă nici Sauron. Pace pe pământ!

N-am timp!

 

Adulții ar avea foarte multe de învățat din cărțile pentru copii, atâta doar că adulții nu-și bat capul cu cărțile pentru copii decât dacă au copii mici sau dacă lucrează cu copii mici. În rest, adulții nu citesc deloc cărți sau citesc Osho și cărți de dezvoltare personală, fiindcă Jane Austen și Dostoievski sunt câh, așa cum Slavici și Creangă sunt câh pentru elevi.

Adevărul este că într-o societate în care informația trebuie să ajungă la creier gata mestecată și numai bună de înghițit, pe principiul  ”Muieți îs posmagii ?”, este mai greu să te așezi pe onorabilul dos, să deschizi o carte cu sute de pagini și să-ți dedici o parte din timp citind-o în tihnă. Tihna nu mai există, așa să știți.

În urmă cu câțiva ani, bântuind eu prin librării, am descoperit o cărticică foarte mișto, pe care am cumpărat-o și pe care o citesc copiilor cel puțin odată pe an, dacă nu de mai multe ori. Are ilustrații foarte frumoase, care-i atrag pe cei mici , dar are și un text care se lasă citit ușor și teatral, așa cum ar face orice storyteller meseriaș.

Este vorba despre un ursuleț care umblă toamna prin pădure, încercând să găsească un prieten cu care să vorbească. Toți prietenii lui sunt ocupați cu stivuirea hranei în cămări, că vine iarna bă! și ei trebuie să-și grijească burticile. Umblă ăsta micu’ prin toată pădurea, încearcă el să abordeze când pe unul, când pe altul, pe principiul ”hai să bem o cafea împreună” dar își ia flit de la fiecare în parte.  Indiferent că-i veverița sau iepurașul, replica este aceeași ”N-am timp!”.

Gașca de prieteni fiind ocupată cu agoniseala, bagă Martinel capul între umeri și se retrage în bârlogul lui unde intră în hibernare. Restul găștii nu face la fel, se calmează după ce a adunat fiecare papa bun și-și petrece iarna la domiciliu sau la ski, în funcție de buget.

Vine primăvara și iese ursulețul din hibernare. Amicii lui, relaxați după o iarnă lungă și tihnită, îl caută ca să bea o cafea împreună, numai că de data asta amicul lor   le-o servește direct și fără menajamente: ”N-am timp!”. Debusolați, încep pufoșii să se întrebe unde naiba au greșit de și-a schimbat ăsta atitudinea, după ce nu-l văzuseră o iarnă întreagă.

Lăsându-i puțin în suspans, ursulețul îi invită a doua zi în fața bârlogului , pentru a le explica de ce se comportă așa de ciudat.

În momentul întrevederii, când gașca se reunește, apare Martinel și le explică foarte frumos celorlalți că, practic, le-a plătit-o cu aceeași monedă. Le aduce aminte că toamna, când se simțea el singurel și avea nevoie de un prieten cu care să schimbe o vorbă, erau toți mega-super-ultra-meta ocupați și le mai zice că tura asta a fost el ocupat să umble prin pădure și să se hrănească, după o iarnă de  somn și post.

Bine, ursulețul este foarte înțelegător și iertător cu prietenii lui, așa cum suntem de obicei noi, ăștia mai dolofani iar povestea trebuie să aibă un final fericit și o morală din care copiii este bine să învețe ceva, dar în viața reală lucrurile nu stau mereu așa.

Sunt sigură că vi s-a întâmplat să luați legătura cu prieteni, amici, cunoștințe, whatever, cu care să vreți să schimbați două vorbe, de dragul vremurilor apuse și să rămâneți dezamăgiți de reacția de congelator a unora dintre ei:

-        ”Băi, chiar acum sunt la volan, pot să te sun eu când ajung acasă?” Îhî!

-        ”Mamă, mamă, ce mă bucur că m-ai sunat, acuma-s la shopping cu ai mei, te sunt io când mă mai eliberez, ok?” Îhî!

-        ” Chiar acuma-s într-o convorbire cu un tip care mă ajută cu o afacere, te caut eu, bine?” Îhî!

-        ”M-aș bucura să ne întâlnim, mersi de invitație, da’ putem s-o amânăm cu o săptămână, că weekendul ăsta mi-am programat o ieșire cu gașca de prieteni la o cabană?” Îhî!

-        ” Da, mă, am ajuns la voi în oraș, chiar mi-aș dori să ne vedem, mersi că m-ai chemat la tine acasă la o chiftea și o cafea, dar zilele astea sunt super ocupat, am de mers la cocktail-uri și de mă văzut cu niște importanți. Putem amâna faza cu chifteaua pe data viitoare?” Îhî!

-        ”Aoleu, m-ai prins într-un moment nepotrivit ( 6 seara), mai am de rezolvat o droaie de chestii până la noapte... Putem amâna discuția pe mâine?” Îhî!

Șirul replicilor din categoria asta ar putea continua pe încă două pagini și sunt absolut convinsă că v-ați regăsit în cel puțin una dintre ele, indiferent că ați fost în postura ursulețului sau în postura unuia dintre amicii lui.

Ideea este următoarea: înainte de a ne exprima uimirea și neplăcerea în urma schimbării de atitudine a cuiva care face sau făcea parte din viața noastră, este bine să ne așezăm, să ne aprindem o țigară sau să ne pregătim un ceai cald sau să stăm doar cu ochii pe pereți și să analizăm cu mare-mare sinceritate cursul relației și atitudinea pe care am avut-o față de omul respectiv. Da, știu, la nivel declarativ toți suntem prietenii ideali, cei mai atenți, cei mai implicați, cei mai luați din seriale de mare succes, în care prietenia îi ajută pe oameni să depășească momente cumplite ( ați văzut telenovela ”Centralistele” pe Netflix? Are 6 sezoane și în fiecare episod este câte o crimă, un șantaj, o răpire și, cu toate astea, toate cele patru prietene rezolvă absolut toate problemele , scapă de acuzațiile de crimă, evadează din pușcărie etc, datorită prieteniei care le leagă).

Am divagat puțin, așa că revin: atunci când stăm noi cu noi singuri, este bine să nu ne mințim, fiindcă suntem înconjurați de atâtea minciuni corecte social și politic, încât, la un moment dat, nu vom mai deosebi adevărul de minciună. Dacă recunoaștem cu sinceritate că am avut o atitudine nasoală față de cineva și l-am pus pe ”hold” de prea multe ori, atunci avem explicația logică pentru schimbarea de atitudine.

Dacă suntem în situația ursulețului și nu ne găsim nicio vină, atunci putem alege dacă-l convocăm pe amic la bârlog, pentru a-i spune cu cuvinte clare ce simțim sau dacă alegem să nu-i spunem nimic și să trecem mai departe. Cred că decizia depinde de calitatea relației pe care am avut-o și de locul pe care-l ocupă persoana respectivă pe scala valorilor vieții noastre.

Mie mi s-a întâmplat de câteva ori să aud ”N-am timp!”. Nu am avut curajul să spun ” Fă-ți timp pentru mine!”, considerând că este alegerea fiecăruia dacă-și face sau nu timp pentru mine. Acuma-mi dau seama că, de fapt, în goana zilnică după ”agoniseala” care-i musai să se adune în cămări înainte de iarna vieții, mulți oameni pun în așteptare relațiile sincere dar neproductive, sperând că , la un moment dat, le vor putea relua din punctul unde le-au lăsat. Vestea tristă este că lucrul acesta nu se întâmplă. Vestea și mai tristă este că în meta-universul în care am intrat, vom fi cu toții precum grașii din ”WALL-E”.

Nu-l știți pe roboțelul WALL-E? Atunci puneți mâna și uitați-vă la desene animate! Aveți mai multe de învățat de acolo decât de la Avengerși  și de la Transformerși la un loc.

Prejudecăți

 

Toată viața mi-am petrecut-o încercând să pătrund dedesubturile prejudecăților care mă priveau. Prejudecățile m-au transformat în omul care sunt acum, către bătrânețe.

Am să dau câteva exemple:

La grădiniță eram aia ciudată, care plângea și mieuna ca o mâță (” Vaaaaiii, to’arășa mamî, az iară o mieunat ca o mâțî, da’ chiar nu sî potolești odatî fata asta?”. Vorba unei alte tovarășe educatoare, care avea grupa alături de cea la care eram eu înscrisă: ”Nuș ci are copchilu’ aista, da’ așa mă inerviazîîîîî..” Tovarășa respectivă urma să mă întâlnească de mai multe ori în viața asta, fiindcă fetița ei mi-a fost colegă de clasă, dar nici după ce am terminat cu mieunatul și mucitul nu a avut o părere mai bună despre mine, au contraire.).

Tot la grădiniță eram de porc, fiindcă nu aveam în lada de zestre costum popular. Lipsa înaintașilor răzeși a fost o bulină neagră pentru mine toată viața și mi-a creat complexe de inferioritate grozave. Noroc cu, Dumnezeu s-o odihnească în pace!, mama lui Florin, care îmi sărea în ajutor la fiecare serbare și-mi asigura costumul popular pentru tradiționalul ” Alunelul, alunelul intră-n joc”.

În fața blocului eram hitlerista de serviciu. Eram acolo o grămadă dezordonată de copii și ne jucam ca nebunii, printre grămezile de moloz de la blocurile în construcție și printre barele din fier beton care ieșeau amenințătoare din planșeele viitoarelor blocuri. Eram lăsați de capul nostru, să ne jucăm de-a hoții și vardiștii, să ne războim cu prăștii cu scoabe, să ne cățărăm unde voiam. Nu s-a accidentat niciunul, n-a murit niciunul de teama mamelor și a bunicilor, fiindcă dacă pățeam ceva, nu  ne lecuiau numai cu comprese și soluții dintr-alea pișcătoare, dar ne dădeau și câte-o mamă de bătaie, ca s-o ținem minte până data viitoare. Împărțeam între noi tot ce aveam. Eu eram bună la împărțit gumă și bomboane primite ”în pachet”, din Germania. Împărțeam până când nu mai rămânea nimic, după care urmau reproșurile ” Băi, ci ria iești, cî nu ni mai dai, iești o hitlieristî!”. La început nu știam ce-i aia sau de unde știau copiii cuvintele astea. Cu timpul, vorbind cu ai mei, am înțeles că au învățat acasă cuvintele astea, de la părinții lor. Erau părinți care munceau cinstit, la strung sau la mașina de cusut, nu primeau ”pachete” din Germania, se spălau cu săpun ”Cheia”, nu cu ”8x4” sau cu ”Rexona”, ca hitleriștii. Nu   le-a zis nimeni că săpunurile acelea stăteau o vreme prin dulapuri, după care ajungeau la cine trebuie, drept plată informală pentru diverse servicii ( wink-wink).

Tot de porc eram fiindcă maică-mea și taică-meu erau ”intelectuali”, adică aveau facultăți absolvite și nu se opriseră după bacalaureat. Partea nasoală este că ai mei munceau printre gloduri, mai ceva decât zilierii. Așa cu facultăți cum erau, tata fiind inginer la drumuri și poduri și-a petrecut toată viața încălțat cu cizme de cauciuc și îmbrăcat cu pufoaică iar mama, madame la professeure la Liceul Agricol, își petrecea câteva luni pe an împreună cu elevii pe câmp, la scurmat după barabule.

Trecem peste anii de gimnaziu și liceu, suprasaturați de prejudecăți dublate și de faptul că eram orfană de tată, cu o garderobă sărăcăcioasă, cu stomacul de multe ori gol. Sunt câțiva ani peste care prefer să trec repede-repede.

Termin liceul și iau admiterea la un colegiu economic. Mă întâlnesc cu fosta tovarășă profesoară de istorie din gimnaziu, care se uită strâmbând din nas la mine și întreabă ” Și ia zi, la ce postliceală ai intrat?”. Ciudat este faptul că mi-a plăcut istoria în gimnaziu și chiar dacă to’arășa profesoară s-a dovedit a fi un om mic la suflet, pasiunea pentru istorie mi-a rămas . Asta demonstrează faptul că, dacă e să-ți placă o anumită disciplină de studiu, nu trebuie neapărat să fie predată de un om cu care să rezonezi, te poți încăpățâna să continui studiul pe cont propriu. Scuza cu ” a fost najpa profii și deaea io nam ânvățat la școală” nu se verifică în cazul meu, dar accept că altora le-ar fi putut tăia aripile erudiției.

Trec muuuulți, muuuuulți ani și devin educatoare, cu facultatea terminată la zi. Mă titularizez din prima, ajung prin 2008 față în față cu o directoare de grădiniță, care mă fixează cu o privire albastră, dublată de o freză castron, corect vopsită și frumos netezită. ”Ce liceu ai terminat?”. ”Matematică-fizică”, zic. ”Atunci, ești egal cu zero! Dacă nu ai terminat Liceul Pedagogic, ești egal cu zero, indiferent de facultățile care le ai.”.

Partea nasoală este nu numai că mi-a transmis prin viu grai că sunt egală cu zero barat, dar timp de cinci ani s-a și străduit foarte tare să-mi demonstreze că are dreptate. Nu i-am  purtat pică, fiindcă sunt foarte bună la înjurat în capul meu și chiar am ajutat-o într-o chestiune personală atunci când mi-a cerut ajutorul.

Șiragul de prejudecăți pe care le resimt în diverse ocazii se lungește ca unul de mărgele colorate, devenind tot mai lung și mai variat ca forme și culori.

Am avut de ales: să mă las copleșită de ele sau să le prelucrez în folosul meu și al altora? Am ales a doua variantă, la vârsta maturității, când nu mai eram un copil numai bun de jignit și de băgat în colț.

Cum am reușit? Simplu: aveam un tabiet cu Oma Musia, care se așeza pe fotoliul vechi, masiv, acoperit cu un covoraș ros de vremuri, ridicându-și picioarele pe lădița mică, îmbrăcată în stofă, în care păstra toate cele necesare coaserii macrameurilor. Mă așezam pe jos, lângă fotoliu, plângeam și povesteam. Mă asculta, mică, dolofană, cu părul alb ca neaua aranjat într-un permanent cochet, frecându-și usor degetele strâmbate de ani, de muncă și de reumatism. Își strângea mai bine la piept vestuța din blană sintetică și uneori își aprindea o țigară.

Terminam de bocit și de povestit și ea trăgea concluzia menită să mă revigoreze și să mă recalibreze: ” Oooooo, mai dă-i în p...a mă-sii!”.

Mărțișorul

 

Vinerea trecută am venit acasă cu o folie plină cu cartoane pe care trebuia să le decupez: luni urma să fie 1 Martie, o zi specială pentru copii și pentru mamele lor.

Am muncit toată săptămâna de dinainte ca să împopoțonez sala. Știți, la grădiniță nu e ca la școală: decorul se schimbă în fiecare săptămână. Copiii mici au nevoie de o poveste pe care nu doar o ascultă, ci în care trăiesc de-a dreptul.

Mi-am propus să le pregătesc mamelor, împreună cu copiii, o dioramă în miniatură, precum cea din imaginea de mai sus, spunându-le că ei nu le vor duce acasă mamelor doar un vestitor al primăverii, ci le vor duce  o primăvară întreagă.

Până vineri am decupat cartoane, pregătind fundalul, am căutat o poezie frumoasă, cu cip-cirip e primăvară, pe care am tipărit-o pe cartonașe individualizate fiecare cu numele copiilor, am laminat cartonașele, le-am găurit și am cumpărat șnururi de mărțișoare, cu care să fixez cartonașele de dioramă, că doar nu era să trimit primăvara pe la casele oamenilor fără șnururi.

Am făcut totul de douăzecișiopt de ori, fiindcă atâția copii sunt pe listă.

Desigur, era mai simplu să decupez cartoane colorate, să ștanțez cu ștanțele din dotare flori, fluturi, frunze și buburuze, să le dau copiilor să le lipească pe cartonașe, să fundițez șnururile alb-roșii și să trimit operele de artă la destinație.

M-am gândit eu însă că e pandemie, lumea e obosită în cap de tot ce se petrece în jur și că, la naiba, hai să le dau eu alor mei ceva bombastic de confecționat, doar-doar vor stârni zâmbete și un pic de fericire.

Am hotărât așadar că nu-i prea greu să decupez de douăzecișiopt de ori un pom, un soare și un norișor.

Mers acasă, băgat Rammstein în boxe , urcat în pat, luat foarfeca mare, de croitorie și băgat mare la decupat. Țac-țac-țac, foarfeca își găsea singură drumul printre contururi. De la cartonul gros începuseră durerile de degete, dar ”Ich will” face minuni, un roacăr adevărat nu cedează ușor la durere, așa că la final, când am aranjat tenculețele de copăcei, norișori și sori pe măsuță, eram bucuroasă într-un fel ciudat, amestecat cu oboseală și nerăbdarea de a vedea dacă ies                     micro-primăverile așa cum mi-am imaginat.

Cei mici funcționează după principiul ”learning by doing”, în caz că nu știați, de aceea îi cam enervează să memoreze aiurea poezii, de exemplu, fiindcă nu le găsesc utilitatea. Adică, dacă au noroc de bunici care le cumpără ouă Kinder fiindcă le recită frumos poezia, se poate discuta despre o utilitate a memorizărilor, altfel nu. De aia nu înțelegeam eu de ce mă punea mama, în drum spre grădiniță, să învăț poeziile despre cârmaciul iubit. Cred că trebuia să le învăț ca să nu   mi-o iau pe cocoașă și ca să mă pregătesc pentru o viață de învățat pe de rost de după grădiniță. Chiar și acum stau foarte rău la capitolul ”Pe-de-rost”. Cred că de la poeziile patriotice mi se trage. În contextul în care le-am spus copiilor mei că vor învăța poezia cu cip-cirip e primăvară fiindcă poezia face parte din cadoul pentru  mame, au priceput din prima și au învățat-o, fără să trebuiască răsplătiți. Cam așa este cu educația celor mici: dacă te pricepi să creezi un context pe placul lor, reușești să le câștigi atenția și încrederea, dacă o bagi p’aia moștenită din moși- strămoși ” fiindcă așa zic eu!”, i-ai pierdut.

Vine ziua de luni, prima zi de primăvară.

Pentru ca vibe-ul să fie potrivit, hotărăsc să merg cu copiii afară, la aer curat. Nu are rost să încercați să vă imaginați cam cum este să ajuți douăzecișidoi de puști să se îmbrace și încalțe, când e încă un pic de  iarnă și sunt pregătiți de-o expediție la Polul Nord. Bluze peste bluze, peste veste, cu două perechi de pantaloni sau cu salopete de schi sau cu salopete întregi cu fermoare de sus până jos, ”Auuu, nu intră picioruuuuul, e prea groasă șoseta!!”, ”Nu știu să închid fermoarul”, ”Nu mi-am pus bine căciula!”, ”Ba nu, n-am venit cu căciulă azi dimineață! Caut-o în săculeț, acolo trebuie să fie, ba nu uite-o în mâneca gecii, ufff!”, ”Mama a zis să-mi pui și mănuși!”, ”Nu-ți pune mănuși că transpiri, e foarte cald astăzi.”, ”Dar a zis mama!”.

După vreo 20 de minute de tras, împins picioare în cizme, de închis fermoare, băgat maieuri în pantaloni, verificat fulare, căciuli, geci, salopete, eram transpirată ca ieșită din saună, dar pregătită de ieșit la aer curat.

După aerul curat, ne-am întors în sală, fiindcă aveam o treabă de dus la capăt: primăvara pentru mame.

Le-am împărțit materialele, le-am arătat ce au de colorat, cum trebuie lipite elementele dioramei ca să fie frumoasă, le-am explicat că vor primi cartonașele cu poezia , șnururile.

N-am să lungesc povestea prea mult: primăverile au ieșit tare frumușele. S-au străduit cei mici cât au putut ei de mult. Mă uitam la fețele serioase și limbuțele ieșite din gură de-atâta concentrare și mai uitam de durerea de șale și de umăr.  Eram fericită, în primul rând că mă luaseră în serios și că bucățelele acelea de carton la care decupasem atâta timp erau interesante pentru ei și le foloseau fără nicio reținere. Asta-i partea frumoasă la grădiniță: grădinițarii încă mai au sufletul destul de limpede ca să vadă de-adevăratelea omul din fața lor și nu se sfiesc să spună adevărul. Dacă mi-au spus că le place primăvara pregătită pentru mame, sunt sigură că nu au mințit. Minciuna apare mai târziu, ca armă împotriva pedepselor de orice fel, așa să știți.

Dioramele au ajuns acasă, fiecare la câte o mamă, după care s-a așternut tăcerea.

Au fost situații, mai la începutul carierei mele, când tăcerea de după o reușită a copiilor mă nedumerea. Ori de câte ori îmi exprimam nedumerirea, primeam același răspuns: ”Tu ți-ai făcut doar datoria, pentru asta ești plătită cu un salariu, de ce crezi că ți se cuvin mulțumiri?”.

Nu mai aștept ”mulțumesc”-uri, fiindcă știu că și cele puține care vin sunt de complezență. Nu mai aștept ca cineva să înțeleagă faptul că, de multe ori,  eforturile sunt mult mai mari decât salariul cu care ni se dă peste nas. Nici măcar nu mă mai miră știrile de anvergură națională despre scandalurile din educație. Veșnicele isterii naționale cauzate de cadourile de 8 Martie pentru învățătoare mă găsesc deja imunizată. Mi-e milă doar de persoanele cărora le este dezvăluită identitatea și care-și pierd, după o viață de muncă, credibilitatea.         Și-mi este milă de cei care urăsc visceral profesorii, căutând pagini și grupuri unde-și pot revărsa ura sub protecția anonimatului. Mi-e milă de așa-zișii formatori de opinie care-și câștigă banii  boxând pe internet cu toți profesorii, aruncându-i în corzi și scuipându-i.

Îmi permit să-mi fie milă de ei, fiindcă ei stau ca zevzecii în mocirla în care continuă să se scufunde educația din țara asta, făcând fix nimic, pe când eu am cel puțin sala mea de grupă, cu o ușă pe care o pot închide, ținând la distanță adulții.

Rămân cu ăștia mici și nu-mi mai este teamă de nimic.

Îmi este teamă doar să nu vină ziua în care n-am să mai vreau să merg acasă și să decupez norișori și sorișori ascultând Rammstein în boxe.

 

INFLUENCER(Ă)

 

Mama este prima mea influenceră. Orice făceam sau nu făceam la începuturile mele trecea prin filtrul ei. Până pe la vârsta de șase ani nu prea am amintiri consistente, din cauză că m-am născut cu astigmatism miopic și prima pereche de ochelari am   căpătat-o la debutul școlarității, când chioară ca o cârtiță fiind, m-a purtat mama pe la oftalmologi. Am fost dusă chiar și la Suceava la un specialist. Până pe la șase ani așadar, nu-mi mai amintesc mare lucru, din cauză că am umblat chioară prin viață.

Lucrurile au început să se limpezească odată cu primele caiete de scriere și de matematică din clasa I.

” Pune mâna și învață, soarele tău de copil a lu’ cine te-a făcut!”. Ah, nu, mama nu   mi-a vorbit așa niciodată, dar am vrut să surprind esența influențărelii din prima parte a școlarității mele. Eram de-o lene ieșită din comun și reușeam, cât de cât, să termin temele pentru acasă doar sub amenințarea ceasului deșteptător, cu alarma fixată la o anumită oră. Țin minte masa din sufragerie ( încă nu aveam birou în camera mea) și cloncănitul macabru al măgăoaiei de ceas sovietic , care-mi măsura neputința de a rezolva temele și care răgea apocaliptic atunci când se făcea ora de predat temele la control.

Cu timpul, am depășit lenea și am început să învăț. Am petrecut vreo douăzeci de ani învățând. Socotesc aici și cei doi ani de masterat, chiar dacă nu am susținut lucrarea de dizertație, pentru că mi s-a părut că nu are rost și pentru că mi se aplecase de autosuficiența academică a celor care ar fi trebuit să mă îndrume și susțină. Eram femeie în toată firea, cu copil, bărbat, un câine, un loc de muncă, o casă de curățat, un frigider de umplut cu mâncare, așa că am decis să renunț la dizertație.

Bun: douăzeci de ani de școală, unii cu noduri în gât, cu transpirații reci în nopțile de vară din timpul sesiunilor sau înaintea tezelor la fizică, alți ani foarte mișto, cu învățarea paradigmelor și a taxonomiilor educației în timpul sărbătorilor de iarnă, cu sarmalele fiebând domol pe foc și cu masa încărcată cu cursuri ușor de parcurs.

”Ai carte, ai parte!”.

Voi, ăștia care-i inoculați pe cei mici cu înțelepciuni din astea bătrânești, culese de pe dealuri unde înflorește mușețelul, nu le ziceți și de ce anume au parte, dacă au carte.  Eu numesc asta minciună prin omisiune, moncherică!

Oamenii care au carte, capătă, în primul rând, abilitatea de a analiza la rece situațiile de viață prin care trec. E simplu, e o abilitate de bază pe care o au oamenii instruiți, care au citit cărți și care, după ce au depășit cloncănitul deșteptătorului din    sufragerie , au hotărât să-și folosească mintea mai presus de orice.

După cum văd eu treburile în ziua de astăzi, chestiunea cu influențăreala s-a schimbat dramatic. Nu se mai ocupă mamele de așa ceva, că se ocupă internetul.

Există femei care se oferă, cu altruism, să influențeze pe oricine.

Scroll up, scroll down... hop, zâna! Prima dată-ți lovesc retina lumina puternică și luminițele și scânteioarele și inimioarele și steluțele care pâlpâie și se rotesc pe acolo. După ce-ți revii puțin din zăpăceală, încep să fluture genele. Și stau și mă uit în transă la genele acelea lungi, după care începe și părul să se miște, să se unduiască finuț, că de aceea-i păr de zână.

După aceea, zânele deschid gurițele frumos conturate și rujate și încep să vorbească, începând influențăreala.

N-am auzit-o până acum pe niciuna zicând: ”Puneți dreaq mâna pe carte, mergeți la școală și învățați, voi, astea care aveți doișpe, paișpe ani, dacă vreți să aveți parte de luxul în care trăiesc eu!”. Nooooooo, nu am auzit. Fetele de doișpe , paișpe ani învață că e foarte mișto să te fardezi, să porți haine și bijuterii scumpe, să ai mașină, să călătorești la business class sau cu private jet, să bei Moët, să ai un vlog, blog, tiktok, whatever, orice te face vizibilă și admirabilă. 

Cele mai tari sunt influențerițele care se ceartă cu toată lumea, vorbind singure în fața telefonului. Adică după ce recomandă ele cremuțe, farduri, hăinuțe, papucași, roboți de bucătărie, aspiratoare și oale de inox, încep să nu le recomande pe ale altora. Și începe , drăgăliță doamne, frăsuiala pe rețele.

A durat ceva timp să-mi dau seama că femeile astea câștigă bani chiar și în timp ce se ceartă ca idioatele, unele cu altele. La început credeam că e vorba despre apărarea unor idei, opinii cu orice preț. Dar nu-i așa: femeile astea câștigă bani vânzând porcării și certându-se.

”Pune mâna și învață, gâții mă-tii de copchil, că dacă înveți o să ai parte de o viață bună!”.

Mama , n-ai nimerit-o. Te-am ascultat și am învățat, uneori chiar mai mult decât mă țineau băierile minții mele. Am învățat de toate pentru toți și, cel mai important, am învățat să  nu-mi urlu nemulțumirile. Am învățat să le șoptesc doar.

Uite-așa i-am șoptit lui Gabi că mi-am distrus mâinile de atâta spălat și dezinfectat.  I-am șoptit că cremuțele acelea care mă ajută de obicei nu-și mai fac treaba.

Ieri m-a dus la magazin și mi-a cumpărat o cremă de mâini scumpă, pe care eu nu  mi-o permit, fiindcă nu-s influenceră, sunt doar o fraieră care a crezut în ”Ai carte, ai parte.”.