Copiii mei

Patetismul nu mă caracterizează. Nu sunt o fluturătoare de gene, nu am inexplicabile noduri de emoţie în gât, nu plâng decât acasă, în siguranţă, vorbesc clar şi la subiect, divagaţiile apar doar atunci când am nevoie de puţin timp pentru a-mi aduna gândurile, floricelele din exprimarea mea lipsesc aproape cu desăvârşire. Am fost educată încă de mică să ascult înainte de a-mi da cu părerea, să preţuiesc timpul şi nervii interlocutorilor, să nu bag mâna în buzunarul nimănui pe motive de compătimire ( excepţie face Gabi, dar el îmi dă bani din proprie iniţiativă, nu ajungem până în faza de compătimire).

          Mă suspectez totuşi de puţin patetism când stau degeaba, cu gândurile mele şi mi-i derulez pe copiii mei prin cap. Mi-e ruşine să recunosc, dar starea mea de bine depinde şi de copiii mei.

          Astăzi s-a întâmplat ceva care m-a şocat într-un mod plăcut. Unul dintre tabieturile noastre este să stăm aşezaţi pe scăunele în aşteptarea prânzului. Stăm noi aşa vreo zece minute şi discutăm despre dimineaţa care tocmai s-a încheiat. Unii primesc laude, alţii primesc dojeni, căci nu mă zgârcesc nici la unele, nici la altele. Sunt în stare să-i spun unuia mic şi neascultător: “Te iubesc, dar dacă o să mai greşeşti, o să te cert sau o să te pedepsesc.” Avertizările sunt secretul unei îndelungate şi rodnice colaborări cu oamenii mici.

          Stăteam noi aşadar azi pe scăunele şi povesteam de-ale noastre. Văd o fetiţă cu o mimică puţin mai îngrijorată ca în alte dăţi ( ea este de obicei îngrijorată, pentru că marile probleme ale omenirii aşteaptă să fie rezolvate de ea...). Urmează un dialog scurt:

-         Ce s-a întâmplat?

-         Îmi vine să plâng ( rictus).

-         Din ce cauză?

-         B. se poartă ciudat şi parcă n-o mai recunosc…

Mă uit la B., o mogâldeaţă de obicei liniştită, jumate ochi albaştri, jumate fetiţă. Azi scotea nişte mici răgete însoţite de o rotire violentă a capului. Părul, de obicei prins într-o codiţă neatinsă de agitaţie, era ciufulit. B. reuşise să o sperie pe prietena şi vecina ei de pătuţ. Am întrebat-o dacă are vreun motiv de supărare, ea a negat, după care     i-am aranjat frumos codiţa, i-am prins şi agrafele iar viaţa şi-a reluat cursul firesc.

     O să mă întrebaţi ce anume m-a şocat. M-a şocat rezultatul uimitor la care am ajuns cu nişte copii foşti urlători după mami şi tati, după un an de zile în care am muncit cum m-am priceput mai bine     ( ca să ne înţelegem: meritele nu-s ale mele exclusiv, sunt împărţite pe din două cu colega mea, care-mi este un fel de nevastă, pentru că petrecem jumătate din zi împreună, de fix nouă ani încoace). Copiii foşti bebeluşi sunt capabili să-şi exprime sentimentele şi să găsească aproape singuri explicaţii pentru simţămintele lor. Nu ştiu dacă aveţi habar ce fenomenală este realizarea asta. Probabil ca aţi văzut mulţi copii care urlă şi bat din picioare fără vreun motiv vizibil. Aceia sunt copiii a căror inteligenţă emoţională nu a fost gâdilată aproape deloc. Eu zic că nu-i bine să gâdili  emoţiile copiilor. Trebuie să intri cu totul în ele, să le prinzi cu toată mâna, să le scuturi , să le şlefuieşti timpuriu şi să le aşezi la locul lor, ca într-un puzzle gigantic.

     Copiii se vor opri din urlat şi tropăit atunci când vor avea capacitatea de a spune: “Îmi vine să plâng pentru că...”.

     Azi le-am spus povestea băieţelului Dănuţ, care nu este bucuros. I-am întrebat ce l-ar face mai bucuros pe Dănuţ: o cameră plină de jucării, în care să se joace singur sau mai mult timp petrecut cu mama şi cu tata, fără jucării. Trei sferturi din copii au fost de părere că Dănuţ ar avea nevoie de timp petrecut în parc cu mama şi cu tata pentru a fi bucuros.

     Sprâncene ridicate, uimire: copiii NU vor mai multe jucării? Preferă o joacă printre frunze uscate, leagăne scorojite şi nisip murdar? Da, asta preferă ei, ba unii au spus chiar că ar vrea să meargă la ţară, să se joace cu cuţu şi porcu’ lu’ bunica.

     Am cunoscut ieri, în afara grădiniţei, un băieţel de aproape cinci ani, care n-a avut răbdare să mă asculte nici măcar două minute. Nu rezona nicicum cu mine, dar asta nu m-a îngrijorat, fiindcă nu-s o vrăjitoare, nu pot vrăji orice copil.  M-a întristat însă potenţialul care se pierde prin neglijarea educării băieţelului. El este un copil la fel cu copiii mei. Atâta doar că el este cu un an mai mare şi nu ştie să spună “Sunt supărat/nervos/plângăcios pentru că...”. Băieţelul urlă la bunicul lui, în timp ce-l loveşte cu piciorul şi cu pumnii: “Vreau la Billa, vreau jucării!!!!! Vreau la Billa, vreau jucării!!!!!”.

     De fapt, el nu vrea nici la Billa, nici de jucării nu are nevoie. Lui îi trebuieşte cineva în viaţa lui, care să-i ofere ordine , predictibilitate, laude, dojeni, o ureche mereu deschisă şi o minte care să găsească sfaturile şi poveştile potrivite.

     Mai spun încă o dată, ca să fie limpede : patetismul nu mă caracterizează şi poate de aceea reuşesc să mă apropii de cei mici. Lor nu le trebuie o prinţesă Disney care să le şteargă mucii şi să-i înveţe cum să se descurce prin lumea asta mare şi nu întotdeauna prietenoasă. Au nevoie de o plicticoasă , de o banală cu nervi şi corzi vocale de oţel, care să-i înveţe multe , multe  chestii practice, ambalate în poveşti şi jocuri.

     Unii  adulţi confundă grădiniţa cu un loc de petreceri, cum sunt cele unde-şi sărbătoresc cei mici zilele de naştere. Nimic mai greşit ! Grădiniţa este un loc al liniştirii minţii şi sufletului, în care copiii intră ca să descopere lumea şi misterele ei, unde gândurile se transformă în cuvinte, unde fantezia zburdă cu dezinvoltură, răspândind parfum de poveste, unde muzica se aude liniştitor şi unde pizza şi tortul sunt înlocuite de o minunată tocăniţă şi de pudraţii papanaşi.

     Dănuţ, copilul din povestea mea de azi dimineaţă a aflat de la cei mici de ce anume are nevoie pentru a fi bucuros: de timp petrecut cu cei dragi.

     Uitaţi de mall-uri, uitaţi de jucării, pizza şi torturi şi zbenguială în exces : daţi-le timp într-un amărât de părculeţ şi o să vedeţi că peste mulţi, mulţi ani de aici încolo, vor fi suficient de pregătiţi ca să preia pe umerii lor greutăţile lumii ăsteia nu întotdeauna prietenoasă. Mai mult decât atât, preluarea greutăţilor li se va părea un joc menit să le pună la încercare minţile şi propriile limite.

     Lumea noastră e dusă pe umeri de oamenii care au mâncat mai degrabă tocăniţă şi papanaşi, decât pizza şi torturi cu glazură de ciocolată.

Femeile-bijuterii (de citit atunci când vă păleşte astenia de toamnă)

Vremurile s-au schimbat şi la fel s-a schimbat femeia. Mi-e dor de femeia deşteaptă şi calină, modestă şi firească. Nu mi-am dorit niciodată sa mă fi născut bărbat şi de bărbaţi îmi este puţin ruşine. Tata a murit la debutul adolescenţei mele şi m-a lăsat prea devreme  în aer în ceea ce priveşte curajul de a aborda bărbaţii. Soţul meu mi-a cules sufletul vraişte, mi l-a oblojit, m-a pansat, m-a luat de nevastă şi a rămas în felul ăsta singurul bărbat cu care am curajul să fiu eu însămi, fără să mă tem.

          Cu femeile însă mă descurc extrem de bine. Este lumea vorbitului, a zâmbetelor, a uşoarelor miorlăieli care ne fac atât de atractive, a parfumurilor şi a micilor răutăţi care sărează şi piperează Pământul. Suntem ştiinţifico-fantastice, reuşim să creăm viaţă, din noi curge lapte, putem să muncim chiar şi atunci când ne doare, ne enervăm uşor, dar nu dăm cu pumnul ci tăiem cu vorba, avem atenţie distributivă, astfel încât ne putem ocupa chiar şi de treizeci de copii simultan, putem pregăti cina, completa documente, acorda atenţie copilului, vorbi la telefon, calma bărbatul din casă, după care picăm rupte în pat, nu înainte de a ne cremui bine faţa cu antirid, coatele cu lapte de corp şi pupa bărbatul calmat, care adoarme mai târziu, fiindcă ştie că dimineaţa nu are nevoie de alarmă, pentru că ne ocupăm noi de trezit casa.

          Îmi displac articolele, blogurile şi alte produse media care preaslăvesc femeia modernă exact aşa cum este ea. Femeile-exemple au devenit colorate, stridente şi puţin cam proaste. Vreau să nu fiu greşit înţeleasă : prostia nu are cauze exterioare ( puiul de la Avicola injectat cu hormoni, fructele şi legumele mutante, fără gust, etc), ci este cauzată de limitarea intelectuală la care s-au supus femeile din proprie iniţiativa în ultimii mulţi ani. Ziua are acelaşi număr de ore, aşa că multe femei care muncesc şi-şi întemeiază o familie au avut   de-şi redistribuit  timpul liber. Or într-o lume în care accentul cade din ce în ce mai mult pe aparenţe, femeile au fost nevoite să-şi scoată nasul din cărţi, pentru a şi-l băga în saloanele de cosmetică, masaj, dar şi în mall.

          Îmi plac mult bijoux-urile, aşa că o să-mi permit să fac o paralelă între femei şi bijuterii. Multe dintre femeile de acum sunt bijuterii  bling bling : foarte strălucitoare, foarte estetice, îngrijite pe dinafară, numai bune de admirat atâta timp cât nu vorbesc. În momentul în care deschid gura, unor femei le cad pietricelele, pentru că montura nu e trainică.

          Eu una prefer bijuteriile bunicii, atunci când am nevoie să-mi încarc pozitiv sufletul. Caut compania femeilor care arată ca un inel vechi din argint, înnegrit, oxidat, cu piatra mată şi prăfuită. Comoara ascunsă sub stratul de aparentă mizerie se poate curăţa extrem de uşor, folosind o periuţă de unghii şi puţină pastă de dinţi. Argintul străluceşte mai liniştitor decât aliajele trendy iar piatra masivă, stabilă, e mai de încredere, fiind fixată într-o montură de modă veche, nepieritoare. Astfel de femei reprezintă o adevărată surpriză plăcută pentru mine. Atunci cînd îmi iese în cale un inel al bunicii, mă opresc din drum şi mă străduiesc să-l descopăr, pentru că el mă ancorează în viaţa pe care-mi doresc eu să o trăiesc.

          Admir toate femeile pe care le cunosc, pentru că am tendinţa de a descoperi părţile bune, înainte de a le cunoaşte pe cele mai puţin bune, dar nu toate mi se lipesc de suflet. În general, m-am simţit mai ataşată dintotdeauna de oamenii mai deştepţi decât mine, nu de cei mai frumoşi sau mai bogaţi. Cred că mi-am dat seama încă din adolescenţă că frumuseţea  e un dar temporar al naturii, nu poate fi confecţionată şi întreţinută la nesfârşit iar bogăţia e o chestiune de noroc sau de descendenţă. Mintea însă poate fi prelucrată ca plastilina, ţinând de voinţă să o menţii trează şi interesată până la sfârşit.

          Îmi plac femeile cu care pot vorbi despre chestii complicate, pe care nu le pricep de la bun început. Îmi plac femeile care nu se ruşinează să citească şi altceva în afară de reviste glossy. Îmi plac femeile care ascultă răbdătoare înainte de a vorbi. Îmi plac femeile care recunosc că au auzit un cuvânt necunoscut, l-au notat pe un bileţel şi l-au căutat în DEX. Îmi place fiică-mea, pentru că joacă Scrabble şi m-a învăţat cuvântul “budar” (=vidanjor), după care într-o seară mi-a vorbit într-o limbă română străină mie despre clorofilă. Îmi plac femeile care recunosc că nu cunosc tot, că nu au soluţii pentru orice, care nu aruncă vina pe nimeni altcineva decât pe ele însele şi care atunci cînd nu mai pot respira sub stratul de oxid şi de praf, înşfacă periuţa de unghii, pasta de dinţi, se lustruiesc şi reapar lucind liniştitor şi primitor.

          Nu suntem doar ştiinţifico-fantastice, suntem în acelaşi timp un perpetuum mobile, care gravitează în jurul copiilor şi bărbaţilor noştri, oferindu-le predictibilitate, confort şi trezirea de dimineaţă. Suntem bijuterii de care se pot bucura toţi cei din jurul nostru, cu condiţia ca noi să fim primele care ne bucurăm de ceea ce oferim şi primim. E greu să fii bling bling, dar e mai greu să fii oxidată şi cu montura prăfuită. Cel mai greu este însă să depăşeşti perioadele de îndoială, tristeţe şi povară. Nu există femei mereu fericite şi optimiste. Nu există femei mereu frumoase pe dinăuntru şi pe dinafară. Desigur că avem o enormă capacitate de disimulare, reuşind să-i păcălim pe cei din jur şi mai avem, asemenea lui Wolverine, puterea de a ne autovindeca.

          N-aş da pentru nimic în lume femeiescul meu pentru un bărbătesc într-o viaţă viitoare, pentru că tare-mi place viaţa asta şi tare-mi mai plac femeile pe care le cunosc. Pe de altă parte însă, cel mai mult îmi place că avem copii şi bărbaţi în jurul cărora putem gravita, pentru că forţa gravitaţională este, de fapt, forţa care ne transformă în ceea ce suntem în esenţă noi, femeile-bijuterii.

Mi-e frică de Facebook!

Nu-mi aduc aminte de ce mi-am creat cont pe ceea ce generic se numeşte “reţea de socializare”. Cred că m-a mânat din spate dorinţa de a socializa, poate şi nevoia de a vedea cam cum socializează         fie-mea. Nu, nu vreau să-i controlez viaţa, dar oleacă de spionaj nu-ţi strică atunci când eşti o mamă responsabilă.

          La început a fost tare frumos pe Facebook. Vedeam poze cu prieteni de-ai mei pe care nu-i mai întâlnisem de mulţi ani. Aflam lucruri interesante despre viaţa lor, dar şi a celor cu care păstrasem legătura. Citeam articole interesante despre chestiuni care mă interesau, ştiri naţionale şi internaţionale. Jocuri nu am jucat niciodată, pentru că nu mă pasionează. M-a învăţat copilul cu ceva timp în urmă să blochez cererile primite de la cei din lista mea. Recunosc că mă cam enervau cele treizeci de cereri primite într-o singură zi, dar nu am şeruit niciodată poze din alea din categoria “Dacă-mi mai trimiţi invitaţii la jocuri, merg la biserică şi-ţi aprind lumânări la secţiunea “Morţi” ! “. Şi în viaţa reală este enervant câteodată să ai de-a face cu oamenii, dar tot nu mergi la vrăjitoare să abaţi blesteme pe capul lor, nu-i aşa?

          Nu ştiam cum să mă port pe Facebook. O mai întrebam pe Amalia ce-i de făcut într-o situaţie sau alta, cam câte laicuri să dau, câte şeruri să dau, dacă e bine să comentez sau nu. Posed un oarecare simţ al ridicolului, care m-a îndemnat de multe ori în viaţă să cer sfaturi.

          Acelaşi simţ al ridicolului m-a împiedicat să-i înjur pe unii care mi-au comentat aiurea la poze sau postări. Nici nu le-am şters comentariile şi într-un singur caz am şters o persoană din listă, fiindcă mă jignise rău de tot în viaţa reală.

          Treaba s-a îngroşat însă în ultima vreme şi Facebook-ul a ajuns o arenă de lupte. Toţi luptă pentru ceva.

          Unii se luptă pentru drepturile animalelor iar eu sunt de partea lor. Animalele au nevoie să fie ocrotite şi salvate. Pamântul nu există exclusiv pentru oameni şi nevoile lor. Consider că egocentrismul tipic uman este dăunător. Noi, familia noastră adică, avem un căţel pe care-l tratăm regeşte. Mai avem cinci căţei de care grijim cât putem noi de bine, chiar dacă nu locuiesc în casa noastră. Amalia şi cu mine behăim cu sughiţuri atunci când vedem poze cu câini maltrataţi. Eu plâng la absolut toate filmele cu cai ( nu mă întrebaţi de ce, fiindcă nu am un răspuns). Am ajuns, în sfârşit la ideea la care intenţionam să ajung : mi-e frică de postările de pe Facebook ale celor care luptă pentru drepturile animalelor. Am văzut de-a lungul timpului imagini şi filmări cu atrocităţi de nedescris. Mi s-a făcut rău după ce le-am văzut. O să mă întrebaţi de ce m-am uitat. Nu aş fi vrut să văd aşa ceva, dar imaginile respective mi-au apărut pe Facebook. Stau şi mă întreb eu acum dacă starea de şoc în care m-am aflat eu, dar poate şi alţi oameni ca mine, le-a ajutat cu ceva pe animalele maltratate. Eu zic că nu.

          Sunt educatoare. Ei bine, cu toate astea, nu sunt vreo fiinţă amorfă, fără păreri proprii, pe care o pui în funcţiune în 15 septembrie, o pui să se joace frumos cu copiii şi o scoţi din funcţiune în 15 iunie, anul viitor. Bineînţeles că nu sunt apolitică, fiindcă aici voiam să ajung. Bătăliile politice care se poartă pe Facebook mă sperie de asemenea. Citind articolele şi comentariile la articolele respective am ajuns la concluzia că stăm foarte rău la capitolele “Civism” şi “Respect”. Ţara asta a ajuns o cloacă în care fiecare-şi susţine cu vehemenţă opiniile, împroşcându-i cu dejecţii pe cei care-s de altă părere. De multe ori mă opresc din citit şi-mi zic în gând: “Ăştia-s nebuni! În urmă cu mulţi ani, când descoperisem eu chaturile, pentru un singur cuvânt urât erai “banat” de admin-ii chatului şi nu mai intrai niciodată acolo. “ Eu confundam, în naivitatea mea, reţeaua de socializare cu chatul. O, da, desigur, avem opţiunile “Report” şi alte blabla-uri prin care cică-i putem opri pe cei care întrec măsura, dar ăsta-i praf în ochi.

          În legătură cu politica pe plan internaţional, lucrurile se prezintă şi mai urât. Mi s-a făcut rău în repetate rânduri, văzând imagini necenzurate cu cadavre de adulţi şi de copii. O să mă întrebaţi din nou: “De ce te-ai uitat?”. Răspunsul meu este: pentru că nu am avut de ales. Aceia din lista mea de prieteni care au stomacul şi sistemul nervos mai sănătoase decât mine au ales să-mi arate imaginile atrocităţilor care se petrec în lume. Pentru ei a fost extrem de important să-mi arate copii morţi. Punctul culminant a fost atins în urmă cu circa o săptămână, când una dintre persoanele din listă a distribuit un film în care era prezentată lapidarea unei femei musulmane. Ştiţi că, mai nou, filmele pornesc de la sine, nu mai e nevoie să dai “click” pentru a le derula. Cunoaşteţi senzaţia aceea de înţepenire îngrozită, care-ţi limitează mişcările şi-ţi fixează privirea asupra obiectului groazei? Exact aşa mă simţeam eu, incapabilă să trec peste acele imagini în care o femeie era mai întâi îngropată până la gât într-o groapă, după care era legată la ochi cu un batic negru, după care o mulţime de bărbaţi au lovit-o în cap cu pietre până când capul i se bălăngănea ca o cârpă, împroşcând sânge în jur. Le mulţumesc celor de la Facebook că nu au schimbat setările filmelor în aşa fel încât să pornească automat şi sonorul, altfel cred că ajungeam la spital. A trebuit să iau o decizie, pe care am luat-o relativ uşor: “Unfriend” persoanei care a considerat că lapidarea unei femei musulmane este un subiect confortabil şi interesant şi poate chiar şi educativ pentru mine. I-am respectat părerile, nu am jignit persoana respectivă, nu i-am reproşat absolut nimic, chiar dacă mi-a provocat un rău fizic, dar am considerat că viaţa mea va fi puţin mai liniştită dacă renunţ la postările/părerile acelei persoane.

          Astăzi este a cincea oară când văd un film cu accidente de maşină. Cinci oameni din lista mea s-au gândit că ar fi OK să mă informeze că viteza la volan poate fi letală. Buuuuuun, ia să vedem ce am înţeles eu din asta. Eu am înţeles că într-o ţară plină de vitezomani sunt în pericol de moarte ori de câte ori  scot maşina din garaj, pentru a ajunge din punctul A în punctul B. În ciuda faptului că eu aleg să respect limitările de viteză impuse, s-ar putea ca la un moment dat cineva, care nu a văzut educativul clip cu accidentele de maşină, să mă omoare sau să mă nenorocească pe viaţă. Există destui care mă depăşesc, plictisiţi de viteza mea legală, de faptul că-s şi femeie şi începătoare, claxonându-mă nervoşi, în timp ce-şi forjează bolidul trecând peste linia continuă, sau intrând în curbă fără nicio vizibilitate. Ştiu ce spun, am trecut prin situaţii de genul ăsta de curând. Părerea mea este că pe asemenea oameni nu-i sperie şi nu-i demobilizează asemenea campanii agresive şi întorcătoare de maţe pe dos. Ei sunt nişte mici zei , fără frică de accidente, fără frică de moarte. Asemenea campanii demoralizează cel mult oameni ca mine, care au ajuns să se simtă jenaţi pe şoselele patriei fiindcă circulă prea încet.

          Îmi mai este frică de Facebook pentru încă vreo câteva motive pe care n-o să le enumăr aici. Cu toate astea n-o să renunţ la contul meu chiar aşa de uşor, pentru că în afară de frici am parte şi de bucurii, de surprize plăcute şi de informaţii interesante. O să-mi raţionalizez însă perioadele de “şedere” în spaţiul virtual al prieteniei şi o să am curajul să nu mai vreau să am de-a face cu cei care aleg    să-şi facă publice părerile şocându-mă. Sunt o pacifistă şi o pedagoagă, ce naiba! Zi-mi orice dar foloseşte un ton  drăguţ, convinge-mă frumos şi-s prietena ta pe vecie.

Liber la sex, droguri şi alcool

Mama mi-a povestit că cineva din Israel îmi citea blogul în timp ce în jur urlau sirenele. Cineva, pe care nu-l cunosc, citea amintirile mele şi râdea. Sirenele urlau şi cineva se distra, datorită mie. Cele ce urmează i le dedic acelei persoane pe care am ajutat-o să facă abstracţie de sirene, rachete, violenţă şi ameninţarea morţii.

          Mâine o să sărbătorim majoratul. Nu, nu copilul o să împlinească optsprezece ani, ci căsnicia noastră. Copilul are doar şaisprezece ani împliniţi, dar cine o cunoaşte poa’ să jure că e susţinătoare de familie, fiindcă, habar nu am cum reuşeşte, e grozav de înţeleaptă. De data asta n-o să scriu despre copil în exclusivitate, pentru că risc o revoltă. Dacă e cu osanale, zice că-s “cheesy”, dacă e cu relatarea episoadelor finalizate cu înjurături, zice că “vîtîfî, mama...”. Tura asta mă abţin.

          El, omul, nu m-a cerut niciodata de nevastă. A fost o singură întâmplare, sub teiul lui Eminescu, în Copou, care aduce a cerere în căsătorie. Eram studenţi, săraci, slabi, îndrăgostiţi şi chinuiţi de distanţa de douăsprezece ore jumate cu trenul care ne despărţea. Erau vremuri în care corespondam prin scrisori, fiindcă www-ul încă nu exista iar telefoanele interurbane costau prea mult.. Ne întâlneam rar şi petreceam puţin timp împreună. Este adevărat că erau vremuri în care doar cărţile Sandrei Brown idealizau iubirile, dar cine naiba, în afară de mama, citea siropurile acelea? Prin anii ’90 existau şanse reale de a menţine o relaţie de iubire fără a o condiţiona de cont, maşină sau apartament, făra a o derula şi consuma pe repede înainte, cu privirea către următoarea cucerire. Eram hotărâţi să rezistăm şi ca noi sunt multe alte cupluri care s-au sudat în acei ani şi care încă mai rezistă. Nebunia divorţurilor şi a plictiselii a apărut mult mai târziu, după ce la televizor şi în lumea reală chiloţii tanga şi sutienele cu push up au început să fie la vedere. Poate că o să scriu într-o altă postare despre superficialitatea unor oameni care arunca la gunoi o relaţie frumoasă pentru că o pereche de gene false au fluturat mieunător într-un anumit moment .

          Ziceam aşadar că nu m-a cerut în căsătorie. Mi-a zis doar că într-o zi o să fiu nevasta lui şi că o sa-i fac un copil, de preferat fată. Cam atât. Lectura obligatorie a romanelor “Ion” şi “Răscoala” cred că l-a afectat mult, pentru că lipsa de romantism este un perpetuum al vieţii noastre de cuplu. Trebuie să fiu sinceră: mi-aş fi dorit un genunchi pus în pământ în acele momente, o mână întinsă şi puţin emoţionată, un pupic de pecetluire. Nimic. Mi-a zis calm şi hotărât că o să fiu nevasta lui şi că o să-i fac un copil.

          Puneţi-vă în locul meu, vă rog: citindu-mi blogul poate că v-aţi dat deja seama că eu sunt o fiinţă complexă, care dă dovadă de o fineţe şi profunzime a spiritului, având anumite expectanţe de la cei din jur. După un timp m-am lecuit, am renunţat la focurile de artificii şi m-am declarat fericită cu orice mi-a oferit viaţa. Între noi fie spus, este o mare prostie să-ţi doreşti o căsnicie cu feţe de masă scrobite şi cu conversaţii politicoase la cină. Faţa noastră de masă trebuie schimbată zilnic, pentru că se mănâncă cu poftă şi sosul mai pică uneori iar conversaţiile nu sunt aproape niciodată politicoase, pentru că la cină cad măştile de peste zi iar noi trei ne arătăm unul celuilalt exact aşa cum suntem: mai puţin politicoşi, dar atât de sinceri.

          Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat în fiecare moment al zilei în care ne-am căsătorit. Eu nu am fost emoţionată, nu am fost mireasă, nu am fost la coafor, nu am fost la manichiură, nu am umblat să caut rochie de mireasă, nu am făcut nuntă cu invitaţi, nu am sute de poze, nu am primit plicuri cu bani. În dimineaţa acelei zile de 15 august ne-am pornit către Starea Civilă însoţiţi doar de părinţii noştri. Alaiul nostru era format doar din colegii mei de serviciu. Eram îmbrăcată cu o rochie primită cadou, încălţată cu o pereche de pantofi primiţi cadou, purtam bijuterii ieftine şi aveam un buchet mic, mic de trandafiri albi, pe care eu îl plătisem. Odată ajunşi la baza treptelor care ne duceau către sala de oficiere a căsătoriilor, el s-a oprit. S-a oprit toată lumea, uşor nedumerită. M-am uitat mai întâi la mama. Avea privirea aceea de “Ţi-am zis io că încă nu-i pregătit...”. Mă vedeam sedusă şi abandonată. Îmi imaginam o viaţă de paria, de femeie nedorită, îmbătrânită prea devreme, cu tendinţe suicidale şi vreo două mâţe prin casă. În clipele acelea mi-am jurat că nu mă voi căsători niciodată, că voi urî toţi bărbaţii, că-mi voi face părul permanent-oiţă, că o s-o urăsc pe maică-mea fiindca nu a fost mai prietenoasă cu el şi, uite, mi l-a speriat, că o să rup legăturile cu toţi prietenii noştri comuni care acuma-şi răd în pumni de mine, părăsita, că o să urăsc în general pe toţi cei din jur, pentru că toţi o să ştie că el s-a răzgândit şi nu m-a mai vrut.

          Am clipit de două ori, cu grijă să nu mă mânjesc  cu rimelul ieftin şi  l-am întrebat încetişor, să nu-l sperii mai tare: “Ce s-a întâmplat?”. Nu s-a grăbit să-mi răspundă, nici nu s-a uitat la mine, preocupat să scotocească prin buzunarele hainei. Prin faţa ochilor mei  au început sa se deruleze din nou imagini de groază. După câteva clipe l-am auzit mormăind : « Futu-i, nu găsesc verighetele ! ».

          Dragii mei, momentul acesta este tipic pentru căsnicia noastră : el nu ştie unde-s chestiile căutate, eu ştiu dar el nu mă întreabă, el se impacientează, eu construiesc scenarii de groază, neştiind ce se întâmplă. În ultimii optsprezece ani mi-am hrănit şi dezvoltat intuiţia feminină, astfel încât la primele semne de încruntare şi mormăială neinteligibilă să-i pot spune calm, în timp ce spăl vasele în bucătărie : « Şosetele negre-s în punga din stânga jos din dulapul cu tricouri, lângă chiloţi. »

          Revenind la verighete : i-am şoptit că  le-a pus în buzunarul interior al hainei şi “Hai odată, măi, că o să creadă ăştia că te-ai răzgândit ! ».

          Ne-am căsătorit în acea zi de august şi nu am avut parte de călătorie de nuntă, nici de lună de miere.

          Am avut parte însă de mulţi ani fericiţi, fericiţi de-adevăratelea, nu ca ăia din urările impersonale. Sunt ani de râs şi de plâns cu poftă, ani cu încurajări şi cu înjurături, ani cu energie şi cu sinceritate, ani cu fericiri mărunte, obţinute pas cu pas, fără prefăcătorii şi miorlăieli inutile, fără feţe de masă scrobite, fără idealizări şi citate din cărţi.

          Mâine o să sărbătorim majoratul căsniciei noastre şi pot zice că e liber la sex, droguri şi alcool. Dar n-o să fie, pentru că o căsnicie ca a noastră nu s-a bazat niciodată pe fenomenal. Căsnicia noastră a rezistat în toţi anii ăştia pentru că nu doar ştiu unde i-s chiloţii şi şosetele, ci intuiesc şi momentul exact în care-i caută. El zice că-s vrăjitoare, dar eu zic că sunt  o femeie care a avut norocul să-l găsească exact pe bărbatul căruia a vrut să-i facă un   copil , pe care să-l hrănească ori de câte ori îi este foame şi cu care să poată râde chiar şi atunci când cerul stă să cadă peste noi.

Căsnicia între agonie şi extaz

Ceea ce am să vă povestesc acum o să li se pară atât de familiar doamnelor, încât o să jure că am scris despre partenerii lor de viaţă     ( cu mici marje de eroare). Domnii vor zice că nu am toate ţiglele pe casă şi că exagerez.

          Pentru cei care nu mă cunosc, vreau să clarific încă de la început datele problemei: sunt căsătorită de aproape optsprezece ani cu acelaşi bărbat, cu care am avut o relaţie de frumoasă prietenie timp de cinci ani înainte de casătorie. Aritmetica este aşadar simplă: 23 de ani, adică mai mult de jumătate din viaţa mea.

          Lumea zice că-i cel mai bun om din lume. Eu zic la fel şi, în plus, mă mângâi de una singură pe creştetul capului pentru că am reuşit  să-l  transform în cel mai bun om din lume. Ca să fiu total cinstită, a fost un efort conjugat: soacră-mea s-a ocupat de formarea lui până la adolescenţă, după care am preluat eu ştafeta. Soacră-mea are doi copii, aşa încât a avut ocazia să-şi exerseze mâna şi aptitudinile pe primul, ajungând la un nivel superior de măiestrie cu cel de-al doilea, apărut la circa patru ani distanţă de primul. Bărbatu-miu este primul, aşa că eforturile mele de continuare a educaţiei au fost puţintel mai mari decât ale cumnatei mele, beneficiare a unui soţ mult mai “lucrat”. Ştiu că-mi citeşti blogul, draga mea, aşa că sper să apreciezi gluma nevinovată.

          E foarte frumos să fii măritată cu un bărbat .  Specific “bărbat”, pentru că în zilele noastre unele se mărită cu femei sau cu bărbaţi care au fost femei sau devin femei pentru a se mărita cu bărbaţi care nu se ştie exact ce au fost înainte. Este uşor bulversant pentru mine, dar accept faptul că trăim într-o lume foarte comică.

          De fapt, bărbaţii nu vor să se căsătorească şi amână momentul în care zic “Da” în faţa ofiţerului stării civile cât pot ei de mult, amăgindu-ne cu tot felul de tertipuri. Există două explicaţii: ori au o mamă nebună, exagerat de grijulie, care i-a cocoloşit până la sufocare şi le este teamă de scorpia tânără care-i va jumuli, ori au o mamă exigentă, care a scos untul din ei şi le este teamă de scorpia tânără, care, fir-ar a dracu’ pielea pe ea ce mai seamănă cu măicuţa. Oricum ar fi, bărbaţii ajung să-şi împartă viaţa, patul şi banii cu scorpia tânără.

          Cea mai mare greşeală pe care o fac tinerele neveste este să-şi asume mai multe sarcini de serviciu decât ar fi necesar. Terenul trebuie studiat atent iar aptitudinile soţului trebuie descoperite şi exploatate. Dacă soţul are un talent gastronomic nativ, el trebuie încurajat să şi-l dezvolte până către perfecţiune. Dacă există posibilitatea de a-l însărcina pe soţ cu căratul cumpărăturilor, nu trebuie ezitat. Pâna la urmă, este suficient de extenuant să ne gândim noi la cumpărăturile de făcut, scutindu-i pe ei de un consum nervos excesiv... Numai eu ştiu ce moace au bărbaţii abandonaţi pe băncuţe în faţa magazinelor din mall-uri, cu maldărul de plăsuţe în jur. Dacă aveţi câte-o zi plictisitoare, căutaţi bărbaţi cu plăsuţe în faţa magazinelor: ziua voastră va deveni brusc mult mai interesantă comparativ cu a lor.

          Au fost vremuri în care făceam braţe de urangutan cărând sacoşe. Mi-am schimbat strategia la un moment dat. Momentul a fost acela în care am plecat dintr-un serviciu bine plătit în învăţământ. Desigur, satisfacţiile profesionale nu pot fi tăgaduite. Financiar însă am ajuns la nivel de Burkina Faso: pot cumpăra câteva banane şi portocale, plătesc factura de curent şi telefon, după care încep să socotesc câte săptămâni au rămas pină la următorul salariu. Între timp trebuie să fiu fericită, relaxată, zâmbitoare şi îndatoritoare. Reuşesc nu pentru că aş fi o mucenică, ci pentru că am un bărbat harnic, care suportă restul cheltuielilor.

          Bărbatul meu este foarte chibzuit cu banii. Tocmai de aceea sunt extrem de atentă la cumpărăturile pe care-l rog să le facă. Nu exagerez niciodată, lista cuprinzând în medie zece articole. Hotărât, înşfacă portofelul,  sacoşa şi pleacă. Telefonul rămâne acasă, pentru că are o memorie fenomenală şi este imposibil să uite ceva. Revine la domiciliul comun cu jumătate dintre chestiunile comandate. Fac inventarul şi constat că a cumpărat zece articole, dar cinci dintre ele nu erau pe lista mea.

- Unde-i zahărul? Dar laptele?

- ...

- Ai cumpărat boia dulce?

- La ce-ţi trebuie aia?

- Am stabilit că facem friptură, nu? Pentru friptură-mi trebuie boiaua. Ai adus?

- ...

Uşor nervoasă întreb:

-         Până la urmă, ce ai cumpărat?

-         Am luat arahide, bere, cafea, ţi-am luat ţigări... (zâmbeşte fericit)

Înduioşată mă uit la el şi-i zâmbesc:

-         Mă bucur că le-ai cumpărat, dar mergi tu frumuşel înapoi la magazin

şi cumpără ce te-am rugat, fiindcă nici friptura n-o fac cu bere, nici cafeaua n-o s-o bei dimineaţă fără zahăr şi lapte.

Uneori am nevoie de ajutor în bucătărie. Fata mea taie legumele cu barda, aşa că am renunţat cel puţin pentru o vreme la serviciile ei. Soţul meu se oferă să prepare salata de legume. O minunăţie de salată. Toate sunt bune şi frumoase seara, la cină. Dimineaţa descopăr dezastrul din bucătărie: coji de legume căzute pe covor şi pe parchet, coji de legume căzute în jurul găleţii cu gunoi, sare aruncată pe masă. Cred că aşa arată bucătăria unui restaurant după servirea unui număr mare de clienţi. În cazul nostru este vorba despre o singură salată. Nu are sens să vă povestesc cum arată aragazul după ce dumnealui prăjeşte o porţie de cartofi sau execută măiastru un grătar din piept de pui. Lucrez o oră pentru a-i reda bucătăriei strălucirea de odinioară. Înainte de asta mă prind cu mâinile de cap şi urlu:

- Ce naiba, la mine nu arată în halul ăsta bucătăria nici după ce fac mâncare pentru un regiment întreg!

          Dragostea e oarbă şi nehalită. Ea trece prin stomacul bărbatului . Sunt anumite momente în viaţă în care noi, femeile, trebuie să le aducem aminte bărbaţilor ce onoare le-am făcut extrăgându-i din căminul părintesc. Nu dau nimănui sfaturi, dar dacă observ o oarecare tendinţă de răzvrătire a domnului inimii mele îi adresez o singură întrebare, cu o singură variantă de răspuns:

- Ia spune-mi tu mie cine face cele mai bune sarmale: maică-ta sau eu?

- Tu...

S-ar putea ca sclipirea de răzvrătire să nu se fi stins de tot în ochişorii lui, aşa că lansez atacul nemilos, decisiv:

- Auzi, da’ cine face cea mai bună salată boeuf: eu sau maică-ta?

          Acela este momentul în care bătălia este câştigată şi pacea reinstalată pentru o lungă perioadă.

          Bărbaţii au probleme cu memoria de lungă durată. În cazul lor, o durată de 24 de ore este extrem de lungă. Vă dau un singur exemplu: discutăm seara despre programul meu de a doua zi. Îi explic cu lux de amănunte unde o să merg, cu cine o să mă întâlnesc şi pe la ce oră o să mă întorc acasă. A doua zi mă sună îngrijorat: “Unde eşti? Am venit acasă şi nu te-am găsit…”. În ceea ce priveşte programul şi anturajul adolescentei din casă, vorba nu ştiu cui: poţi să uiţi. Habar nu are unde pleacă, de ce pleacă, pe la ce oră se întoarce, cu cine merge. Un singur amănunt este important pentru el : cât îl costă distracţia adolescentei, ca să aibă suma potrivită în portofel. Vorba Amaliei :» Tu habar nu ai cum îi cheamă pe prietenii mei. » . Răspunsul inocent este dulce ca un cub de zahăr: “Las’ că-i ştie mă-ta pe toţi.”

          Repet, pentru cazul în care nu m-am făcut înţeleasă: pentru mine este foarte frumos să fiu măritată cu Gabi. El mă ancorează în realitate. La primul drum pe care l-am făcut cu maşina primită cadou de la el, s-a aşezat în dreapta, hotărât să reziste stoic. Am mers noi cât am mers, până ne-am apropiat de un sens giratoriu. Ştiam că trebuie să încetinesc şi să opresc, fiindcă nu era liber. Dar am vrut să mă apropii puţin mai mult, doar puţin. Lui i s-a părut că mă apropii cam mult şi a zbierat de mi-a zdruncinat creierul: “Frână, făăăăăăă!!!!”. De atunci mi se zbate ochiul stâng când aud cuvântul “frână” iar când mă apropii de un sens giratoriu bat trei cruci cu limba-n cerul gurii.

          Eu sunt o romantică incurabilă, el repară maşini. I-am zis fetei noastre că dacă i se face ruşine cu meseriile părinţilor ei, să le spună celor care-o întreabă că mama-i profesoară şi tata-i neurolog. În cazul meu e 100% adevărat, atâta doar că eu mă recomand mereu ca fiind educatoare. Cât despre Gabi, e pe jumătate adevărat, fiindcă-i “neurolog” de maşini. Dar pentru fiţoşi e bun şi răspunsul ăsta. În timp s-a dovedit că fata noastră nu suferă de niciun complex de inferioritate în ceea ce ne priveşte, aşa că nu am mai insistat.

          Ziceam că sunt romantică. Citesc şi recitesc cărţi romantice,           mă-nnebunesc după filme romantice ( sunt bune şi SF-urile, dar nu pot plânge sănătos când îl schingiuiesc ăia pe Bumblebee în “Transformers”), ador parfumurile romantice, culorile pastelate , zorzoanele cu pietricele şi alte lucruri romantice. Am aruncat deodorantul de maşină pentru că nu mi se părea suficient de romantic şi nu-mi permitea să stabilesc o relaţie de încredere cu autoturismul. El, bărbatul meu, a zis că-s nebună şi că eu trebuie să stăpânesc maşina, nu să mă rog de ea să mă accepte. Tâmpiţii care au scos seria “Transformers” nu s-au gândit niciodată ce pagube pot provoca în creierele unor femei romantice şi impresionabile ca mine.

          Căsnicia are şi avantaje nocturne. Uneori seara mi-e lene să sting lumina, să închid geamul, să sting televizorul, să caut sticla cu apă. Apelez la ajutorul lui. Dacă şi lui îi este lene, avem varianta de rezervă: copilul. O strig sau, după caz, o sun pe mobil, chemând-o în camera noastră pentru a stinge lumina. Este un ritual care ne apropie mult pe noi trei, mai ales în momentul în care copilul exasperat ridică umerii şi strigă: “ Vîtîfî, diud, aveţi telecomanda pe măsuţă şi sticla lângă pat, pentru ce naiba mă mai chemaţi şi pe mine?!”. Este dovada clară că nu am dat greş în educaţia copilului şi, conform trendului modern, l-am învăţat să fie liber în cuget şi în exprimare.

          Înainte de culcare am nevoie de gânduri pozitive, dătătoare de vise liniştitoare, asa că înainte de a închide ochii îl rog :” Spune-mi ceva frumooooos.” El îşi potriveşte capul pe pernă şi butonează telecomanda în căutare de emisiuni cu politicieni şi moderatori care zbiară unii la ceilalţi. Este momentul lui de graţie, în care, după o zi obositoare, se poate în sfârşit relaxa, ascultându-i pe ăia cum se sfârtecă reciproc. Găseşte emisiunea cu cei mai mulţi decibeli, se uită la mine şi-mi zice duios: “Taci şi dormi!”.

          Închid ochii liniştită şi adorm fericită că nu mi-a spus nimic frumos. În seara în care o să-mi recite din Eminescu o să caut pe Google numele unui psiholog care să-mi repare soţul.