Liber la sex, droguri şi alcool

Mama mi-a povestit că cineva din Israel îmi citea blogul în timp ce în jur urlau sirenele. Cineva, pe care nu-l cunosc, citea amintirile mele şi râdea. Sirenele urlau şi cineva se distra, datorită mie. Cele ce urmează i le dedic acelei persoane pe care am ajutat-o să facă abstracţie de sirene, rachete, violenţă şi ameninţarea morţii.

          Mâine o să sărbătorim majoratul. Nu, nu copilul o să împlinească optsprezece ani, ci căsnicia noastră. Copilul are doar şaisprezece ani împliniţi, dar cine o cunoaşte poa’ să jure că e susţinătoare de familie, fiindcă, habar nu am cum reuşeşte, e grozav de înţeleaptă. De data asta n-o să scriu despre copil în exclusivitate, pentru că risc o revoltă. Dacă e cu osanale, zice că-s “cheesy”, dacă e cu relatarea episoadelor finalizate cu înjurături, zice că “vîtîfî, mama...”. Tura asta mă abţin.

          El, omul, nu m-a cerut niciodata de nevastă. A fost o singură întâmplare, sub teiul lui Eminescu, în Copou, care aduce a cerere în căsătorie. Eram studenţi, săraci, slabi, îndrăgostiţi şi chinuiţi de distanţa de douăsprezece ore jumate cu trenul care ne despărţea. Erau vremuri în care corespondam prin scrisori, fiindcă www-ul încă nu exista iar telefoanele interurbane costau prea mult.. Ne întâlneam rar şi petreceam puţin timp împreună. Este adevărat că erau vremuri în care doar cărţile Sandrei Brown idealizau iubirile, dar cine naiba, în afară de mama, citea siropurile acelea? Prin anii ’90 existau şanse reale de a menţine o relaţie de iubire fără a o condiţiona de cont, maşină sau apartament, făra a o derula şi consuma pe repede înainte, cu privirea către următoarea cucerire. Eram hotărâţi să rezistăm şi ca noi sunt multe alte cupluri care s-au sudat în acei ani şi care încă mai rezistă. Nebunia divorţurilor şi a plictiselii a apărut mult mai târziu, după ce la televizor şi în lumea reală chiloţii tanga şi sutienele cu push up au început să fie la vedere. Poate că o să scriu într-o altă postare despre superficialitatea unor oameni care arunca la gunoi o relaţie frumoasă pentru că o pereche de gene false au fluturat mieunător într-un anumit moment .

          Ziceam aşadar că nu m-a cerut în căsătorie. Mi-a zis doar că într-o zi o să fiu nevasta lui şi că o sa-i fac un copil, de preferat fată. Cam atât. Lectura obligatorie a romanelor “Ion” şi “Răscoala” cred că l-a afectat mult, pentru că lipsa de romantism este un perpetuum al vieţii noastre de cuplu. Trebuie să fiu sinceră: mi-aş fi dorit un genunchi pus în pământ în acele momente, o mână întinsă şi puţin emoţionată, un pupic de pecetluire. Nimic. Mi-a zis calm şi hotărât că o să fiu nevasta lui şi că o să-i fac un copil.

          Puneţi-vă în locul meu, vă rog: citindu-mi blogul poate că v-aţi dat deja seama că eu sunt o fiinţă complexă, care dă dovadă de o fineţe şi profunzime a spiritului, având anumite expectanţe de la cei din jur. După un timp m-am lecuit, am renunţat la focurile de artificii şi m-am declarat fericită cu orice mi-a oferit viaţa. Între noi fie spus, este o mare prostie să-ţi doreşti o căsnicie cu feţe de masă scrobite şi cu conversaţii politicoase la cină. Faţa noastră de masă trebuie schimbată zilnic, pentru că se mănâncă cu poftă şi sosul mai pică uneori iar conversaţiile nu sunt aproape niciodată politicoase, pentru că la cină cad măştile de peste zi iar noi trei ne arătăm unul celuilalt exact aşa cum suntem: mai puţin politicoşi, dar atât de sinceri.

          Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat în fiecare moment al zilei în care ne-am căsătorit. Eu nu am fost emoţionată, nu am fost mireasă, nu am fost la coafor, nu am fost la manichiură, nu am umblat să caut rochie de mireasă, nu am făcut nuntă cu invitaţi, nu am sute de poze, nu am primit plicuri cu bani. În dimineaţa acelei zile de 15 august ne-am pornit către Starea Civilă însoţiţi doar de părinţii noştri. Alaiul nostru era format doar din colegii mei de serviciu. Eram îmbrăcată cu o rochie primită cadou, încălţată cu o pereche de pantofi primiţi cadou, purtam bijuterii ieftine şi aveam un buchet mic, mic de trandafiri albi, pe care eu îl plătisem. Odată ajunşi la baza treptelor care ne duceau către sala de oficiere a căsătoriilor, el s-a oprit. S-a oprit toată lumea, uşor nedumerită. M-am uitat mai întâi la mama. Avea privirea aceea de “Ţi-am zis io că încă nu-i pregătit...”. Mă vedeam sedusă şi abandonată. Îmi imaginam o viaţă de paria, de femeie nedorită, îmbătrânită prea devreme, cu tendinţe suicidale şi vreo două mâţe prin casă. În clipele acelea mi-am jurat că nu mă voi căsători niciodată, că voi urî toţi bărbaţii, că-mi voi face părul permanent-oiţă, că o s-o urăsc pe maică-mea fiindca nu a fost mai prietenoasă cu el şi, uite, mi l-a speriat, că o să rup legăturile cu toţi prietenii noştri comuni care acuma-şi răd în pumni de mine, părăsita, că o să urăsc în general pe toţi cei din jur, pentru că toţi o să ştie că el s-a răzgândit şi nu m-a mai vrut.

          Am clipit de două ori, cu grijă să nu mă mânjesc  cu rimelul ieftin şi  l-am întrebat încetişor, să nu-l sperii mai tare: “Ce s-a întâmplat?”. Nu s-a grăbit să-mi răspundă, nici nu s-a uitat la mine, preocupat să scotocească prin buzunarele hainei. Prin faţa ochilor mei  au început sa se deruleze din nou imagini de groază. După câteva clipe l-am auzit mormăind : « Futu-i, nu găsesc verighetele ! ».

          Dragii mei, momentul acesta este tipic pentru căsnicia noastră : el nu ştie unde-s chestiile căutate, eu ştiu dar el nu mă întreabă, el se impacientează, eu construiesc scenarii de groază, neştiind ce se întâmplă. În ultimii optsprezece ani mi-am hrănit şi dezvoltat intuiţia feminină, astfel încât la primele semne de încruntare şi mormăială neinteligibilă să-i pot spune calm, în timp ce spăl vasele în bucătărie : « Şosetele negre-s în punga din stânga jos din dulapul cu tricouri, lângă chiloţi. »

          Revenind la verighete : i-am şoptit că  le-a pus în buzunarul interior al hainei şi “Hai odată, măi, că o să creadă ăştia că te-ai răzgândit ! ».

          Ne-am căsătorit în acea zi de august şi nu am avut parte de călătorie de nuntă, nici de lună de miere.

          Am avut parte însă de mulţi ani fericiţi, fericiţi de-adevăratelea, nu ca ăia din urările impersonale. Sunt ani de râs şi de plâns cu poftă, ani cu încurajări şi cu înjurături, ani cu energie şi cu sinceritate, ani cu fericiri mărunte, obţinute pas cu pas, fără prefăcătorii şi miorlăieli inutile, fără feţe de masă scrobite, fără idealizări şi citate din cărţi.

          Mâine o să sărbătorim majoratul căsniciei noastre şi pot zice că e liber la sex, droguri şi alcool. Dar n-o să fie, pentru că o căsnicie ca a noastră nu s-a bazat niciodată pe fenomenal. Căsnicia noastră a rezistat în toţi anii ăştia pentru că nu doar ştiu unde i-s chiloţii şi şosetele, ci intuiesc şi momentul exact în care-i caută. El zice că-s vrăjitoare, dar eu zic că sunt  o femeie care a avut norocul să-l găsească exact pe bărbatul căruia a vrut să-i facă un   copil , pe care să-l hrănească ori de câte ori îi este foame şi cu care să poată râde chiar şi atunci când cerul stă să cadă peste noi.