Liliacul şi rochia de prinţesă

La Rădăuţi liliacul înfloreşte la sfârşitul lunii mai, de ziua mea. La Cluj el înfloreşte cu aproape o lună mai devreme şi nu există an în care Gabi să nu pândească primele buchete vândute de ţigani, pe stradă, pentru a-mi face întâia surpriză parfumată a primăverii. De fiecare dată am aceeaşi reacţie: ţip şi-mi îngrop faţa în  tufa mov pe care omul meu mi-o propteşte, vezi Doamne, nepăsător în faţa ochilor. Încep mai apoi să râd de mine însămi, când realizez faptul că am apucături de copil într-o situaţie în care ar trebui să fiu mai demnă şi să mulţumesc în loc să ţip şi să ţopăi prin casă.

          De ce liliacul? Pentru că este floarea copilăriei mele. Casa bunicii mele, Oma Coca, este flancată de arbuşti înalţi, întunecaţi şi deşi. Spun “este” deoarece casa încă mai există, dar eu nu mai sunt de mult timp de-ai casei, chiar dacă în ea locuieşte o soră de-a bunicii mele. În copilărie eram singurul copil din acea casă a florilor şi a mâncărurilor. În copilărie intram prin portiţa verde, din lemn umflat de ploi şi vedeam panseluţele de pe alee zâmbindu-mi de sub liliacul aplecat sub greutatea ciorchinilor de aromă. Coteam mai apoi spre dreapta şi mi se dezvăluia splendoarea curţii încărcate de flori şi iarbă verde ca însăşi viaţa. Viaţa trăia în curtea bunicii mele, viaţa răzbătea din micuţa dar cocheta bucătărie de vară, în care fierbea mereu ceva bun pe aragaz. Bucătăria de vară, curtea şi grădina de legume erau viaţa, pe când casa era moartea.

          Casa era mereu răcoroasă, plină de mobilă veche, monolitică, mirosind a secol trecut, a naftalină şi a spirt. Nu stăteam niciodată singură în casă, nu dormeam niciodată singură în casă şi nici măcar nu aveam curiozitatea firească de a cotrobăi tot timpul prin dulapuri. O făceam doar când mă plictiseam îngrozitor, în zilele ploioase, când curtea şi grădina se primeneau. Am avut curajul de a urca şi în podul casei, întunecos, prăfuit, plin de cotloane misterioase. Am descoperit un dulap vechi, în care mă aştepta de ani întregi o rochie de bal  de-a bunicii mele. Rochia era din voal bleu, încreţită în talie, cu mâneci flu-flu şi cu un cordon subţire. Nu mirosea a nimic, nici măcar a bunica, pentru că eu cred că de atâta prizonierat în dulap, rochia bleu îşi pierduse toate amintirile.

                   Am îmbrăcat rochia amnezică, am mers în camera mătuşii mele, am furat un ruj, m-am feştit cum am ştiut eu mai bine şi am învârtit rochia de bal în faţa oglinzii. A fost prima mea experienţă de “rochie de prinţesă”, care nu trebuie să lipsească din viaţa niciunei fetiţe. Ţin minte că am fost fericită în acele clipe şi cred că a fost cel mai intens moment de feminitate din viaţa mea.

          Am să vă mai povestesc despre banca din curte, iasomie, goldane, bulgăraşi şi moarte într-o altă zi, pentru că acum trebuie să mă opresc şi să mă gândesc un pic la mine, fetiţa aceea care a pornit cândva pe aleea liliacului bunicii şi s-a pierdut undeva, pe drum.

MESERIA DE MAMĂ

Mă consider o mamă iubitoare. O iubesc aşa de mult pe fie-mea, că nu pot respira normal atunci când nu e lângă mine. Cineva mi-a spus cândva că nu e sănătos să fiu atât de ataşată de fiinţa căreia i-am dat viaţă. Convingerea mea este că nu există suficientă iubire în lumea asta cât ar merita să primească  copiii de la mamele lor.

          Dilema mea este următoarea: de ce s-a ajuns la confuzia dintre iubire şi hiperprotecţia parentală? Constat cu o amăreală din ce în ce mai accentuată faptul că marea majoritate a părinţilor îşi păzesc copiii tot mai acerb de ceea ce li se pare lor că le-ar putea dăuna. Copilul a fost transformat într-o bulă de săpun în pericol să se spargă dacă nu e ţinut cu mare atenţie între palmele părinţilor.

            Încă de la bun început ne-am pus de acord, soţul meu şi cu mine, să-i oferim fetei noastre toată dragostea de care suntem capabili, laolaltă cu o educaţie rezonabilă, bazată pe argumente logice. Nu ne-am “bebeluşit” niciodată, nu am micşorat cuvintele, nu i-am stâlcit numele. O singură greşeală am făcut eu: nu m-am adresat niciodată soţului meu cu “tata” în prezenţa bebeluşului, aşa cum se practică în majoritatea familiilor, ci i-am spus mereu pe nume şi rezultatul este ca fata noastră nu are un tată, ci are un Gabi. Bun şi aşa, atâta timp cât pe el nu-l supără amănuntul ăsta.

          După perioada de adăstat pe acasă, cu două bone, prima fiind pusă pe liber după ce l-am surpins pe  iubitul ei în casa mea, cea de-a doua fiind bona ideală, o unguroaică mică şi aspră, mamă a trei copii , a sosit vremea grădiniţelii. Mama şi cu mine ne-am orientat către o grădiniţă de stat, pentru că nu aveam fonduri şi fiţe suficiente pentru una particulară. Am vrut musai grupa de germană, că doar de aia suntem amândouă teutoance. Nu mi-a spus nimeni că nu era nevoie să-mi înscriu copilul într-o  grupă cu predare în limba germană, pentru că datorită etniei ar fi fost automat admisă la şcoala la care este acum. Am fost mult prea hotărâtă să o “dau la germană” şi asta am făcut, greşind. Timp de doi ani fata mea a avut parte de un mini-Auschwitz, cu o educatoare excesiv de severă, care în afară de a pompa germana în ăia mici, altceva nu făcea.  Culmea este că era o educatoare foarte căutată şi apreciată şi nimeni nu crâcnea în faţa ei atunci când li se adresa copiilor cu “oi tâmpite” sau îi mai pleznea când mişcau în front. Popoul fetiţei mele a stat cuminte şi pe “banca măgarilor” din cauze încă nelămurite iar codiţele ei au fost rearanjate în urma refuzului de a păpa tot, tot, tot din farfurie. Nu, Frau educatoarea n-a apărut nici la televizor şi nu, nu a fost reclamată la inspectorat. Am rezistat cu toţii eroic, părinţii mai greu decât copiii şi iacătă că ne-am văzut înscrişi la şcoală.

          Soarele a răsărit şi pe cerul nostru, Frau Raluca a noastră fiind genul de învăţătoare pe care şi-l doreşte orice părinte pentru copilul său: tânără, plină de energie, blândă , organizată, full loaded cu informaţii şi dedicată elevilor.

          Povestea debutului şcolăresc al fie-mii este următoarea: la intrarea în clasa I habar nu avea să coloreze în contur, nu recunoştea cifrele, de litere nici vorbă, nu avea nicio apăsare în ceea ce priveşte ordinea printre rechizite, uita să-şi noteze temele de făcut acasă, era împrăştiată şi relaxată. Hainele-i stăteau anapoda pe ea, ghiozdanul ei era mereu murdar, dar ea era fericită. Chiar şi învăţătoarea îmi spunea că Amalia este printre copiii fericiţi din clasa respectivă. Explicaţia e una singură: ea e fericită încă de când s-a născut şi nimeni şi nimic n-o deraiază de pe calea fericirii personale.

          Temele de făcut acasă erau o adevărată plăcere pentru mine, pentru că literalmente pe aproape tot parcursul clasei I eu i-am făcut temele, care constau mai mult din colorat în contur şi scris cu creionul semnele grafice. Luam mereu FB pentru teme şi eram mândră de asta. Fiică-mea lua “I” la purtare, pentru că “sufla” în timpul orelor. Între timp s-a dezvăţat.

          Ce vreau să demonstrez? Chiar dacă i-am luat copilului de pe umeri povara primelor teme de făcut acasă, nu am greşit şi de data asta, pentru că pe parcursul anilor de şcoală copilul meu a devenit premiant, un elev conştiincios cu care ne mândrim.

          De ce s-a întâmplat aşa şi nu pe dos ? Pentru că mi-am asumat greşelile trecutului, eu, părintele tâmpit care nu a analizat mai bine deciziile de luat în privinţa educaţiei extrafamiliale a copilului meu. Am dus-o la o educatoare agresivă, depăşită de vremuri şi de pedagogia modernă, un dinozaur care băga germana în copii cu bătaia şi cu ameninţările, fără să-i înveţe nici măcar să ţină creionul în mână. Diferenţa dintre mine şi alţi părinţi care umblă să le schimbe caracterul, temperamentul , etc, etc, ale educatoarelor sau învăţătoarelor este că mi-am asumat vina de a nu fi ales bine pentru copilul meu. Am preluat eu sarcinile pe care ar fi trebuit să le îndeplinească altcineva şi am reparat stricăciunile făcute de altcineva. Nu m-am dus să trag pe nimeni de guler, conştientă fiind de faptul că nu pot schimba nici firea omului, nici stilul de predare. Am lăsat-o naibii de răfuială, mi-am suflecat mânecile şi m-am ocupat de copilul meu cum am ştiut eu mai bine.

          Interesul meu primordial a fost să-mi ajut fata să priceapă cum vine treaba cu învăţatul. Nu i-am spus niciodată să abandoneze, oricât de greu i-ar fi fost, ci i-am spus că e normal să fie mai greu şi să nu cedeze, n-am certat-o niciodată pentru note mai mici, n-am obligat-o ci am încurajat-o să participe la concursuri şi olimpiade, atunci când mi-a spus învăţătoarea că eleva noastră scrie groaznic de urât nu m-am zborşit la învăţătoare după tipicul “ oricum caligrafia e o chestie demodată, toată lumea scrie acum la calculator”, ci i-am cumpărat stilouri frumoase şi caiete parfumate, ca să-i fie drag să scrie frumos în ele iar exemplele ar putea continua.

          Repet: copilul meu este centrul Universului pentru mine, dar n-am lăsat niciodată ca iubirea de mamă să devină un handicap pentru fiinţa pe care o iubesc cel mai mult. Am lăsat-o şi să cadă, dar i-am tratat zgârieturile, n-am fost acolo când a luat prima bătaie în curtea şcolii, dar am vorbit cu ea după aceea, i-am spălat hainele, am hrănit-o şi am trimis-o înapoi pe “câmpul de luptă”. Au trecut anii şi a devenit capabilă să se apere, având în minte episoadele în care pumnii primiţi de la alţii au prins-o când era amărâtă şi lipsită de apărare.

          Au fost şi momente în care a venit supărată acasă din cauză că un profesor sau o profesoară au fost nedrepţi în notare sau au apostrofat-o mai dur. I-am şters lacrimile, am vorbit mult de tot cu ea, am hrănit-o din nou şi am trimis-o la şcoală. Nu am mers niciodată să mă iau la harţa cu vreun profesor, considerând că orice aş face nu-l voi putea schimba nici ca om, nici ca dascăl. În schimb pe fiică-mea o pot schimba, o pot ajuta, o pot modela, o pot întări aşa cum nimeni altcineva pe lumea asta n-o poate face mai bine.

          Dacă  am luat deciziile corecte în ceea ce o priveşte, nimeni nu-mi va mulţumi, pentru că nu este nevoie iar dacă am luat vreodată deciziile greşite, sunt sigură că se va găsi cineva care să mi-o spună. Nu regret însă prea multe, pentru că rezultatul deciziilor mele este ea, tânăra femeie, care încă nu ştie, dar a ajuns deja în acea etapă a vieţii în care mama s-a retras pe margine, zâmbitoare şi mulţumită, convinsă că fetiţa ei este de acum încolo capabilă să decidă singură.

          Cam atât despre meseria mea  de mamă.

Mesajele motivaţionale

Citesc zilnic  pe Facebook mesaje motivaţionale. Unora le dau like, pe altele le transmit mai departe. Azi m-a pălit epifania: adicătelea io nu-s în stare să scriu ceva motivaţional, ceva cutremurător de adevărat şi general valabil?

          Nu, pentru că eu nu deţin o pagină cu zeci, sute sau mii de abonaţi, care să considere că postările mele îi ajută să devină mai buni, mai frumoşi, mai bogaţi, mai nu-ştiu-cum. Ghinionul meu este că habar n-am cum să-mi promovez ideile, bune sau rele, împachetându-le în celofan colorat şi foşnitor.

          Mi-am dat seama că prin “like”-uri şi “share”-uri cei mai mulţi dintre noi avem impresia că-i ajutăm pe cei din lista de prieteni să-şi deschidă ochii asupra unor probleme existenţiale nesoluţionate. “Fii un bun prieten!”, “Nu-ţi mai bate, bă, copiii!”, “Viaţa e chiar superbă!”, “Animalele au nevoie de ocrotirea noastră!”, “Nu mai tăiaţi pădurile, că vine ursul peste voi!”, “Naşpetelor, chill, bărbaţii vă iubesc fiindcă aveţi calităţi ascunse, numai de ei ştiute!”, şamd, şamd.

          Încet dar sigur tindem să ne amăgim că ne lecuim spleen-urile, ne lămurim dilemele şi ne facem datoria faţă de cei din jur DOAR şeruind şi lăikuind.

          Părerea mea este următoarea (accept bineînţeles şi critici):

-         dacă vrei să fii un bun prieten, mai dă şi tu câte un telefon, fă-ţi timp să te întâlneşti la o cafea sau un suc cu ăla de-l numeşti prieten şi, nu în ultimul rând, nu-i trage un şut în fund unui prieten care odată în viaţă nu a putut să-ţi servească interesele

-         educă-ţi copiii aşa cum îţi dictează intuiţia, pornind de la intenţiile tale bune ( că doar de aia ai făcut copii, la naiba!), nu mai citi cărţi scoase de unii care fac bani mulţi explicându-ţi cum să-i explici bebelului tău că trebuie să-şi pape legumele din farfurie, dacă te apucă nervii şi-i tragi ăluia mic o palmă, trage-ţi şi ţie una, ca să vezi cum se simte şi dacă vrei să nu mai stea ţintuit în faţa TV-ului, stinge-l şi scoate-l din priză. Fii un părinte responsabil urmându-ţi propriile porniri, făcând apel la amintirile tale din copilărie şi nu la experienţele altora!

-         viaţa nu e întotdeauna superbă, hai să nu ne amăgim, există momente în care trebuie să cădem, aşa cum există şi momente în care trebuie să ne ridicăm, cu sau fără ajutor. Curba lui Gauss, băi nene, curba lui Gauss.

-         animalele pot fi ajutate prin donaţii în bani sau hrană. Scurt, clar, cuprinzător şi la obiect: caută o asociaţie de protecţie a animalelor şi du-le un sac de hrană uscată sau bani pentru medicamente. Atât.

-         dacă vrei să protejezi pădurile, ieşi în stradă atunci când se organizează marşuri, participă la acţiuni de împădurire şi, în general, ai grijă de pădure atunci când o străbaţi.

-         dacă îţi este milă de oamenii săraci, bagă şi tu câteva ore de voluntariat în cadrul unei asociaţii sau fundaţii caritabile. Nu le da bani cerşetorilor pe stradă, donează suma aia de 2 Euro prin sms, donează 2% din impozit, fă ceva concret, în cunoştinţă de cauză. Nu de la bogătaşi se adună sumele necesare întrajutorării amărâţilor, ci de la unii ca noi.

-         treaba cu femeile mai puţin frumoase trupeşte e simplă: dacă au norocul de a avea un partener de viaţă care să le iubească aşa cum sunt, bine şi dacă nu, ghinion.

Exemplele de mai sus sunt poate cele mai grăitoare dintre cele pe care le-am putut eu citi. Nu dau sfaturi, nu critic şi nu încerc să demontez nimic, încerc doar să ofer alternative concrete la dilemele pe care unii poate că le au. Pe de altă parte, sunt convinsă că absolut toţi cei care vor citi aceste rânduri au gândit măcar o singură dată la fel ca mine.

          Da, da, viaţa poate fi frumoasă, dar numai dacă avem noi grijă să fie aşa.

Ştiţi cine sunt eu? Sunt cetăţean european!

A fost odată ca niciodată un bebeluş care s-a născut într-un mirific colţişor de lume, numit Bucovina. Hai să nu o lungesc prea mult: bebeluşul ăla eram eu.

          Mama era încă studentă, tata era încă student, numai Oma Musia era cu capul pe umeri, preluând din prima clipă frâiele întregii afaceri, Cică nici haine de nou-născut nu aveau de unde să cumpere, că era sfârşit de săptămână, aşa că au improvizat ceva pe bază de finet. S-au chinuit cu mine, pentru că mama nu a fost o lăptătoare prea performantă şi nici laptele praf nu se gasea prea uşor. Trebuiau să spele multe scutece, să pregătească multe sticluţe cu biberon, să-mi suporte urletele cauzate de colici, dar un lucru e sigur: au făcut-o cu multă, multă dragoste.

          Anii au trecut, eu am crescut, fiind în prima fază un vajnic şoim al patriei (oribile uniforme!), apoi un pionier conştiincios ( închipuiţi-vă că am fost comandant de grupă!) şi, într-un final, UTC-ist. Eram la vârsta misenrupistă, aşa că chestiunea cu utecismul a fost tratată cu multă superficialitate de subsemnata. Pe la 16 ani s-a petrecut schimbarea, tiranul şi odioasa au fost omorâţi, mulţi oameni nevinovaţi au fost căsăpiţi ( a propos: se ştie cine e vinovat pentru crime?) şi m-am trezit în capitalism.

          Am terminat liceul ( minunaţi ani, dar m-aş fi lipsit de matematică şi de fizică), am ajuns în Cluj-Napoca, am studiat contabilitatea şi gestiunea financiară la Alba Iulia ( minunaţi ani, dar m-aş fi lipsit de contabilitate şi de gestiunea financiară), după care am revenit la Cluj, intrând în câmpul muncii, cum se zice. Na, primul an a fost cu ghinion, am lucrat într-o firmă de schimb valutar, ocupându-mă de evidenţa contabilă primară şi de legătura cu banca. Sună pompos, dar erau zile în care slăbeam câte două kilograme, când patronul mă trimitea de una singură, cu troleibuzul, să depun la bancă 30.000 $. Am scăpat teafără, după un an caracterizat prin plictiseală şi scârbă faţă de patronii tipici pentru acele vremuri, puşi pe căpătuială cu orice preţ, ignorând total sclavii care le trudeau pe plantaţie.

          Norocul mi-a surâs şi am ajuns să lucrez într-o cooperativă meşteşugărească, pe post de secretară. Am fost angajată acolo pentru că vorbesc limba germană şi aveau nevoie de cineva care să poarte corespondenţa comercială şi să traducă documentaţia tehnică primită de la partenerii de afaceri din Germania, Elveţia şi Austria. Acolo se produceau haine pentru femei ( erau foarte frumoase, dar nu m-au pasionat cârpele niciodată).

          Ei bine, dragilor, eu am intrat în Uniunea Europeană în anul 1995. Am avut ocazia să călătoresc în Austria şi Germania şi, mai mult decât atât, am fost acceptată de cei de acolo. În mod foarte ciudat, nu m-am simţit niciodată, dar niciodată, pusă la colţ, subestimată, ţiganizată, jignită, catalogată şi încă vreo sută de alte invective. Nu eram românca venită la cerşit de contracte împreună cu şeful ei, un croitor, eram un om normal, care vorbea limba ţării respective, care avea habar de cultura şi civilizaţia locului, care ştia să povestească lucruri frumoase şi interesante despre ţara din care provine ( România, adică), care avea habar cum să traducă ceea ce spune şeful ei astfel încât cei din jurul mesei să mai şi zâmbească şi, mai presus de toate, un om care ştia să le  arate respectul cuvenit gazdelor, într-un mod cât mai firesc, fără a se înjosi.

          E simplu, nu? Eşti perceput de ceilalţi ca fiind  cumulul a ceea ce prezinţi prin vorbele şi faptele tale. Cu cât te exprimi şi acţionezi mai normal, cu atât mai mult eşti tratat ca o persoană demnă de a fi acceptată.

          În final vreau să vă povestesc un episod drăguţ, derulat în timpul unei mini-excursii pe care am făcut-o împreună cu familia mea lărgită la Viena, după anul 2000. Vizitasem în tihnă “Sissi Museum” din Hofburg şi eram cu toţii în transă. Obosiţi fiind de atâta hălăduit, ne-am aşezat pe treptele de la ieşire, să ne mai tragem sufletul. Tăceam, fiecare dintre noi derulându-şi update-ul. Era linişte, vremea ţinea cu noi şi nu ni se putea întâmpla nimic rău. Dintr-o dată a ieşit din muzeu un bărbat, care s-a aşezat şi el pe trepte. Un telefon mobil a sunat şi el a răspuns: “Alo?”. Era un român. Omul probabil că-şi conducea afacerile prin telefon şi cred că vorbea cu secretara, pentru că altfel nu i s-ar fi adresat cu “tu, pizdă proastă!” ( ar fi putut să fie şi nevasta, aşa că nu sunt foarte sigură). A urmat o discuţie purtată pe un ton extrem de ridicat, în care el îi explica celei cu care vorbea cum îşi bagă p**a în ăia care n-au făcut nuş’ce aşa cum le zisese el înainte să plece la Viena. Nu pot reda conversaţia, a trecut mult timp de atunci, ideea este că ne-am ridicat toţi cei din familia mea de pe trepte, nu am spus niciun cuvânt şi am plecat, izgoniţi fiind , culmea!, nu de unul    de-ai lor, ci de unul de-ai noştri.

          Ideea este următoarea: dacă vrem să ne simţim acceptaţi într-o Europă în care, până la urmă,  noi ne-am cerut, ideal ar fi să ne prezentăm în faţa Europei cu ceea ce avem noi mai bun, mai valoros, să ne adaptăm la valorile europene păstrându-ne totuşi nota de originalitate şi, nu în ultimul rând, să învăţăm să ne exprimăm corect şi fluent într-o limbă de circulaţie internaţională. Dacă vrem ca, spre exemplu, Viena şi vienezii să ne zâmbească, va trebui să uităm de p**ă şi de p***ă, folosind în schimb “Bitte!/Danke!/Please!/Thank you!/ S’il vous plaît!/ Merci beaucoup!, etc”.

          Zâmbetele sunt rasplătite cu zâmbete, aroganţa este răsplătită cu aroganţă iar firescul este răsplătit cu acceptare.