Copilu’ rău

“S-o-ntreb pă tanti dac’ai fo’ rău az?”

Tanti sunt eu, întrebătoarea este bunica iar întrebatul este copilu’. Cel mic se uită cu ochii mari, căprui, la mine şi aşteaptă să-i spun ceva lu’ bunică-sa, care stă în pragul uşii, pregătită să-l înşface pe nepot de-o aripă şi să-l scuture bine înainte de a-l îmbrăca în hainele “de mărs acasă”. Îmi dreg vocea şi-i răspund: “Doamnă, nu există copii răi. Nepoţelul dumneavoastră este câteodată puţin mai agitat, dar asta      nu-i o mare problemă, găsim noi soluţii...” “Bine, dragă,” zice bunica “da’ mie să-mi zâci dacă îi rău, că o să-l zâc lu’ tată-su, să-l pedepsească, bine?”

Discuţii din categoria “copilu’ rău” se poartă zilnic între cele ca mine şi cei care vin să-i recupereze pe cei mici de la grădiniţă. Modurile de abordare sunt însă diferite, de ambele părţi. Există educatoare care preferă să nu discute niciodată cu părinţii despre deraierile comportamentale ale celui mic, de teamă să nu fie incriminate: “Acasă nu are niciun fel de probleme, sigur e ceva în neregulă aici, la grădiniţă”. Afirmaţia nu poate fi verificată, părintele poate fi suspectat de subiectivism sau, şi mai rău, de tăinuirea unor fapte mai puţin plăcute, din dorinţa de a nu fi catalogat drept părinte incompetent. Cu această categorie de părinţi este foarte dificil de colaborat, pentru că indiferent de cât de mult tact se foloseşte în discuţii, el rămâne refractar la orice soluţie oferită, toată tevatura culminând, eventual, în nişte nemulţumiri, poate chiar şi reclamaţii plasate “la nivel înalt”. Vorbesc din experienţele avute de mine, dar şi de colege de-ale mele.

Există părinţi din categoria “Zâmbitorii”, care la auzul noutăţilor mai puţin plăcute despre copilul lor continuă să zâmbească, ascultă cu multă răbdare, promit să discute acasă cu cel mic, dar din atitudinea acestuia se poate lesne observa că, de fapt, acasă nu s-a întâmplat nimic.

Există şi părinţii din categoria “Fiară”, care atunci când află că moştenitorul “a fost rău” o iau razna şi vin cu propuneri de pedepse: “Vă aduc boabe de porumb, să-l puneţi în colţ, în genunchi, pe boabe.”, “Lasă, doamnă, că scot eu joarda din pod...”, “Doamnă, vă aduc o cuşcă şi dacă mai face aşa, vă dau voie să-l băgaţi în cuşcă...”, “Auziţi, io vă dau voie să-l bateţi, că o palmă la fund nu i-o strica.” Uneori am rămas perplexă, gândindu-mă că unii dintre ei poate chiar aplică acasă pedepsele cu pricina, după principiul “Copilu’ ăsta parcă se cere bătut.”

După cum spuneam, reacţia părinţilor şi a bunicilor depinde foarte mult de modul în care sunt abordaţi de către educatoare. Părerea mea este foarte clară şi s-a format de-a lungul anilor: nu discut cu părinţii zilnic despre toate episoadele razna ale celor mici, pentru că sunt convinsă că ei n-au chef să audă, aşa cum nici eu n-am chef să le spun. Atâta timp cât eu ştiu sigur, sigur că NU EXISTĂ COPII RĂI, sunt la fel de sigură că pentru aceea mi-am ales meseria pe care mi-am ales-o: pentru a găsi soluţii.

Dar vedeţi voi, nu toată lumea gândeşte ca mine. Cunosc cel puţin un copil care a fost diagnosticat cu ADHD, chiar dacă eu sunt convinsă că nu-l are. De ce? Pentru că în clasa I învăţătoarea, sătulă să tot fie deranjată, i-a sugerat mamei că odrasla suferă de nişte sindroame moderne şi că trebuie dusă la un doctor. Rezultatul? După trei ani de investigaţii, mama răsuflând uşurată a găsit, în sfârşit, un doctor serios, care şi-a pus parafa pe o reţetă de medicamente, care luate regulat au rezolvat problema: copilul şi-a pierdut sclipirea aceea din priviri, fundul îi şade mai mult timp pe scaun iar dorinţa de a flocăi un căţel s-a redus simţitor. Plâng în timp ce scriu rândurile astea, pentru că, la naiba!, îmi plăcea copilul ăla deştept şi neliniştit, care scotea sunete comice atunci când era încântat şi care părea să nu mă asculte, când, de fapt, asimila absolut tot ceea ce-i spuneam, prelucrând într-un ritm alert informaţia, scuipând-o mai apoi în cele mai neaşteptate momente. Îmi plăcea copilul ăla EXACT AŞA cum era el, chiar dacă trebuia să depun eforturi mai mari cu el decât cu alţii. Dar cine sunt eu, să contest parafa unui medic ? Sunt doar o femeie care iubeşte copiii, aşa “răi” cum sunt ei, pentru că “răutatea” asta este de fapt vioiciunea pe care unii dintre noi am pierdut-o, forţaţi fiind de oameni care nu ne-au înţeles.

          Revenind la ideea abordării: fosta educatoarea a fie-mii i-a spus cândva unui părinte de copil rău: “Auzi, mă? Ţine-l acasă şi educă-l cum trebe şi după ce se face copil normal, adu-l înapoi aici, să ţi-l învăţ limba germană.”

          Drept răspuns i-as spune aşa, chiar dacă sunt convinsă că n-o să afle niciodată: “Lăsaţi răii să vină la mine, că mă descurc eu cumva!”

Liliacul şi rochia de prinţesă

La Rădăuţi liliacul înfloreşte la sfârşitul lunii mai, de ziua mea. La Cluj el înfloreşte cu aproape o lună mai devreme şi nu există an în care Gabi să nu pândească primele buchete vândute de ţigani, pe stradă, pentru a-mi face întâia surpriză parfumată a primăverii. De fiecare dată am aceeaşi reacţie: ţip şi-mi îngrop faţa în  tufa mov pe care omul meu mi-o propteşte, vezi Doamne, nepăsător în faţa ochilor. Încep mai apoi să râd de mine însămi, când realizez faptul că am apucături de copil într-o situaţie în care ar trebui să fiu mai demnă şi să mulţumesc în loc să ţip şi să ţopăi prin casă.

          De ce liliacul? Pentru că este floarea copilăriei mele. Casa bunicii mele, Oma Coca, este flancată de arbuşti înalţi, întunecaţi şi deşi. Spun “este” deoarece casa încă mai există, dar eu nu mai sunt de mult timp de-ai casei, chiar dacă în ea locuieşte o soră de-a bunicii mele. În copilărie eram singurul copil din acea casă a florilor şi a mâncărurilor. În copilărie intram prin portiţa verde, din lemn umflat de ploi şi vedeam panseluţele de pe alee zâmbindu-mi de sub liliacul aplecat sub greutatea ciorchinilor de aromă. Coteam mai apoi spre dreapta şi mi se dezvăluia splendoarea curţii încărcate de flori şi iarbă verde ca însăşi viaţa. Viaţa trăia în curtea bunicii mele, viaţa răzbătea din micuţa dar cocheta bucătărie de vară, în care fierbea mereu ceva bun pe aragaz. Bucătăria de vară, curtea şi grădina de legume erau viaţa, pe când casa era moartea.

          Casa era mereu răcoroasă, plină de mobilă veche, monolitică, mirosind a secol trecut, a naftalină şi a spirt. Nu stăteam niciodată singură în casă, nu dormeam niciodată singură în casă şi nici măcar nu aveam curiozitatea firească de a cotrobăi tot timpul prin dulapuri. O făceam doar când mă plictiseam îngrozitor, în zilele ploioase, când curtea şi grădina se primeneau. Am avut curajul de a urca şi în podul casei, întunecos, prăfuit, plin de cotloane misterioase. Am descoperit un dulap vechi, în care mă aştepta de ani întregi o rochie de bal  de-a bunicii mele. Rochia era din voal bleu, încreţită în talie, cu mâneci flu-flu şi cu un cordon subţire. Nu mirosea a nimic, nici măcar a bunica, pentru că eu cred că de atâta prizonierat în dulap, rochia bleu îşi pierduse toate amintirile.

                   Am îmbrăcat rochia amnezică, am mers în camera mătuşii mele, am furat un ruj, m-am feştit cum am ştiut eu mai bine şi am învârtit rochia de bal în faţa oglinzii. A fost prima mea experienţă de “rochie de prinţesă”, care nu trebuie să lipsească din viaţa niciunei fetiţe. Ţin minte că am fost fericită în acele clipe şi cred că a fost cel mai intens moment de feminitate din viaţa mea.

          Am să vă mai povestesc despre banca din curte, iasomie, goldane, bulgăraşi şi moarte într-o altă zi, pentru că acum trebuie să mă opresc şi să mă gândesc un pic la mine, fetiţa aceea care a pornit cândva pe aleea liliacului bunicii şi s-a pierdut undeva, pe drum.

MESERIA DE MAMĂ

Mă consider o mamă iubitoare. O iubesc aşa de mult pe fie-mea, că nu pot respira normal atunci când nu e lângă mine. Cineva mi-a spus cândva că nu e sănătos să fiu atât de ataşată de fiinţa căreia i-am dat viaţă. Convingerea mea este că nu există suficientă iubire în lumea asta cât ar merita să primească  copiii de la mamele lor.

          Dilema mea este următoarea: de ce s-a ajuns la confuzia dintre iubire şi hiperprotecţia parentală? Constat cu o amăreală din ce în ce mai accentuată faptul că marea majoritate a părinţilor îşi păzesc copiii tot mai acerb de ceea ce li se pare lor că le-ar putea dăuna. Copilul a fost transformat într-o bulă de săpun în pericol să se spargă dacă nu e ţinut cu mare atenţie între palmele părinţilor.

            Încă de la bun început ne-am pus de acord, soţul meu şi cu mine, să-i oferim fetei noastre toată dragostea de care suntem capabili, laolaltă cu o educaţie rezonabilă, bazată pe argumente logice. Nu ne-am “bebeluşit” niciodată, nu am micşorat cuvintele, nu i-am stâlcit numele. O singură greşeală am făcut eu: nu m-am adresat niciodată soţului meu cu “tata” în prezenţa bebeluşului, aşa cum se practică în majoritatea familiilor, ci i-am spus mereu pe nume şi rezultatul este ca fata noastră nu are un tată, ci are un Gabi. Bun şi aşa, atâta timp cât pe el nu-l supără amănuntul ăsta.

          După perioada de adăstat pe acasă, cu două bone, prima fiind pusă pe liber după ce l-am surpins pe  iubitul ei în casa mea, cea de-a doua fiind bona ideală, o unguroaică mică şi aspră, mamă a trei copii , a sosit vremea grădiniţelii. Mama şi cu mine ne-am orientat către o grădiniţă de stat, pentru că nu aveam fonduri şi fiţe suficiente pentru una particulară. Am vrut musai grupa de germană, că doar de aia suntem amândouă teutoance. Nu mi-a spus nimeni că nu era nevoie să-mi înscriu copilul într-o  grupă cu predare în limba germană, pentru că datorită etniei ar fi fost automat admisă la şcoala la care este acum. Am fost mult prea hotărâtă să o “dau la germană” şi asta am făcut, greşind. Timp de doi ani fata mea a avut parte de un mini-Auschwitz, cu o educatoare excesiv de severă, care în afară de a pompa germana în ăia mici, altceva nu făcea.  Culmea este că era o educatoare foarte căutată şi apreciată şi nimeni nu crâcnea în faţa ei atunci când li se adresa copiilor cu “oi tâmpite” sau îi mai pleznea când mişcau în front. Popoul fetiţei mele a stat cuminte şi pe “banca măgarilor” din cauze încă nelămurite iar codiţele ei au fost rearanjate în urma refuzului de a păpa tot, tot, tot din farfurie. Nu, Frau educatoarea n-a apărut nici la televizor şi nu, nu a fost reclamată la inspectorat. Am rezistat cu toţii eroic, părinţii mai greu decât copiii şi iacătă că ne-am văzut înscrişi la şcoală.

          Soarele a răsărit şi pe cerul nostru, Frau Raluca a noastră fiind genul de învăţătoare pe care şi-l doreşte orice părinte pentru copilul său: tânără, plină de energie, blândă , organizată, full loaded cu informaţii şi dedicată elevilor.

          Povestea debutului şcolăresc al fie-mii este următoarea: la intrarea în clasa I habar nu avea să coloreze în contur, nu recunoştea cifrele, de litere nici vorbă, nu avea nicio apăsare în ceea ce priveşte ordinea printre rechizite, uita să-şi noteze temele de făcut acasă, era împrăştiată şi relaxată. Hainele-i stăteau anapoda pe ea, ghiozdanul ei era mereu murdar, dar ea era fericită. Chiar şi învăţătoarea îmi spunea că Amalia este printre copiii fericiţi din clasa respectivă. Explicaţia e una singură: ea e fericită încă de când s-a născut şi nimeni şi nimic n-o deraiază de pe calea fericirii personale.

          Temele de făcut acasă erau o adevărată plăcere pentru mine, pentru că literalmente pe aproape tot parcursul clasei I eu i-am făcut temele, care constau mai mult din colorat în contur şi scris cu creionul semnele grafice. Luam mereu FB pentru teme şi eram mândră de asta. Fiică-mea lua “I” la purtare, pentru că “sufla” în timpul orelor. Între timp s-a dezvăţat.

          Ce vreau să demonstrez? Chiar dacă i-am luat copilului de pe umeri povara primelor teme de făcut acasă, nu am greşit şi de data asta, pentru că pe parcursul anilor de şcoală copilul meu a devenit premiant, un elev conştiincios cu care ne mândrim.

          De ce s-a întâmplat aşa şi nu pe dos ? Pentru că mi-am asumat greşelile trecutului, eu, părintele tâmpit care nu a analizat mai bine deciziile de luat în privinţa educaţiei extrafamiliale a copilului meu. Am dus-o la o educatoare agresivă, depăşită de vremuri şi de pedagogia modernă, un dinozaur care băga germana în copii cu bătaia şi cu ameninţările, fără să-i înveţe nici măcar să ţină creionul în mână. Diferenţa dintre mine şi alţi părinţi care umblă să le schimbe caracterul, temperamentul , etc, etc, ale educatoarelor sau învăţătoarelor este că mi-am asumat vina de a nu fi ales bine pentru copilul meu. Am preluat eu sarcinile pe care ar fi trebuit să le îndeplinească altcineva şi am reparat stricăciunile făcute de altcineva. Nu m-am dus să trag pe nimeni de guler, conştientă fiind de faptul că nu pot schimba nici firea omului, nici stilul de predare. Am lăsat-o naibii de răfuială, mi-am suflecat mânecile şi m-am ocupat de copilul meu cum am ştiut eu mai bine.

          Interesul meu primordial a fost să-mi ajut fata să priceapă cum vine treaba cu învăţatul. Nu i-am spus niciodată să abandoneze, oricât de greu i-ar fi fost, ci i-am spus că e normal să fie mai greu şi să nu cedeze, n-am certat-o niciodată pentru note mai mici, n-am obligat-o ci am încurajat-o să participe la concursuri şi olimpiade, atunci când mi-a spus învăţătoarea că eleva noastră scrie groaznic de urât nu m-am zborşit la învăţătoare după tipicul “ oricum caligrafia e o chestie demodată, toată lumea scrie acum la calculator”, ci i-am cumpărat stilouri frumoase şi caiete parfumate, ca să-i fie drag să scrie frumos în ele iar exemplele ar putea continua.

          Repet: copilul meu este centrul Universului pentru mine, dar n-am lăsat niciodată ca iubirea de mamă să devină un handicap pentru fiinţa pe care o iubesc cel mai mult. Am lăsat-o şi să cadă, dar i-am tratat zgârieturile, n-am fost acolo când a luat prima bătaie în curtea şcolii, dar am vorbit cu ea după aceea, i-am spălat hainele, am hrănit-o şi am trimis-o înapoi pe “câmpul de luptă”. Au trecut anii şi a devenit capabilă să se apere, având în minte episoadele în care pumnii primiţi de la alţii au prins-o când era amărâtă şi lipsită de apărare.

          Au fost şi momente în care a venit supărată acasă din cauză că un profesor sau o profesoară au fost nedrepţi în notare sau au apostrofat-o mai dur. I-am şters lacrimile, am vorbit mult de tot cu ea, am hrănit-o din nou şi am trimis-o la şcoală. Nu am mers niciodată să mă iau la harţa cu vreun profesor, considerând că orice aş face nu-l voi putea schimba nici ca om, nici ca dascăl. În schimb pe fiică-mea o pot schimba, o pot ajuta, o pot modela, o pot întări aşa cum nimeni altcineva pe lumea asta n-o poate face mai bine.

          Dacă  am luat deciziile corecte în ceea ce o priveşte, nimeni nu-mi va mulţumi, pentru că nu este nevoie iar dacă am luat vreodată deciziile greşite, sunt sigură că se va găsi cineva care să mi-o spună. Nu regret însă prea multe, pentru că rezultatul deciziilor mele este ea, tânăra femeie, care încă nu ştie, dar a ajuns deja în acea etapă a vieţii în care mama s-a retras pe margine, zâmbitoare şi mulţumită, convinsă că fetiţa ei este de acum încolo capabilă să decidă singură.

          Cam atât despre meseria mea  de mamă.