Pe când eram un
fetus , maică-mea a trebuit să ia medicamente “ de glandă”, fiindcă aşa i-a zis endocrinologul care se uitase la palmele ei,
decretând că tiroida ei se
află-n suferinţă. Dacă s-ar fi uitat felcerul oleacă mai jos, la burtă, poate
că ar fi observat că de la burtă i se trag leşinul şi greaţa, nicidecum de la
glandă.
Mă suspectez că din cauza acelor
tablete am rămas eu o sensibilă şi de aceea plâng uşor la toate filmele cu
animale. Citisem cândva că noi, ăştia
născuţi sub însemnul Gemenilor, suntem nişte hipersensibili, dar cunosc nişte
Gemeni care nu lăcrimează de câte ori ascultă Concertul Nr. 1 pentru pian şi
orchestră de Ceaikovski, aşa că teoria nu se verifică.
Şi uite aşa, o sentimentală incurabilă fiind, mă
trage aţa-n fiecare an către Rădăuţi, locşorul în care m-am născut într-o
frumoasă dimineaţă de mai, într-o maternitate aflată peste drum de biserica
catolică.
Am ajuns şi la mijloc de august în
oraşul în care sper, de fiecare dată, să-mi regăsesc liniştea şi prietenii şi
amintirile şi copilăria.
Numai că mi-e tot mai greu să merg
înapoi în timp, semn bun de altfel, pentru că asta înseamnă că nu mă senilizez,
trăind ancorată în prezent. În plus, e tot mai dificil să distrezi un copil
adolescent, ca al meu, obişnuit cu ale lui, într-un oraş în care nu cunoşti pe
nimeni de aceeaşi vârstă cu tineigerul. Ar fi de fapt câţiva oameni care au
tineigeri în casă, dar pe ei nu i-aş deranja sub pretextul că a mea are nevoie de distracţie timp de o săptămână.
Dacă le-am face cunoştinţă pe Facebook,
poate că ar funcţiona, dar timpul e prea scurt şi nu văd sensul
efortului.
Revin la zilele petrecute în Rădăuţi:
a fost frumos, dar nu de neînlocuit. Sună
cam rău, ştiu, dar aşa mă simt eu acum, după şase zile în care am
colindat printr-un oraş care seamănă din ce în ce mai puţin cu oraşul frumos,
liniştit şi curat pe care-l am eu fixat în memorie. S-au schimbat multe şi nu neapărat în bine.
Construcţii noi, aruncate haotic printre cele vechi, trotuare sparte şi
nereparate, maşini, maşini, maşini, tufe enorme, lăsate să crească alandala în
centrul oraşului, multe, multe second hand-uri ( ca şi în Cluj, dealtfel),
liceul fără magnolii, sensul giratoriu cu îngeraşi şi multe altele.
Un aspect pozitiv este acela că
trăiesc acolo mulţi oameni care s-au priceput să câştige bani, dezvoltând afaceri şi construind case
luxoase, dimpreună cu câte o cabană cochetă la munte. Mă bucur când aud de câte cineva cunoscut care
« s-a realizat », cum se spune.
Pe an ce trece îmi dau seama că există
tot mai puţini oameni pe care i-aş suna ca să ne dăm întâlnire. Nu mai am curaj
să-i deranjez, nu mai vreau să fiu refuzată politicos sau, şi mai rău, să fiu
ignorată. Trebuie să-mi recalibrez aşteptările prin prisma propriului ritm de
viaţă. Toţi muncim ca demenţii, toţi avem din ce în ce mai puţin timp liber
pentru noi, familii şi prieteni. Ar fi de preferat să nu ne mai deranjăm unii
pe alţii numai pentru că odată, cândva, demult, am avut un trecut comun. S-a
terminat.
Îi spuneam cuiva zilele trecute că
mi-am construit o nouă viaţă în Cluj, unde cunosc oameni cu care mă pot întâlni
şi discuta, fără să tânjesc la cei cu care am fost prietenă în copilărie şi în
adolescenţă. Sunt două capitole separate din viaţa mea, pe care prefer să nu le
amestec, oricât mi-ar fi de dor de copilul din mine.
Întoarcerea acasă s-a petrecut la
ţanc, exact în momentul în care-mi storceam creierul gândindu-mă la plimbările
pe care le-aş mai fi putut face sau la oamenii pe care i-aş mai fi putut
întâlni. “De ce nu ai căutat-o pe...
sau nu ai sunat-o pe...? Cred că s-ar fi bucurat să vă întâlniţi.” erau
gândurile mele în anii trecuţi. Acum gândesc diferit; “Ce rost ar fi avut s-o caut
pe... sau s-o sun pe...? Oricum relaţia s-a rupt şi înnodările sunt doar nişte
încercări jenante de a reînvia ceva ce nu mai există.”
Am ajuns acasă aşadar,
am tras adânc aer în piept în clipa în care am deschis uşa şi m-am
simţit fericită. Era
casa mea, exact aşa cum o lăsasem, cu o mică diferenţă: Pintea de deasupra noastră ne-a inundat bucătăria. Picura apa din tavan, direct pe centrală, mobilă şi
parchet. Parchetul negru şi umflat ameninţa să se bulbuce de tot. Tavanul
“înflorit” din bucătărie seamănă uimitor cu cel din baie, care e căzut de ceva
timp, tot din cauza clanului de deasupra, care face duş rar, dar şi când îl face
se simte în baia noastră.
În prima fază am vrut să-i rup capul
vecinului, dar după ce am vorbit cu el şi i-am citit neputinţa în priviri, am
realizat că trebuie să fiu fericită: până la urmă e un vecin de nădejde, care ne-a aşteptat cu un cadou de
bun venit, cam umed, ce-i drept, dar e şi asta o modalitate prin care ne
demonstrează că nu ne ignoră de tot.
Ştergând mobila şi parchetul l-am blagoslovit bine
pe Pintea, după care, stând aşezată pe canapeaua din bucătărie şi cugetând , am zâmbit sincer
pentru prima dată în şase zile: ajunsesem acasă, unde toate sunt aşa cum
trebuie să fie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu