Macaroane fierte , prelinse pe scaune

Luni am fost nevoită să circul cu autobuzul şi cu tramvaiul. N-am mai urcat de foarte mult timp în mijloace de transport în comun şi am fost plăcut surprinsă să văd că sunt curate şi (relativ) aerisite. La ora la care am plecat eu de acasă nici nu era înghesuială mare, circulau doar studenţi şi câteva persoane care poate aveau oareşce treburi de rezolvat prin oraş,

          La un moment dau au urcat în autobuz o ceată mare de copii de grădiniţă, cu educatoarele lor. Făcuseră o vizită la acvariu şi mergeau înapoi la grădiniţă. Din reflex m-am ridicat, cedându-le locul meu unor pitici mici, cu căciuli mari. Păreau obosiţi, pentru că nu prea vorbeau, uitându-se mai degrabă prin geam.

          Ştiţi ce m-a revoltat cel mai tare? Am fost singura persoană din tot autobuzul care le-a cedat locul ăstora mici. Pe lângă mine mai şedeau femei şi bărbaţi tineri, studente şi studenţi, toţi făcându-se că nu văd cum copiii se chinuiau să se ţină de barele şi marginile scaunelor din autobuz. La fiecare frână se înghesuiau unii într-alţii, ca mieii urcaţi în remorca unui camion. Nu se plângeau, nici nu deveneau gălăgioşi, ci doar se uitau în jur ca să vadă dacă nu s-ar putea agăţa mai bine de ceva.

          În momentele acelea am simţit o antipatie profundă pentru toţi adulţii nepăsători din jurul meu. Sigur că da: au plătit biletul şi aveau dreptul să stea aşezaţi. Mai nou, avem cu toţii doar drepturi, nicio obligaţie. Fraierii ca mine, care consideră că a le da copiilor un bun exemplu de comportament sunt priviţi cu dispreţ. Toţi au devenit experţi în educarea copiilor, toţi ştiu sigur-sigur de ce au ei nevoie, toţi îţi dau sfaturi, dar puşi în situaţia de a acţiona ca atare, consideră brusc că nu mai e obligaţia lor.

          Citeam pe internet nişte inepţii, conform cărora doar şcoala e datoare să le formeze tinerelor vlăstare caracterul, fiindcă, vezi Doamne, părinţii sunt prea ocupaţi cu munca. De câţiva ani încoace am putut să ascult nenumăraţi copii vorbind despre părinţii lor ocupaţi. Am ajuns să cunosc toate titlurile de telenovele la modă într-o perioadă sau alta, după cum cunosc şi numele jocurilor cu care se delectează micii gameri. Ştiu şi de ce e un copil buhăit la faţă după o noapte de nesomn: “pentru că mama şi tata s-au certat  azi noapte foarte tare”. N-am reuşit însă să ascult de foarte, foarte mult timp vreo poveste spusă sau citită vreunui copil de mama, tata sau bunica. Era o vreme în care unele fetiţe le ajutau pe mame la bucătărit şi unii băieţei îşi ajutau taţii la reparat chestii prin casă şi ştiţi ceva?- acei copii erau cei mai echilibraţi emoţional. Chiar dacă proveneau din familii modeste, nu se plângeau niciodată de lipsuri. Acum aud din ce în ce mai des: “Mama n-are bani să....” sau “Tata n-are bani să...”. Bine, dacă tot nu au bani să..., atunci să facă bine şi să aibă timp să...

          Sunt total de acord cu părinţii care pun mai mult accent pe curăţenia hainelor copilului decât pe etichetele cusute pe interiorul lor. Până la urmă, hainele trebuie să fie comode, rezistente şi curate. Mai sunt de acord şi cu părinţii care, cu multă răbdare, îşi învaţă copilul să facă faţă frustrărilor, reducându-i contactul cu altarele consumismului, denumite generic “mall”-uri. Îmi face mare plăcere să întâlnesc oameni deschişi, relaxaţi, care încearcă să construiască o relaţie constructivă cu noi, cele care petrecem cumulat cam opt ore pe zi cu copilul lor. Oameni ca ei acceptă faptul că, pe lângă părţi bune, copilul lor ar putea avea şi nişte probleme corectabile. Există însă şi mulţi care nu acceptă faptul că mica lor comoară o mai poate da şi în bară. Ei, în momentele acelea se caută cu înverşunare explicaţii care conduc spre singura concluzie plauzibilă: “Aici, la grădiniţă s-a întâmplat ceva grav, de aceea  are copilul meu problema asta!” În momentul acela eu închei de obicei discuţia, pentru că-mi dau seama că orice continuare a ei este lipsită de sens. Pentru a nu părea însă “tâmpibilă” de tot, scriu aici următorul lucru: doar copiii părinţilor neajutoraţi într-ale educării au probleme la grădiniţă şi nimeni, niciodată nu mă va putea convinge de contrariul. “Neajutoraţi” nu înseamnă delăsători, indolenţi, ziceţi-i cum vreţi, ci nehotărâţi, excesiv de protectori sau excesiv de severi, părinţi care încearcă să le aplice copiilor educaţia promovată de cărţile de autoeducare sau de cercul de prieteni către care acced.

          Hai să fim serioşi: şi noi am fost diferiţi de generaţiile părinţilor şi bunicilor noştri, cu toate astea nici ei, nici noi n-am ajuns la psihoterapeut de epuizaţi ce-am fost. Prea se marşează pe ideea că tinerii şi copiii din zilele noastre sunt “altfel”, că aşa generaţie n-a mai existat pe Pământ, că trebuie să ai trei masterate şi două doctorate ca să te înduri să-i educi şi să nu rişti să-i “strici”.

          Copiii nu sunt nici pe departe atât de fragili şi de complicaţi. În esenţă, au nevoie de un adult relaxat, deschis, care să stingă televizorul şi să deschidă cartea de basme, care să mai oprească I-Pad-ul şi să-i dea copilului o pensulă şi nişte acuarele, care în loc de păpuşi scumpe şi roboţi hidoşi să-i deschidă ochii asupra unor jocuri cum ar fi “Twister”, “Rummy”, “Piticot” şi altele care există prin magazine, numai că nu sunt prea cumpărate. Le-am arătat celor mici un mic război de ţesut şi am început să ţes un covoraş din lână. Se uitau miraţi la mine, pentru că habar n-aveau ce-i aia, în schimb îmi puteau povesti minute în şir despre “Angry birds”.

          Gândul meu pentru ziua de azi este: adulţii care stau ca macaroanele fierte prelinşi pe scaunele din autobuz, luându-şi ochii şi mâinile de pe înfiorător de greu educabilii copii din zilele noastre sunt doar nişte incompetenţi, care nici măcar nu încearcă să facă ceea ce cu atâta răbdare au făcut părinţii şi bunicii lor pentru ei. Preferă să n-aibă încotro, preferă să fie nişte victime ale societăţii, care muncesc mult ca să le plătească copiilor lor petreceri, vacanţe la schi în Austria, meditaţii la greu, aifoane, aipoade şi alte “ai”-uri, numai să fie ei liniştiţi că au făcut tot ce e necesar pentru ca copilul lor să fie în rând cu lumea.