Tikkun Olam

 

Naftali Alpern a fost unul dintre străbunicii mei materni. Evreu. Școlit la Universitatea din Viena. Profesor de limba latină și greaca veche.

Nu mi-am cunoscut străbunicii, așa cum nu mi-am cunoscut nici bunicii. Am aterizat de la bun început într-o familie incompletă din cauza morților survenite înainte sau imediat după nașterea mea, amestecată etnic, adunată în Bucovina de prin Balcani și nu numai. Sunt o corcitură din toate punctele de vedere. În copilărie am fost, de multe ori,  jignită de unii copii cu care mă jucam, nefiind considerată româncă adevărată, neavând rădăcini sănătoase și nici descendență rurală. Plângeam în hohote și Oma Musia mă mângâia: ” Lasă, nu mai plânge: tu ești ca un câine corcit și corciturile sunt mult mai rezistente decât câinii de rasă, se adaptează mai ușor și supraviețuiesc.”

Revin la străbunicul meu, profesor la una dintre școlile din orașul meu natal. Poveștile despre el sunt puține, îmi amintesc frânturi povestite de Oma mea dar una anume mi-a rămas în minte. În perioada interbelică a fost un timp destul de îndelungat în care profesorii nu au muncit și nu au primit salariul. Nu cunosc detaliile, poate o fi fost vorba despre vreo grevă, poate or fi fost și atunci ceva reforme dramatice ale sistemului de educație, cert este că străbunicul meu, singurul susținător financiar al familiei compusă din doi părinți și patru copii, nu a mai avut salariu. Oma îmi povestea că, din solidaritate cu profesorii copiilor lor, părinții le aduceau profesorilor alimente, ca să nu moară de foame. Și au rezistat ei așa, datorită părinților, până când situația a revenit la normal.

Sunt aproape sigură că acea solidaritate se datora respectului arătat profesorilor și nu fricii că, la revenirea la catedră, își vor revărsa furia asupra elevilor. Să nu uităm că vorbim despre perioada de maximă dezvoltare a României, în care elitele intelectuale încă nu fuseseră călcate pe cap de bolșevici, politruci și tractoriști, așa cum avea să se întâmple când mama mea, nepoata lui Naftali Alpern avea să devină profesoară de limba franceză.

Acum îmi dau seama, ajungând la vârsta aproape bătrâneții, că drumul meu a fost stabilit dinainte de a mă naște și că a fost nevoie să-mi port propriile bătălii pentru a ajunge unde sunt acum. Mama a fost împotrivă (”E neagră pâinea profesorilor, nu deveni profesor!”), nu mi s-a ivit ocazia să devin profesor până la 32 de ani dar și atunci a fost cu hopuri, sărăcie în buzunare, aroganță din partea unor persoane din sistem și a părinților bogați, care-și doreau neapărat copii vorbitori de limba germană. Eu, nimic: iepurașul Duracell care bate din talgere și merge înainte. Nu am ezitat nicio clipă, din secunda în care m-am așezat în fața lor, primii mei copii pe care trebuia să-i învăț germana și Nana, o fetiță mai măricică, purtătoarea lor de cuvânt, mi-a spus așa, văzându-mă dezorientată și cu rugăminți în priviri: ”Tu acuma ar trebui să ne înveți un cântec.” I-am învățat ”Es war eine Mutter”, fiindcă era singurul cântec ușurel pe care-l puteam cânta atunci, nefiind calificată, neavând habar de metodică, bazându-mă strict pe ceea ce învățasem ca mamă.

Acum îmi dau seama că am devenit profesor în cea mai neagră epocă trăită de corpul profesoral din România. Străbunicul meu a avut parte de respectul cuvenit în societate unui profesor. Mama a avut parte de iubirea elevilor și de respectul părinților. Eu am parte doar de iubirea copiilor. Atât. Desigur, vin degrabă făuritorii de platitudini, se uită la mine și-mi zic: ”Dar tu nu pentru asta te-ai făcut educatoare? Pentru zâmbetele copiilor? Pentru fericirea de pe chipurile lor?”.

Nu, nu pentru asta m-am făcut educatoare. Este prea puțin și prea superficial să-mi evaluez performanțele profesionale strict în zâmbete ale copiilor. Eu sunt o cretină idealistă care ”s-a făcut” educatoare din dorința de a conta în viețile copiilor, părinților și a societății în general. Mi-am adus cunoștințele, temperamentul, talentul de a vorbi și scrie, fundul de stat pe covor, cocoașa de la stat pe scăunele piticești, brațele dureroase de atâta ridicat copii în brațe, atenția distributivă, viteza de reacție, umorul și, în general, PĂSAREA ( opusul nepăsării așadar), în sistemul de educație pentru că aici am simțit că pot fi cel mai eficientă.

Zilele astea suntem în grevă. Suntem singuri. Suntem jigniți, loviți cu șpițul opiniei publice, decredibilizați ( de parcă mai era loc de decredibilizare...), suntem rățoiți de cei care conduc destinele țării, suntem târâți prin mocirlele din studiourile de televiziune, arătați cu degetul ( ”Ai naibii hrăpăreți care destabilizează bugetul țărișoarei și pun în pericol examenele!”), suntem descriși ca cei mai proști dintre cetățeni, ignoranți care iau în fiecare vară note de 2 și 3, șpăgari de frunte ai țării ( ”Nu vă mai ajung cadourile de 8 Martie și banii din meditații, gunoaielor care munciți trei ore pe zi!”), leneși care stau cu burta în sus timp de trei luni, în vacanță, incompetenți care strigă la elevi și-i jignesc, degrabă solicitanți de bani din buzunarul părinților pentru cretă, burete și hârtie de xerox. Lista poate continua la nesfârșit.

Am ajuns în punctul maximei mirări de la începutul grevei: ” Ia uite, mă, la amărăștenii ăștia: nu cedează, frate, ăștia chiar au înnebunit și nu cedează. Nu-și iau firfireii dați de guvern și nu intră din nou, cuminți și supuși, cum ne-am obișnuit cu ei, la clasă. S-au făcut ai dracului ăștia, bro...”.

M-aș așeza acum la masă cu Naftali și l-aș întreba: ”De ce crezi că a trebuit să devin și eu profesor?”.

Sunt aproape sigură că mi-ar spune: ”Pentru că, înainte de sfârșitul vremurilor, noi, dascălii, oameni ai cărților și învățării, trebuie să ieșim din umbră și să le arătăm oamenilor ce înseamnă Tikkun Olam.”

NB: Mama mi-a spus că evenimentul pe care l-am descris mai sus, folosindu-mi propriile amintiri, s-a petrecut  în perioada în care Nicolae Iorga era prim ministrul României. Deduc așadar că era prin anul 1932 când, din cauza unei mari crize finnciare, lefurile angajaților Statului nu au fost plătite cu lunile.

 

 

Suntem, cu toții, prieteni!

 

A sosit primăvara de poveste și Persefona din mine are din nou limbarniță. Gânduri vin, gânduri pleacă, bodogăneli mârâite, nostalgii de ploaie, veselii însorite, chef de bijuterii și haine verzi, toate năvălesc peste mine primăvara.

Pentru că mâine este ziua de 8 Martie, bineînțeles că a sosit momentul s-o acuz, din nou, pe maică-mea de ceva anume, fiindcă așa face un copil sănătos la cap, care are o relație bună, robustă cu maică-sa. Mama mea este vinovată fiindcă, în copilărie, m-a educat tare greșit.

Înainte de a începe însă construirea demersului meu logic întru demonstrarea incapacității mamei mele de a mă educa, trebuie să vă mai spun o poveste medicală, care precede nașterea mea. Mama mi-a povestit că, neștiind că este însărcinată cu mine și simțindu-se grozav de rău, a mers la un medic care i-a spus că suferă ”cu glanda”. Glanda eram eu. Drept urmare, mama a primit tratament cu ”Tiroton”, pe care l-a luat ceva timp, până când chestiunea cu glanda a devenit evidentă, tratamentul a fost întrerupt și, într-un final, am apărut eu, cu multe emoții din cauza medicamentului de glandă. Ani de zile am stat și m-am gândit dacă nu cumva hormonii pe care i-am căpătat fără să fi avut nevoie de ei  m-au defectat. Orice defect îmi găseam, dădeam vina pe tiroxină. Povestea s-a lămurit acum, de Revelionul care a trecut, când discutam cu Helga, doctor în medicină, prietenă de zeci de ani și o constantă în viața familiei noastre. Discutam , ca fetele la o plăcintă, în noaptea de Revelion, despre medicamente, că doar nu era să dicutăm despre altceva. I-am zis povestea mea cu tiroxina și răspunsul ei mi-a dat peste cap viața și credințele adânc înrădăcinate: ” Păi eu cred că datorită tiroxinei tu ești mai deșteaptă cu câteva puncte decât ai fi fost dacă mama ta nu ar fi luat tabletele alea. N-a fost o greșeală care să te îmbolnăvească, dimpotrivă, zic eu.” Mama, îți mulțumesc în prag de 8 Martie pentru tiroxina pe care mi-ai dat-o, ajutându-mă să fiu mai puțin proastă decât aș fi putut fi!

Să trecem însă la lucrurile serioase: educația mea .

Încă din fragedă pruncie maică-mea a insistat să fiu cuminte, supusă, îndatoritoare, întrajutătoare, harnică, zâmbitoare, salutătoare, primitoare, scriitoare și să vorbesc doar întrebată. Tata, sărăcuțul, nu a avut prea multe de spus în ceea ce privește educația mea, el exista în zonă doar pentru răsfățul meu și ajutor la teme.

Nu am avut voie să zic ”Nu” nici adulților, nici copiilor. Pe vremea când eram eu mică, ”NU”-ul era considerat himalayul proastei educații. Paradigmele părințelii de pe atunci erau atât de diferite încât nu-mi vine să cred că, în jumătate de secol (atât împlinesc eu pe la finele primăverii), roata s-a învârtit la osutăoptzeci de grade. Lumea se mișcă tot mai rapid și noi odată cu ea, chiar dacă unora dintre noi le cam fâlfâie cerebelul din cauza vitezei.

Impregnată fiind de pățaniile educative din copilărie, am rămas aceeași persoană și la maturitate, nedându-mi seama până pe la mijlocul celei de-a patra decade a vieții că nu eu în esența mea sunt de vină pentru ce mi se întâmplă, ci incapacitatea mea de a mă schimba.

Știți momentele în care după o relație lungă de tot cu o persoană se ajunge la o ruptură din care unul iese fresh și celălalt ciufulit? Eu păream a fi mereu cea ciufulită, din cauză că, în copilărie mi s-a spus că trebuie să fiu  prietenoasă, să-l ascult  pe celălalt, să încerc să-l ajut, să fiu bună și nu rea, să las de la mine, să nu jignesc , să nu, să nu, să nu...

Ei bine, după câteva pățanii din categoria de mai sus, am șăzut eu blând și am deschis câteva cărți ( mama mi le jignește, fiindcă nu-s scrise de Ishiguro sau de Pamuk), fiindcă în viața mea am constatat un singur lucru verificat: cărțile mă ajută mai mult decât oamenii. Am citit, m-am documentat, am căutat răspunsuri, nu le-am găsit,          m-am înscris la un master unde am întâlnit oameni cu adevărat inteligenți și dispuși să dea învățătura mai departe, am găsit învățăcei ca mine cu care interacționez frumos, fără insă a fi prietenă cu nimeni. Mi-am găsit liniștea în interacțiunile lipsite de dorința împrietenirii cu orice preț. Am primit cu bucurie un mesaj de la o colegă cu care m-am conversat doar în scris și care habar nu am cum arată. Avea un examen greu netrecut și eu i-am dat câteva informații despre cum am învățat eu și, mai ales, am încurajat-o. Mi-a scris și am avut senzația aceea de desfundare a sinusurilor în toată splendoarea lor în formă de fluture, desfundare prevestitoare de oleacă de lacrimi și muci emoționați. E bine să faci bine și e și mai bine să-i mulțumești cuiva care ți-a făcut o fărâmă de bine.

Să revin așadar la ”Suntem, cu toții, prieteni!”. Este o regulă din majoritatea grupelor de grădiniță. Noi , adulții mincinoși, nepracticanți ai prieteniei definite în dicționar, încercăm să le explicăm celor mici, care sunt din ce în ce mai inteligenți, că ei trebuie să fie prieteni cu toată lumea, or aiasta este imposibil de pus în practică.

Prietenia, la fel ca iubirea adevărată, sunt rarități și cine are parte de ele este un om fericit. Nici una și nici cealaltă nu sunt condiționate de continuitate în  timp, beneficii materiale sau statut social identic. Este vorba despre toleranță, acceptare, lipsa prejudecăților și lipsa oricăror așteptări de reciprocitate.

Eu am avut și am în continuare parte de foarte multă iubire . Iubirea m-a ajutat să trec peste șuturile în fund pe care le-am primit de la oameni ( nu de la viață), iubirea m-a recalibrat ori de câte ori mă îndoiam de mine însămi, iubirea m-a asigurat că nu fac umbră pământului degeaba.

Am aproape 50 de ani și vă scriu cu mâna pe inimă că vârsta înțelepciunii și a siguranței emoționale începe abia acum pentru mine. Am fost un copil cu astigmatism miopic, tâmp, fără ochelari, cu un zâmbet cretin întipărit pe față fiindcă așa face un copil bine educat. Cărțile sunt ochelarii mei prin care văd lumea așa cum este ea cu adevărat: ciudată, frumoasă, amețitor de variată și schimbătoare, populată cu ființe care-mi plac mult dar și cu ființe  pe care nu sunt obligată să le înțeleg, aud, văd, fiindcă am resurse limitate de viață și energie.

Este martie, luna tuturor Femeilor, femei ușor de iubit, femei ușor de antipatizat, femei ușor de admirat, femei ușor de detestat, femei ușor de trecut cu vederea, femei ușor de urcat pe felurite piedestaluri . Un lucru însă este sigur: femei greu de citit și de înțeles, pentru că dacă ar fi fost altfel, bărbații ar fi condus de-adevăratelea lumea. Demonstrația mea se apropie de final: bărbații încearcă, cel puțin, să fie cu toții prieteni ( de cabană, de concedii, de pahar, de meci de fotbal, de orice) pentru a-și păstra puterea în unitate împotriva Persefonelor care-i pot destabiliza cu un zâmbet, o lacrimă sau o privire încruntată. Nu, ele nu au nevoie de prietene de cabane, de concedii, de pahar, de coafor, de patinaj artistic, au nevoie de cel mult o întâlnire de țesut vrăji femeiești la cafeluță, fiindcă Persefona este zeița care-l ține pe Hades în șah o jumătate de an, după care pleacă să zburde pe câmpii, fără el, o altă jumătate de an.

NB: Mărțișorul din imagine sunt eu, o semi-Proserpină care stă pe margine cu cartea în mână, se bucură de primăvară și încearcă să-și înțeleagă suratele. Incă nu am reușit, dar nu mă las: urmăresc ”Neveste disperate” și-mi iau notițe.

CĂPITĂNEASA

 

Toți, dar absolut toți cei din jurul meu vor o educație ”ca afară”. Mirajul succesului educației de afară este liniștitor pentru gafele și insuccesele educației ”dinăuntru”. E chestia aia pe care o spun toți, că ce bine era de era educația ca la finlandeji, japoneji, chineji, thailandeji și alți ”deji”, dar așa, mioritic, e nasol și de aceea copiii noștri nu-s precum copiii celorlalți, că sistemul a dat chix, că experții noștri sunt mai nasoi decât experții lor, că hai să organizăm întâlniri cu experții lor să-i învețe pe experții noștri, workshop-uri, conferințe, întâlniri pe zeci de mii de euro, totul la un nivel așa de înalt încât eu, educatoarea de la nivelul covorului pe care șed cu copiii când le citesc povești, nu am nicio șansă să tind către cunoașterea- cheie a succesului   ”celorlalți”.

Stau eu așa și mă gândesc, de una singură, de ce ”afară” este diferit de ”înăuntru”. Nu, nu este vina experților, este vina societății în ansamblul ei.

Am să explic cu exemple concrete de ce scriu asta.

M-am uitat timp de vreo săptămână la un serial documentar japonez: ”M-am făcut mare!”. Sunt episoade de circa 10-12 minute, în care copii cu vârste între 3 și 4 ani sunt trimiși de către părinți să rezolve diverse comisioane. De multe ori, traseele pe care trebuie să le parcurgă copiii sunt lungi, sinuoase, dar deja cunoscute de ei. Merg la cumpărături, merg să le ducă bunicilor pachețele, merg să le ducă părinților , la locul lor de muncă, obiecte pe care ei le-au ”uitat” acasă șamd. Este incredibil cu câtă răbdare și dârzenie ( da, dârzenie) își pregătesc părinții copiii pentru prima lor încercare pe cont propriu. Unii dintre copii sunt curajoși și încrezători și acceptă provocarea cu nerăbdare, alții însă sunt temători și plâng de teama eșecului. Ce m-a impresionat însă cel mai mult a fost susținerea societății, a oamenilor din jur- vecini, vânzători, necunoscuți de pe stradă- care au format un cordon de siguranță în jurul copiilor, ajutându-i și încurajându-i. Copiii treceau prin momente de cumpănă, uitau ce au de făcut, se rătăceau, trebuiau să se întoarcă din drum, își pierdeau cumpătul, plângeau, aveau îndoieli că vor reuși să ducă până la capăt sarcina dată de părinți  care, indiscutabil, trebuia dusă până la capăt.

Copiii reușeau de fiecare dată să-și depășească temerile datorită încurajărilor primite de la oamenii din jur. Ăsta este un lucru cert, ușor observabil și care, în societatea noastră lipsește cu desăvârșire.

Nu, nu am de gând să idealizez societatea în care trăiesc, nu am de gând să scriu despre ”waw, câți oameni simpatici și dedicați copiilor cunosc, bătrânei haioși, care au lipici la pici și oameni maturi și puternici care-i iau sub aripa ocrotitoare pe toți copiii întâlniți”. Am o veste proastă: la nivelul societății la care trăiesc eu nu prea există asemenea persoane. Pentru a-mi susține punctul de vedere, am să scriu despre pățania de ieri,     care-mi este atât de proaspătă în minte încât trebuie să vi-o povestesc.

Aveam programată, deja de câteva zile, o vizită la o fabrică de globuri. Emoții mari pentru copii ( ”o să vedem ajutoarele Moșului cum fac ele globuri de atârnat în brăduț”, ” o să primim câte un globuleeeeeeț...”) și o mare curiozitate pentru mine, pentru că nu mai fusesem în vizită acolo.

Ni s-a comunicat de la bun început că avem fix 30 de minute alocate pentru vizită fiindcă, în perioada asta, e mare cererea, așa că la fabrica de globuri grupele de copii intră și ies ca pe bandă rulantă. Am zis bine, e bine și o jumătate de oră, mai ales că ai mei sunt mici și e de preferat să nu ne îndepărtăm mai mult de o oră de grădiniță, unde există toalete curate, săpun și apă curentă, știți voi de ce.

Ajungem la poarta fabricii. Sunăm la interfon, răspunde o voce bărbătească, zicem ”săr’mâna, noi suntem , ăștia mici, am venit” ni se mârâie un ”intrați!” și bââââzzzz, se deschide poarta. Intrăm sfioși și, în curte ne întâmpină însăși CĂPITĂNEASA. Este o doamnă trecută bine de vara vieții, tunsă scurt, ochelari, ținută sport gen trening la modă în anii ’90, silueta specifică femeilor care iau gătitul și hrănitul foarte în serios și o voce aspră, fără drept la apel.

Noi, două educatoare și o îngrijitoare, cu un șir ordonat de piticei cuminți de-ți vine să-i papi. Strigă căpităneasa:

-        - De ce ați intrat?!!!

-        - Pentru că ni s-a deschis poarta, zicem noi cu voce moale, ca să nu o supărăm mai tare.

-      -  Treceți mai încolo cu copiii, faceți loc să iasă ăștialalți. (Ăștialalți sunt copii mai mari, de la grădinița noastră, care vizitaseră fabrica în tronsonul orar dinaintea noastră.)

Urmează un scurt instructaj în curtea mică și întunecoasă a făbricuței. Pentru mine a fost o călătorie în timp, înapoi în copilăria mea, când fabricile aveau același aspect dezolant  și miros de șpan, substanțe necunoscute și , în general, jeg dispus în straturi, ca cele de la fabrica de globuri de ieri.

Ni s-a comunicat scurt și aspru că vom vizita suflătoria, unde vom vedea cum se fac globurile din sticlă și apoi vom urca până la etajul al doilea – PE LÂNGĂ PERETE, DAAAA???!!!- unde vom vedea cum se pictează globurile.

Intrăm în suflătorie, un atelier întunecat unde sunt depozitate cutii pe care trebuie să le ocolim, unde lucrează un singur bărbat care încălzește sticla și o suflă până se transformă în globuri din sticlă. Ne oprim să-l observăm. Este obosit, lipsit de chef de musafiri și, cel mai probabil, sâcâit de atăția copii care trec pe acolo și-l observă. Constatăm că nici el, nici căpităneasa nu prea au chef să le explice piticeilor așa, mai pe înțelesul lor, care-i procesul tehnologic, așa că începem noi să le mai spunem una-alta. Stăm cât stăm, nebăgați în seamă, după care ni se spune să facem stânga-mprejur, să ieșim și să urcăm la etajul al doilea - PE LÂNGĂ PERETE, DAAAA???!!!- unde vom vizita atelierul de pictat globuri. Mă gândesc : ”Acolo e sigur-sigur mai interesant, cu atâtea culori, globulețe vesele înșirate pe acolo.”

Urcăm până la etajul al doilea, intră, zicem ”buuuuunăăăăă ziiiiuuuuaaaa!” și gata. Ne oprim așa, în șir indian, în mijlocul unui atelier la fel de dezolant ca restul fabricii unde, la câteva bancuri de lucru, sunt așezate femei care pictează globuri. Din nou așteptăm degeaba ca cineva să le explice celor mici care-i șmecheria, cum sunt pictate globurile, cam ce modele de globuri se fabrică, în care țări ajung globurile. Nimic. Stăteau înșirații mei indieni și se uitau, cu nasurile aproape lipite de bancurile de lucru, că nu-s mai înalți de atât și căutau ceva interesant, care să le creeze amintiri de la fabrica de globuri. Angajatele care pictau globuri le mai aruncau câte o privire, după care se concentrau din nou pe munca lor migăloasă. Căpităneasa ne observa din umbră. Tot noi am început să-i întrebăm pe copii ce culori observă, ce forme de globuri, care sunt preferatele lor. Eram din ce în ce mai tristă. Îmi doream să plec de acolo. Fabrica de globuri nu este un loc magic, este doar un loc de muncă unde oameni triști muncesc într-un mediu dezolant, pentru a le crea altora o parte din magia Crăciunului.

La finalul vizitei am plătit și preluat pungile cu globulețele copiilor, personalizate cu numele lor, pentru care părinții au achitat o  anumită sumă.

Ne-am dus, tot în șir indian, către microbuzul care ne-a dus acasă. Pe drum, mulți dintre copii au adormit, legănați în ritmul mașinii conduse atent de către șofer. Știți care a fost cea mai frumoasă parte a întregii vizite? Călătoria cu microbuzul: am avut parte de un șofer extrem de blând, care nu numai că ne-a dus și adus în siguranță, dar i-a și ajutat pe copii la urcare și coborâre, cu acel ”hopa suuuus!” liniștitor.

De ce am scris despre experiența de ieri? Pentru că percepția pe care o au copiii noștri despre ce înseamnă să devii membru valid al societății este total diferită de a copiilor din Finlanda, de exemplu, fiindcă tot suntem topiți după educația finlandeză, sfântul Graal al educației.

Înțeleg că în Finlanda cel mai important lucru pe care-l învață copilul la grădiniță este că și el, alături de ceilalți, este un membru valoros al societății, având drepturi și obligații. Copiii au oportunitatea de a vizita locuri diverse, unde sunt așteptați, unde li se oferă explicații, unde sunt implicați în activități, unde sunt tratați ca ființe raționale, utile și cu mare potențial de inserție socială.

Haideți să vedem cum e la noi. Vizităm un muzeu cu copiii. Prima interdicție: ”Nu punem mâna pe exponate!”. Știați că în Germania există pedagogie muzeală? Există așadar pedagogi muzeali. Nici nu știu dacă am tradus bine ” Museumspädagogik” în limba română. Tot în Germania există pedagogia prin teatru- ” Theaterpädagogik”- care este o disciplină de sine stătătoare.

Revin la copilul nostru, cel de aici, de lângă noi. Există cele două concepte de educație diametral opuse aplicate în societatea noastră:

1.     1. Toți copiii sunt atinși de aripa genialității încă de la naștere, nu au nevoie de îndrumarea adulților decât în foarte mică măsură, trebuie lăsați să se dezvolte liber, fără opreliști, pentru a-și atinge zona proximei dezvoltări. În concluzie, toți copiii sunt geniali iar  opreliștile, limitările și, în general , regulile nu fac altceva decât să altereze potențialul uriaș al copiilor, viitori leaderi, călători în Cosmos, inventatori ai mașinii timpului.

2.   2.   Educația ca pe vremea mea: copilu-i mic, nu știe nimic, face cum zic eu și gata!

Vă spun eu: nu există cale de mijloc decât în foarte puține cazuri, cazuri liniștitoare pentru mine.

De ce nu vom fi niciodată japoneji și nici finlandeji? Pentru că nici căpităneasa de ieri, nici baba de la colțul blocului, nici doamna scorțoasă de la muzeu, nici vânzătoarea de morcovi din piață, nici gunoierul și nici șoferul de troleibuz nu sunt finlandeji ori japoneji. Ei sunt români, se comportă așa cum se comportă românii și le transmit copiilor care trăiesc printre ei, cu nasurile mici lipite de virtualele bancuri de lucru mirosind a jeg în straturi, atitudinea și valorile umane care li se vor întipări pentru totdeauna în minte și suflet.

Eu nu-mi doresc educație japoneză ori finlandeză pentru ăștia mici ai mei. Îmi doresc să fie văzuți, băgați în seamă, iubiți, îndrumați și motivați așa cum merită.

Sincer, îmi doresc ca data viitoare când voi merge cu ei în vizită la fabrica de globuri sau la oricare altă fabrică să fie întâmpinați cu ”Bine ați venit!”.

Baby Yoda, Legolas și cu mine

 

Am început să mă uit la ”Mandalorianul” și-s topită după Baby Yoda. Am aflat, după cercetări care au durat vreo cinci minute, că-l cheamă Grogu, așa că i-am dat numele de alint Goguță, că  așa-mi dictează instinctul de ocrotitoare a tuturor goguților.

Extrapolând la experiența mea de viață raportată la cea de cinefil amator, mi-am dat seama că am de-a face zilnic nu numai cu Grogu ci și cu câțiva Legolas în miniatură, vorbitori așadar de limbă elfă.

Anul ăsta mi s-au dat înspre îngrijire și educare debutanți într-ale grădinițelii. O trupă serioasă dar eterogenă de piticuți cu personalități și preocupări diferite, unii dintre ei aterizând în poala mea direct din sânul familiei restrânse, fiindcă au fost ani de pandemie și cei mai mulți dintre ei sunt născuți cu puțin timp înainte de perioada de nebunie pandemică.

Înainte de orice am avut de grijă să-mi adaptez garderoba, achiziționând noi bluze de muci, pentru că bluzele de muci nu au voie să lipsească din dulapul niciunei educatoare serioase. Dacă veți vedea vreodată o educatoare de grupă mică purtând mătăsuci, fustițe și toculețe, să știți că este, cel mai probabil, într-o zi cu inspecție sau cu ceva evenimente mai office, pentru că în restul timpului educatoarea de grupă mică poartă haine largi, din bumbac, care absorb muci și lacrimi de despărțire de mama dar și transpirația proprie. În prima mea zi de grădiniță am ajuns acasă cu pantalonii purtând în zona genunchilor o mare ștampilă de pipi, fiindcă ținusem în brațe un omuleț care nu știa să se ceară la baie, purta pantaloni bleumarin și ochiul meu ager nu detectase fundul ud al pantalonilor. Dintr-a doua zi începând am luat în geantă pantaloni de schimb.

Grogu este mic, prietenos, scoate sunete nearticulate cumsecade și , în general, întinde mânuțele spre a fi luat în brațe de oameni care-i par de încredere. Grogu meu personal, cel din viața reală, nu este verde, este rozaliu și blond și obosește repede, culcându-se uneori pe unde apucă exact în momentele în care eu sun adunarea. Mi-am făcut obiceiul să-l caut din priviri, pentru că el insistă cu blândețe să se odihnească ori de câte ori are nevoie sau să o apuce pe trasee proprii, altele decât cele indicate de mine. Grogu meu are nevoie să fie ținut de mânuță. Dacă îl întreb ceva îmi răspunde cu un zâmbet. Noi conversăm inegal: eu cu cuvinte el doar cu zâmbete. Se duce de râpă toată strădania mea de a-l învăța cum e bine să stea în rând, cum ar fi bine să se deplaseze fără să se împiedice, de ce e bine să doarmă la prânz, în pătuț și nu dimineața, pe covor. Mi-am propus să trăiesc fiecare zi alături de Grogu al meu așa cum vine, fără așteptări nerealiste, cu răbdare și mult pupat. În afară de zâmbetul absolut cuceritor, micuțul miroase foarte frumos, factor determinant în prinderea lui în brațe și smotocirea absolut neprofesională pe care o execut ori de câte ori am ocazia. Grogu al meu nu vorbește deocamdată nici acasă, nici la grădiniță. Sunt absolut sigură că va veni ziua în care el va învăța să se exprime în limba oamenilor, va crește, privirea-i va deveni mai ageră și exploratoare și în mod sigur nu va mai adormi pe covor. Va fi un copil ca toți ceilalți, care nu fac parte din universul  copiilor Yoda sau Legolas. Probabil că unele dintre puterile de Grogu vor dispărea, aducând după sine mulțumirea celor din jur că, în sfârșit, s-a conformat. Eu voi fi martoră la conformare dar asta nu-mi va șterge amintirile de pe când avea puterea de a levita, când prin puterea zâmbetului era ridicat de la pâmânt și purtat pe brațe.

Legolas al meu vorbește limba elfilor. Cine-l aude vorbind are nevoie de subtitrare. Este aproape imposibil să faci vreo analogie între ceea ce spune el și limbajul oamenilor de rând. La începutul prieteniei noastre mi s-a transmis o singură informație: dacă dorește apă, duce degetul arătător la gură. De aici am început să traduc eu tot ce-mi spunea. Dacă spunea ”mama”, cu semnul întrebării ăla prevestitor de hohote de plâns, îi spuneam că mama vine, e pe aleea din fața grădiniței și ajunge prima . La vrum-vrum am înțeles că trebuie să-i spun că da, vor pleca el cu tata cu mașina la bunica și ce frumooooooos va fi.

Legolas vorbește mai mult cu vocale, sare peste consoanele absolut inutile și-și construiește un discurs amplu, în timp ce stă cu burta pe genunchii mei. Vorbește către covor și după ce-și încheie tirada se uită la mine, așteptând un răspuns. Răspunsul meu este, de cele mai multe ori, o traducere în plicticoasa limbă a oamenilor a tot ceea ce mi-a spus el, urmat de ”Așa-i?”. Binevoiește să-mi răspundă cu câte un ”da” sau ”nu” scurt, în funcție de cât de bine m-am priceput să traduc.

Săptămâna asta mi s-a părut că am luat-o razna, fiindcă s-a uitat la mine așa, mai pe-o parte, cu un zâmbet discret și a spus ”ighit”. Am cerut imediat confirmare: ”Ai spus cumva Ingrid?”. ”Da”.   Nu era nimeni lângă mine căruia să-i povestesc despre magia momentului, pentru că, în general, adulții au impresia că este absolut normal ca un elf să zică la un moment dat ”ighit”. Am chicotit eu așa, de una singură, păstrând în minte și suflet momentul zero în care Legolas al meu a pătruns pe tărâmul oamenilor.

Peste ani și ani sunt aproape sigură că toți elfii și goguții mei vor vorbi impecabil, se vor antrena în dialoguri sofisticate, se vor confunda cu oamenii, părând că fac parte dintotdeauna din lumea lor.

Eu sunt însă educatoare și, spre deosebire de voi, ceilalți care vă credeți tari într-ale educației, eu și cu suratele mele educatoare suntem cele mai șmechere, fiindcă știm să ascultăm cu urechile sufletului și știm să vedem cu ochii inimii așa cum nimeni altcineva nu se pricepe. Noi suntem cele care vi-i aducem pe toți Baby Yoda și Legolas în lumea oamenilor, pregătindu-i să vă accepte toate ciudățeniile, fiindcă Doamne-Doamne, habar nu aveți  câte ați avea voi de învățat de la ei și nu invers.

SECRETE

 

M-am suspectat, nu o singură dată, că-s o tâmpită. Până la pandemie aveam o părere relativ bună despre mine și despre capacitatea mea de a sesiza realitățile din jurul meu.  Cu excepția faptului că nu-mi cunoșteam vecinii din bloc, fiindcă nu-mi beau cafeluța cu vecinele care să mă pună la curent cu ultimele bârfe, îmi cunoșteam lumea cea micuță, mănăștureană. La faza cu vecinii mă mai ajutau ai mei, cei din casă, care-i cunoșteau cât de cât iar când venea șeful de scară să colecteze ajutorul de înmormântare, aflam cine a decedat, Dumnezeu să-l odihnească, poftim 50 de lei, chit că nu m-a salutat niciodată, să fie primit, că doar oameni suntem.

Odată cu pandemia a început zăpăceala. Episodul cel mai mișto a fost cel în care am aflat că nu se mai găsește drojdie. Toată lumea avea drojdie uscată sau proaspătă, toată lumea își făcuse stoc de făină, toată lumea stătea liniștită în izolare, cocând pâine aburindă, doar eu, care nu copsesem o pâine în viața mea, nu aveam drojdie. Am intrat în panică. Gabi, săracul, încerca să mă liniștească, spunându-mi că putem cumpăra pâine de la magazin, că nu-i penurie și că stai naibii chill, n-ai copt pâine niciodată. Eu, nu și nu, că toate colegele mele au scris pe grup că au drojdie, că au pe cineva în familie care le-a făcut rost, că au congelatorul plin cu drojdie proaspătă și cămara doldora cu pliculețe de drojdie uscată. Adică familiile lor erau rezolvate, le puteau pune pâine pe masă, doar eu aveam o pungă de orez ,cinci conserve și doi litri de lapte UHT, că noi nu bem cafeaua fără lapte. Eram o inconștientă care nu avea grijă de familia ei.

Într-o seară l-am luat pe Gabi în trap ușurel și am mers la un magazin dintre blocuri, unde vorbisem eu cu vânzătoarea, care-mi spusese că, la ceas de seară, în mare secret, vor primi câteva cubulețe de drojdie proaspătă. Soțul meu, om chibzuit la cap, nu s-a pus cu nebuna și am mers la o bucată de noapte la o șuetă cu vânzătoarele. Odată ajunși acolo, am întrebat șoptit unde-i drojdia. S-a uitat doamna cu dispreț la mine: nu primiseră drojdie și nici nu știa când vor primi. Am plecat de acolo, jurându-mi că nu le mai calc niciodată pragul și nici n-am mai făcut-o.

Cert este că cineva din familie mi-a făcut rost de o cărămidă din aceea de drojdie de Pașcani, pe care am tăiat-o în cubulețe mici, învelite în alufolie. Jumătate le-am păstrat și jumătate le-am dăruit surorii mele de suflet, femeie gospodină, pricepută-n cuhnie, nu ca mine. Am început să coc pâine (Dumnezeu să o țină sănătoasă pe Jamilla!), am copt și brânzoaice iar apucătura asta sănătoasă de a coace pâine mi-am păstrat-o, că e trendy acum să fii intelectuală gospodină. Nu glumesc când spun că mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptorul meu care coace ca naiba este cel mai mișto miros din casă, după acela de sarmale și de pască. Cubulețele din alufolie au ajuns, în mare parte, la gunoi, după ce a apărut din nou drojdia în magazine și eu a trebuit să fac loc în congelator pentru găinile ucise fără milă de soacra mea.

S-au mai întâmplat chestii secrete în pandemie, dar nu am să scriu despre ele. Un singur lucru am să amintesc totuși: pe când se împărțiseră taberele în privința vaccinului, m-a văzut fiică-mea că făceam statistici. S-a uitat la mine, cu privirea ei specială și mi-a spus: ”Ne vaccinăm toți, fără nicio cârâială!”. Și ne-am vaccinat.

Acum a venit războiul din Ucraina. Timp de câteva zile am trâit într-o realitate paralelă, într-un scenariu de film prost. După faza de stupoare, am zis cu ai mei să ne mobilizăm și să ajutăm puțin, chit că trăim din două salarii, dar știți și voi cum este: noi ăștia mulți, care trăim cu puțin punem lucrurile în mișcare. Am găsit o asociație umanitară de încredere, cu vechime, unde am donat chestiile solicitate de ei. Nu am transferat bani, fiindcă am simțit că e mai bine să cărăm noi sacoșele cu scutece și săpunuri, fiindcă oricum oamenii de acolo aveau de gând să le cumpere.

Au început să apară știri, postări, șoapte, despre cât de fraieri sunt românii care-i ajută pe ucraineni. Vin ăia cu gipanele și nici nu se uită la plăcintele, sarmalele și gulașurile pregătite de băbuțele care-i așteaptă în vamă. Dacă deschideai urechea bine ( știți voi, ca în jocul copilăriei ”Deschide-ți urechea bine/ Să vedem ghicești ori ba...”) auzeai șoaptele celor care știau ei cum stă treaba de fapt. Mă simțeam ca în Mordor, jur.

A urmat nebunia cu pașapoartele. Toată lumea își face pașaport. Eu m-am uitat doar să nu am buletinul expirat, ca atunci când cumpărase Gabi bilete să plecăm, surprizăăăăăă!, la Barcelona de ziua mea și eu nu puteam face check-in-ul fiindcă aveam buletinul expirat. Până la urmă am plecat la Barcelona, am văzut Casa Battlo , am plâns de fericire și acum știu că permisul de conducere îmi expiră în 2024.

Nu îmi fac pașaport, fiindcă nu am unde să plec cu pașaport. Acum vreo două zile m-a sunat nașa Amaliei. Locuiește în München, este medic, are trei copii, lucrează non-stop și nu cunoaște nici ea toate secretele războiului din Ucraina. I-am zis că în caz de ceva ce naiba facem. Mi-a răspuns că este absolut normal să ne refugiem la ei, că au casă cu trei etaje și încăpem toți. Am rezolvat așadar problema refugierii și m-am calmat cu pașaportul.

Iodul este o problemă. Toată lumea a cumpărat pastile de iod și nu mai găsești iod nici măcar dacă ai neamuri care lucrează la depozitul cu iod. Am venit acasă panicată, din nou, că ar trebui să găsesc niște iod, să-l pun la congelator, ca pe drojdie. Amalia m-a întrebat ce vreau să fac cu iodul. ”Să fie acolo, mamă, că nu se știe niciodată...”. Mi-a spus, chill mama, oamenii care au peste patruj’ de ani nu iau iod, fiindcă riscul de a face cancer la tiroidă este scăzut și oricum, în caz de bombă nucleară sau centrală nucleară distrusă aflăm prea târziu. Ba nu, ba nu, că noi suntem în Mordor și se aud șoapte peste tot: ” Rumour grew of a shadow in the East, whispers of a nameless fear and the ring of power perceived its time had now come.”

M-am calmat cu iodul.

Ieri a început isteria cu benzina, dar episodul ăsta m-a găsit calmă și determinată să nu-mi mai pese. M-am imunizat.

Văd în jurul meu oameni care se adună și șoptesc. Eu nu sunt invitată la întâlnirile șoptitorilor care cunosc secrete, fiindcă, așa cum am afirmat la început, sunt o tâmpită. Șoptitorii știu chestii și șlefuiesc destinele altora. Ei au putere, ei pot decide ce am sau n-am de făcut eu. Ei sunt elfii și gandalfii cei înțelepți iar eu sunt un Frodo mic și fraier, care e de sacrificiu. Faza mișto este însă că, la urmă, Frodo a fost cel mai a dracu` dintre toți, a luat-o razna, sătul de situația creată de Sauron, a rezolvat problema așa, frontal și a rămas cel mai simpatic personaj.

Atunci când frozii o iau razna, după ce au fost toată viața lor niște hobbiți cuminți, șoptitorii înțelepți și care cunosc multe secrete se opresc, uimiți, întrebându-se: ” Ni, mă , ce-o fi pățit ăsta micu’ ?”. Lumea este plină de frozi cuminți, harnici și altruiști, dar sfatul meu este să nu-i stârniți, că nu vă scapă nici Sauron. Pace pe pământ!

N-am timp!

 

Adulții ar avea foarte multe de învățat din cărțile pentru copii, atâta doar că adulții nu-și bat capul cu cărțile pentru copii decât dacă au copii mici sau dacă lucrează cu copii mici. În rest, adulții nu citesc deloc cărți sau citesc Osho și cărți de dezvoltare personală, fiindcă Jane Austen și Dostoievski sunt câh, așa cum Slavici și Creangă sunt câh pentru elevi.

Adevărul este că într-o societate în care informația trebuie să ajungă la creier gata mestecată și numai bună de înghițit, pe principiul  ”Muieți îs posmagii ?”, este mai greu să te așezi pe onorabilul dos, să deschizi o carte cu sute de pagini și să-ți dedici o parte din timp citind-o în tihnă. Tihna nu mai există, așa să știți.

În urmă cu câțiva ani, bântuind eu prin librării, am descoperit o cărticică foarte mișto, pe care am cumpărat-o și pe care o citesc copiilor cel puțin odată pe an, dacă nu de mai multe ori. Are ilustrații foarte frumoase, care-i atrag pe cei mici , dar are și un text care se lasă citit ușor și teatral, așa cum ar face orice storyteller meseriaș.

Este vorba despre un ursuleț care umblă toamna prin pădure, încercând să găsească un prieten cu care să vorbească. Toți prietenii lui sunt ocupați cu stivuirea hranei în cămări, că vine iarna bă! și ei trebuie să-și grijească burticile. Umblă ăsta micu’ prin toată pădurea, încearcă el să abordeze când pe unul, când pe altul, pe principiul ”hai să bem o cafea împreună” dar își ia flit de la fiecare în parte.  Indiferent că-i veverița sau iepurașul, replica este aceeași ”N-am timp!”.

Gașca de prieteni fiind ocupată cu agoniseala, bagă Martinel capul între umeri și se retrage în bârlogul lui unde intră în hibernare. Restul găștii nu face la fel, se calmează după ce a adunat fiecare papa bun și-și petrece iarna la domiciliu sau la ski, în funcție de buget.

Vine primăvara și iese ursulețul din hibernare. Amicii lui, relaxați după o iarnă lungă și tihnită, îl caută ca să bea o cafea împreună, numai că de data asta amicul lor   le-o servește direct și fără menajamente: ”N-am timp!”. Debusolați, încep pufoșii să se întrebe unde naiba au greșit de și-a schimbat ăsta atitudinea, după ce nu-l văzuseră o iarnă întreagă.

Lăsându-i puțin în suspans, ursulețul îi invită a doua zi în fața bârlogului , pentru a le explica de ce se comportă așa de ciudat.

În momentul întrevederii, când gașca se reunește, apare Martinel și le explică foarte frumos celorlalți că, practic, le-a plătit-o cu aceeași monedă. Le aduce aminte că toamna, când se simțea el singurel și avea nevoie de un prieten cu care să schimbe o vorbă, erau toți mega-super-ultra-meta ocupați și le mai zice că tura asta a fost el ocupat să umble prin pădure și să se hrănească, după o iarnă de  somn și post.

Bine, ursulețul este foarte înțelegător și iertător cu prietenii lui, așa cum suntem de obicei noi, ăștia mai dolofani iar povestea trebuie să aibă un final fericit și o morală din care copiii este bine să învețe ceva, dar în viața reală lucrurile nu stau mereu așa.

Sunt sigură că vi s-a întâmplat să luați legătura cu prieteni, amici, cunoștințe, whatever, cu care să vreți să schimbați două vorbe, de dragul vremurilor apuse și să rămâneți dezamăgiți de reacția de congelator a unora dintre ei:

-        ”Băi, chiar acum sunt la volan, pot să te sun eu când ajung acasă?” Îhî!

-        ”Mamă, mamă, ce mă bucur că m-ai sunat, acuma-s la shopping cu ai mei, te sunt io când mă mai eliberez, ok?” Îhî!

-        ” Chiar acuma-s într-o convorbire cu un tip care mă ajută cu o afacere, te caut eu, bine?” Îhî!

-        ”M-aș bucura să ne întâlnim, mersi de invitație, da’ putem s-o amânăm cu o săptămână, că weekendul ăsta mi-am programat o ieșire cu gașca de prieteni la o cabană?” Îhî!

-        ” Da, mă, am ajuns la voi în oraș, chiar mi-aș dori să ne vedem, mersi că m-ai chemat la tine acasă la o chiftea și o cafea, dar zilele astea sunt super ocupat, am de mers la cocktail-uri și de mă văzut cu niște importanți. Putem amâna faza cu chifteaua pe data viitoare?” Îhî!

-        ”Aoleu, m-ai prins într-un moment nepotrivit ( 6 seara), mai am de rezolvat o droaie de chestii până la noapte... Putem amâna discuția pe mâine?” Îhî!

Șirul replicilor din categoria asta ar putea continua pe încă două pagini și sunt absolut convinsă că v-ați regăsit în cel puțin una dintre ele, indiferent că ați fost în postura ursulețului sau în postura unuia dintre amicii lui.

Ideea este următoarea: înainte de a ne exprima uimirea și neplăcerea în urma schimbării de atitudine a cuiva care face sau făcea parte din viața noastră, este bine să ne așezăm, să ne aprindem o țigară sau să ne pregătim un ceai cald sau să stăm doar cu ochii pe pereți și să analizăm cu mare-mare sinceritate cursul relației și atitudinea pe care am avut-o față de omul respectiv. Da, știu, la nivel declarativ toți suntem prietenii ideali, cei mai atenți, cei mai implicați, cei mai luați din seriale de mare succes, în care prietenia îi ajută pe oameni să depășească momente cumplite ( ați văzut telenovela ”Centralistele” pe Netflix? Are 6 sezoane și în fiecare episod este câte o crimă, un șantaj, o răpire și, cu toate astea, toate cele patru prietene rezolvă absolut toate problemele , scapă de acuzațiile de crimă, evadează din pușcărie etc, datorită prieteniei care le leagă).

Am divagat puțin, așa că revin: atunci când stăm noi cu noi singuri, este bine să nu ne mințim, fiindcă suntem înconjurați de atâtea minciuni corecte social și politic, încât, la un moment dat, nu vom mai deosebi adevărul de minciună. Dacă recunoaștem cu sinceritate că am avut o atitudine nasoală față de cineva și l-am pus pe ”hold” de prea multe ori, atunci avem explicația logică pentru schimbarea de atitudine.

Dacă suntem în situația ursulețului și nu ne găsim nicio vină, atunci putem alege dacă-l convocăm pe amic la bârlog, pentru a-i spune cu cuvinte clare ce simțim sau dacă alegem să nu-i spunem nimic și să trecem mai departe. Cred că decizia depinde de calitatea relației pe care am avut-o și de locul pe care-l ocupă persoana respectivă pe scala valorilor vieții noastre.

Mie mi s-a întâmplat de câteva ori să aud ”N-am timp!”. Nu am avut curajul să spun ” Fă-ți timp pentru mine!”, considerând că este alegerea fiecăruia dacă-și face sau nu timp pentru mine. Acuma-mi dau seama că, de fapt, în goana zilnică după ”agoniseala” care-i musai să se adune în cămări înainte de iarna vieții, mulți oameni pun în așteptare relațiile sincere dar neproductive, sperând că , la un moment dat, le vor putea relua din punctul unde le-au lăsat. Vestea tristă este că lucrul acesta nu se întâmplă. Vestea și mai tristă este că în meta-universul în care am intrat, vom fi cu toții precum grașii din ”WALL-E”.

Nu-l știți pe roboțelul WALL-E? Atunci puneți mâna și uitați-vă la desene animate! Aveți mai multe de învățat de acolo decât de la Avengerși  și de la Transformerși la un loc.

Prejudecăți

 

Toată viața mi-am petrecut-o încercând să pătrund dedesubturile prejudecăților care mă priveau. Prejudecățile m-au transformat în omul care sunt acum, către bătrânețe.

Am să dau câteva exemple:

La grădiniță eram aia ciudată, care plângea și mieuna ca o mâță (” Vaaaaiii, to’arășa mamî, az iară o mieunat ca o mâțî, da’ chiar nu sî potolești odatî fata asta?”. Vorba unei alte tovarășe educatoare, care avea grupa alături de cea la care eram eu înscrisă: ”Nuș ci are copchilu’ aista, da’ așa mă inerviazîîîîî..” Tovarășa respectivă urma să mă întâlnească de mai multe ori în viața asta, fiindcă fetița ei mi-a fost colegă de clasă, dar nici după ce am terminat cu mieunatul și mucitul nu a avut o părere mai bună despre mine, au contraire.).

Tot la grădiniță eram de porc, fiindcă nu aveam în lada de zestre costum popular. Lipsa înaintașilor răzeși a fost o bulină neagră pentru mine toată viața și mi-a creat complexe de inferioritate grozave. Noroc cu, Dumnezeu s-o odihnească în pace!, mama lui Florin, care îmi sărea în ajutor la fiecare serbare și-mi asigura costumul popular pentru tradiționalul ” Alunelul, alunelul intră-n joc”.

În fața blocului eram hitlerista de serviciu. Eram acolo o grămadă dezordonată de copii și ne jucam ca nebunii, printre grămezile de moloz de la blocurile în construcție și printre barele din fier beton care ieșeau amenințătoare din planșeele viitoarelor blocuri. Eram lăsați de capul nostru, să ne jucăm de-a hoții și vardiștii, să ne războim cu prăștii cu scoabe, să ne cățărăm unde voiam. Nu s-a accidentat niciunul, n-a murit niciunul de teama mamelor și a bunicilor, fiindcă dacă pățeam ceva, nu  ne lecuiau numai cu comprese și soluții dintr-alea pișcătoare, dar ne dădeau și câte-o mamă de bătaie, ca s-o ținem minte până data viitoare. Împărțeam între noi tot ce aveam. Eu eram bună la împărțit gumă și bomboane primite ”în pachet”, din Germania. Împărțeam până când nu mai rămânea nimic, după care urmau reproșurile ” Băi, ci ria iești, cî nu ni mai dai, iești o hitlieristî!”. La început nu știam ce-i aia sau de unde știau copiii cuvintele astea. Cu timpul, vorbind cu ai mei, am înțeles că au învățat acasă cuvintele astea, de la părinții lor. Erau părinți care munceau cinstit, la strung sau la mașina de cusut, nu primeau ”pachete” din Germania, se spălau cu săpun ”Cheia”, nu cu ”8x4” sau cu ”Rexona”, ca hitleriștii. Nu   le-a zis nimeni că săpunurile acelea stăteau o vreme prin dulapuri, după care ajungeau la cine trebuie, drept plată informală pentru diverse servicii ( wink-wink).

Tot de porc eram fiindcă maică-mea și taică-meu erau ”intelectuali”, adică aveau facultăți absolvite și nu se opriseră după bacalaureat. Partea nasoală este că ai mei munceau printre gloduri, mai ceva decât zilierii. Așa cu facultăți cum erau, tata fiind inginer la drumuri și poduri și-a petrecut toată viața încălțat cu cizme de cauciuc și îmbrăcat cu pufoaică iar mama, madame la professeure la Liceul Agricol, își petrecea câteva luni pe an împreună cu elevii pe câmp, la scurmat după barabule.

Trecem peste anii de gimnaziu și liceu, suprasaturați de prejudecăți dublate și de faptul că eram orfană de tată, cu o garderobă sărăcăcioasă, cu stomacul de multe ori gol. Sunt câțiva ani peste care prefer să trec repede-repede.

Termin liceul și iau admiterea la un colegiu economic. Mă întâlnesc cu fosta tovarășă profesoară de istorie din gimnaziu, care se uită strâmbând din nas la mine și întreabă ” Și ia zi, la ce postliceală ai intrat?”. Ciudat este faptul că mi-a plăcut istoria în gimnaziu și chiar dacă to’arășa profesoară s-a dovedit a fi un om mic la suflet, pasiunea pentru istorie mi-a rămas . Asta demonstrează faptul că, dacă e să-ți placă o anumită disciplină de studiu, nu trebuie neapărat să fie predată de un om cu care să rezonezi, te poți încăpățâna să continui studiul pe cont propriu. Scuza cu ” a fost najpa profii și deaea io nam ânvățat la școală” nu se verifică în cazul meu, dar accept că altora le-ar fi putut tăia aripile erudiției.

Trec muuuulți, muuuuulți ani și devin educatoare, cu facultatea terminată la zi. Mă titularizez din prima, ajung prin 2008 față în față cu o directoare de grădiniță, care mă fixează cu o privire albastră, dublată de o freză castron, corect vopsită și frumos netezită. ”Ce liceu ai terminat?”. ”Matematică-fizică”, zic. ”Atunci, ești egal cu zero! Dacă nu ai terminat Liceul Pedagogic, ești egal cu zero, indiferent de facultățile care le ai.”.

Partea nasoală este nu numai că mi-a transmis prin viu grai că sunt egală cu zero barat, dar timp de cinci ani s-a și străduit foarte tare să-mi demonstreze că are dreptate. Nu i-am  purtat pică, fiindcă sunt foarte bună la înjurat în capul meu și chiar am ajutat-o într-o chestiune personală atunci când mi-a cerut ajutorul.

Șiragul de prejudecăți pe care le resimt în diverse ocazii se lungește ca unul de mărgele colorate, devenind tot mai lung și mai variat ca forme și culori.

Am avut de ales: să mă las copleșită de ele sau să le prelucrez în folosul meu și al altora? Am ales a doua variantă, la vârsta maturității, când nu mai eram un copil numai bun de jignit și de băgat în colț.

Cum am reușit? Simplu: aveam un tabiet cu Oma Musia, care se așeza pe fotoliul vechi, masiv, acoperit cu un covoraș ros de vremuri, ridicându-și picioarele pe lădița mică, îmbrăcată în stofă, în care păstra toate cele necesare coaserii macrameurilor. Mă așezam pe jos, lângă fotoliu, plângeam și povesteam. Mă asculta, mică, dolofană, cu părul alb ca neaua aranjat într-un permanent cochet, frecându-și usor degetele strâmbate de ani, de muncă și de reumatism. Își strângea mai bine la piept vestuța din blană sintetică și uneori își aprindea o țigară.

Terminam de bocit și de povestit și ea trăgea concluzia menită să mă revigoreze și să mă recalibreze: ” Oooooo, mai dă-i în p...a mă-sii!”.