Zece virgulă cinci sfaturi pentru o căsnicie fericită

Nu am fost contactată de nicio revistă glossy, aşa că, până la urmă, o să amplasez aici sfaturile pentru o căsnicie fericită. Era scadentă postarea, pentru că a trecut Valentine’s-ul, se apropie Dragobetele, Mărţişorul, 8 Martie şi e o nebunie ( nu pentru mine, pentru că nu-s materialistă: îmi plac parfumurile, bijuteriile şi cărţile, dar accept să le primesc şi în afara acestor ocazii ).

          Intru pe google, bag cheie de căutare “sfaturi+căsnicie” şi-mi apar sute de link-uri. Pe care să-l aleg? Pe cel de “la-psiholog” bineînţeles, pentru că sfaturile lu’ tanti Maricica nu-s credibile. Nici ale mele nu-s credibile, pentru că nu-s specialistă. Am în spate vreo 25 de ani de relaţie cu acelaşi bărbat, dar sfertul de veac nu mă califică în profesia de părerolog. Să zicem că am avut noroc.

          Sfaturile le-am găsit aici. Am ales textul şi datorită numărului de sfaturi, fix 10 la număr. Erau şi unele cu 8 sfaturi, dar mi se păreau prea puţine.

          Copy-paste, pentru a face analiza pe text, ca la carte:

1.      Spune intotdeauna adevarul - de fiecare data cind ascunzi ceva fata de partenerul tau o parte din pasiunea relatiei dispare; sa spui adevarul tot timpul si sa mentii pasiunea in relatie pare mai dificil; nu este indeajuns sa spui ca nu este de incredere de exemplu, trebuie sa-i si explicit de ce crezi asta. 

Adevărul este bun, chiar foarte bun, în marea majoritate a situaţiilor. O să iau drept exemplu situaţia de după naşterea primului copil al familiei. Tu, femeie, ai fost vreme de nouă luni urna sfântă în care s-a dezvoltat un copilaş. Ai crescut ca o cocă pusă la căldură, te-ai dilatat ca un guguloi de plastilină, hainele de dinaintea sarcinii nu te mai încap, ai pielea albă ca un zombi, laptele tâşneşte din tine ca apa din Fontana di Trevi , ai cearcănele până la gură din cauza nopţilor albe şi uneori ai discrete urme de vomă bebeluşească pe umărul bluzei de trening cu care stai îmbrăcată în casă. Presupunând faptul că eşti o femeie normală, care în primele luni de viaţă ale copilului nu are timp de mani-pedi-coafor-cosmetică-kangoo jump- sală-cafea cu fetele-etc, sfatul meu sincer  este să nu-l întrebi pe soţul tău : “Iubi, mă găseşti atrăgătoare? Mă mai iubeşti?”. Bineînţeles că-ţi va spune că eşti cea mai frumoasă femeie din lume, că eşti zâna lui personală, că n-a întâlnit niciodată o lăuză mai graţioasă. Ascultă-mă pe mine: minte! Adevărul ar fi devastator pentru tine, nu-l cere, nu ţi-l dori. Vezi-ţi de alăptat, fii mamă, fii ce vrei tu, numai nu încerca să obţii adevărul de la partenerul de viaţă. Uită-te în oglindă şi abia atunci când vei începe să fii mulţumită tu însăţi de tine, începe să-l toci mărunt-mărunt. În cazul în care a doua zi după naştere arăţi ca un fotomodel, ai dreptul să-i adresezi întrebările de mai sus.

Mai există situaţii în care adevărul nu-i bun, nu-i dezirabil, dar n-o să mă refer astăzi la ele, pentru că-mi doresc să fiu cât mai succintă.
2. Asculta problemele celuilalt si vorbeste mai putin: de fapt multi dintre noi nu spun nimic cind cealalta persoana vorbeste, dar asta nu inseamna ca ascultam cu adevarat; putem incerca sa gindim urmatorul lucru pe care sa-l spunem sau ne putem gindi la altceva. Avem doua urechi si o singura gura, trebuie sa folosim acest raport pentu a ne ghida cit de mult trebuie sa ascultam fata de a vorbi. 

În afară de faptul că psihologul care ne sfătuieşte se exprimă într-un mare hal şi eu nu am înţeles nimic, din perspectiva mea am un singur sfat a vă da: dat fiind faptul că bărbaţii nu ştiu să asculte, nici să vorbească ( în niciun caz atunci când se uită la televizor, stau în faţa computerului sau mănâncă) iar femeilor le place să se asculte vorbind, fără a-l asculta neapărat pe celălalt, vorbiţi nu unul cu celălalt, ci fiecare cu  prietenii de acelaşi sex. Barbaţii îşi pot petrece ore în şir alături de prietenii lor fără a vorbi, punând totuşi la punct chestiuni importante, tranşate de obicei cu “da” sau “nu” iar femeile pot petrece câte o săptămână discutând una pe lângă cealaltă, fără a concluziona dacă divorţul în discuţie se justifică sau dacă manichiurista a făcut treabă bună sau nu. Desigur, toţi avem două urechi şi câte o gură, după cum corect remarcă psihologul, dar între urechi avem creiere care funcţionează diferit.

3. Nu trebuie sa ai tu dreptate tot timpul: exista o vorba care spune cam asa "nu poti sa ai dreptate si sa fii casatorit". In multe cazuri pentru a demonstra cu indirjire ca avem dreptate lasam sa infloreasca o cearta sau sa erupa o problema pentru a demonstra cuiva ca a gresit. bine decit sa avem dreptate. 

P’asta nu am înţeles-o, dar părerea mea este că certurile îşi au rostul lor. Chiar ieri mi-a povestit o bună prietenă că s-a certat şi că după aceea s-a simţit bine. Dacă simţi că ai dreptate , ceartă-te, dacă simţi că nu ai dreptate, ceartă-te mai molcom, cu spatele la zid, ca să poţi pleca dacă simţi că pierzi teren.  Nu putem fi mereu Zen, este împotriva firii omeneşti. Studiază arta de a te certa, dezvoltă-te, fii curios, fii inventiv, fii curajos, nu jigni, nu înjura, lasă cearta să înflorească precum begonia, pentru că parfumul certurilor stilate este mai puternic decât  mirosul cedărilor repetate în faţa partenerului de viaţă.

4. Niciodata sa nu ameninti ca pleci sau divortezi: o data ce ai pus aceasta idee pe masa, sau ai prezentat si aceasta optiune, dinamica relatiei tale va fi schimbata pentru totdeauna. Lucrurile se schimba intre voi o data ce ai spus acest cuvint fiind greu sa corectezi greseala. Astfel, indiferent cit de nervos esti, frustrat de situatie, daca nu vrei sa pleci cu adevarat, nu pronunta cuvintul. 

Uneori poţi să-i spui “Plec la mama!”, pentru că eventualitatea plecării tale la mama îl relaxează şi gândul la serile petrecute de unul singur în faţa televizorului cu berea în mână îl face fericit. Îşi poate chiar arunca hainele purtate prin casă, fără ca tu să-l cicăleşti iar firimiturile de pâine pot rămâne pe masă. Lasă-l vreo două minute  să-şi construiască în minte scenariul roz în care tu pleci la mama, după care suceşte-te şi spune-i : “Ba nu, mai bine o chem pe mama la noi, ca să-ţi zică ea cât de mult greşeşti!”. El se va prăbuşi pe dinăuntru şi bătălia este câştigată.

5. Spune repede ca iti pare rau: aceste trei cuvinte sunt greu de pronuntat pentru majoritatea iar de obicei oamenii le spun in speranta de a le auzi de la partener apoi. Chiar daca iti pare rau sau nu sa nu pui niciodata conditii parerii tale de rau. Este important pentru relatia ta sa fii dispus sa iti ceri scuze. 

Bărbaţii nu ştiu să spună  că le pare rău, nu vă amăgiţi. Ei ştiu în schimb să demonstreze foarte bine că le pare rău. După câte o ceartă sau faptă de care se simt vinovaţi, ei fac cele mai generoase gesturi. Majoritatea cadourilor costisitoare sunt primite de femeile ai căror bărbaţi le pare rău. Nu le cereţi partenerilor voştri să spună că le pare rău, mai bine căutaţi oferte de vacanţe în Bora Bora sau în Maramureş ( după caz, în funcţie de cât de rău le pare).

6. Nu incerca sa-ti implementezi idealurile si principiile tale partenerului: nu poti sa astepti de la celalalt sa aibe aceleasi conceptii ca si tine, ati crescut in medii diferite iar parerea voastra despre viata este diferita. Invatati sa acceptati si sa respectati diferentele dintre voi. Iubiti-le neconditionat. Daca exista un principiu despre care aveti pareri diferite cum este religia, avortul, etc., lucrati asupra lor inainte de a va casatori. 

Dacă există diferenţe ireconciliabile asupra unor chestiuni fundamentale înainte de a vă căsători, nu lucraţi, nu negociaţi, nu încercaţi nimic, pentru că acele credinţe fundamentale ale fiecăruia dintre noi nu sunt negociabile decât într-o mică măsură şi numai de dragul armonizării unei relaţii aflate la început, în faza cu fluturii în stomac. După ce zboară fluturii, rămân diferenţele ireconciliabile, care rod relaţia precum cariul lemnul. E simplu: dacă acele diferenţe esenţiale, majore şi insurmontabile există la început, nu vă căsătoriţi.
7. Fiti fanul cel mai mare al partenerului vostru: este intotdeauna placut sa auzi pe cineva spunind vorbe de lauda despre tine. Credeti in parteneului vostru, sprijiniti-l, incurajati-l cind are nevoie, faceti aceste lucruri fara ca el sa va ceara. Nu trebuie sa fie imbracat extraordinar, aranjat din cale afara cu bijuterii pentru a le spune ca sunt cei mai frumosi si cei mai destepti. 

Femeile au nevoie să audă zilnic că sunt frumoase, pe când cei mai mulţi dintre bărbaţi se simt jenaţi dacă primesc complimente pentru felul în care arată. Desigur, dacă bărbaţii fac parte din categoria “merg la sală, trag de fiare şi stau în faţa oglinzii”, ei trebuie complimentaţi mai des, pentru că efortul lor are nevoie de recunoaşterea celor din jur. În cazul în care bărbaţii nu fac parte din categoria de mai sus, sau nu sunt actori, sau gigolo, sau fotomodeli, complimentele se justifică doar în situaţia în care partenerele de viaţă ale bărbaţilor normali, banali, de zi cu zi se simt mărinimoase, saturate de complimentele primite de ele şi doresc să împărtăşească acea stare de bine cu soţul/logodnicul/prietenul.

8. Tineti intotdeauna partea partenerului in certurile din afara relatiei: chiar daca nu au dreptate, in public trebuie intotdeauna sa-l sprijiniti. Discutati mai tirziu, in privat despre faptul ca s-ar putea sa nu aiba dreptate. 

Sunt parţial de acord cu sfatul acesta, cu condiţia ca certurile să nu fie multe. În cazul în care respectivele certuri apar cu o frecvenţă crescândă, sfatul meu este ca discuţiile în privat să se poarte cu ciocănelul de şniţele pe masă sau cu mama soacră pe post de pacificator.

9. Aratati-va dreagostea si nu opriti niciodata pasiunea: dati- va intilniri noaptea, la restaurant elegante, fiti romantici, aranjati-va pentru parteneri, sarutati-i de noapte buna, face-ti lucruri nebunatice, cum ar fi sa-I piscati de fund. 

Sfatul meu sincer este să nu vă pişcaţi bărbaţii de fund. Îi emasculează. În rest, puteţi fi oricât de nebunatice vreţi, cu condiţia să nu vă îngroziţi partenerii de viaţă. Aţi citit “Jane Eyre”? Prima nevastă a lui Mr. Rochester a fost puţin cam prea nebunatică şi nu a sfârşit-o prea graţios.

10. Aratati ca inca sunteti gelosi si ca va da-ti silinta pentru relatie: o mare greseala in relatiile de lunga durata este obisnuinta si faptul ca luati drept gratuit pe celalalt. Multimiti-le cind va fac mincare desi sunt obisiti, cind va calca o camasa desi intirzie la serviciu, cind isi amina iesirea cu prietenii si va scoate la o cafea in oras. Intrebati din cind in cind de ce se imbraca atit de elegant, cu cine se vede atit de tirziu, de ce a stat mult la serviciu peste program - dar nu fiti obsedati.

Nu doresc să disec problema geloziei, pentru că este târziu şi mă grăbesc să ajung la grădiniţă. Poate că-i voi aloca o postare separată monstruleţului cu ochi verzi.

10,5 . Sfatul meu personal este să nu le daţi niciodată, dar niciodată crezare psihologilor care scriu truisme precum cele de mai sus, cu atât mai mult cu cât respectivii psihologi sunt nişte agramaţi . Un specialist care nu-şi respectă instrumentul muncii – limba şi limbajul în acest caz- nu-i respectă nici pe cei cărora li se adresează.

          Eu vă respect mult pe voi, cei care-mi citiţi blogul, aşa că vă salut cu drag şi plec.

Nu călcaţi şosetele!

Update la postarea anterioară: a zburat la gunoi şi cea de-a treia punguţă cu mirodenii, pentru că am ezitat să o folosesc, conţinutul s-a umezit, pietrificat şi a devenit inutilizabil. Cam atât despre aventura mea condimentoasă.

          Vi s-a întâmplat vreodată să ascultaţi o melodie al cărei refren să vi se învârtă obsesiv prin creier? Mie mi se întâmplă adesea. Ultima pe lista obsesivelor este “Nu plânge, Ană!”. Am dat peste ea din greşeală, zappând. M-am oprit la canalul cu muzică, am dat mai tare şi i-am zis lui Gabi: “Acum o să ascultăm cântecul ăsta.”. L-am ascultat. De şapte ori. L-am căutat pe youtube. Am memorat versurile. Am cântat refrenul până când copilul şi soţul au început să aibă rictusuri ale feţelor. Vorba copiilor mei de la grădiniţă : »Pune sidiu’, te rog, mai bine pune sidiu’ ! ». Cânt oribil, dar pun mult suflet în cântatul meu. Oare de ce nu apreciază nimeni asta ? Parcă trăiam într-o societate în care bunele intenţii contează, nu rezultatul final. Am nevoie să fiu încurajată, să mi se spună “good job, fă!”, greşelile să-mi fie trecute cu vederea şi să mă simt importantă. Nimănui nu-i place cum cânt şi mă simt insuficient valorizată.

          Alors, trecând peste faza cu cântatul, trebuie să recunosc că am obiceiul să analizez textele cântecelor, aşa cum aveam obiceiul, când eram mai mică, să văd dacă numerele maşinilor erau divizibile cu 3 ( adunam în cap cifrele numărului, vedeam dacă numărul final era  divizibil cu trei şi nu reuşeam să evit mereu gropile din trotuare, dar asta-i altă poveste).

          În hit-ul “Nu plânge, Ană!” este vorba despre o nevastă care-i cântă duios Anei, mult mai tinăra amantă a soţului din dotare.  Ce   m-a lovit prima dată la versuri este înţelepciunea mioritică, tipic românească, de care dă dovadă nevasta. Ea-i spune amantei să nu plângă la revărsatul zorilor, când Gigel pleacă din patul cald, pentru a se întoarce     la copii şi la nevastă, pentru că, de fapt, el are nevoie doar de un “refill” de tocăniţă. La început, soţia cu părul alb şi cu cearcăne evidente, îi şopteşte Anei că ea, Ana, miroase a flori de măr, pe când nevasta miroase a tocăniţă. Vedeţi aşadar cât de  dual este Gigel: o soarbe din nări pe Ana, frumos mirositoare, dar atunci când foamea-i dă târcoale, uită de fineţuri şi modernisme, întorcându-se la cea care de-o viaţă-i găteşte tocăniţa şi-i îngrijeşte copiii. Noi, femeile care avem un partener de viaţă, putem învăţa o droaie de chestii utile din povestea Anei şi a nevestei. În primul rând, învăţăm că bărbaţilor stilaţi le plac mirosurile fine, aşa că dacă vrem să nu ne trezim cu vreo Ană în peisaj, trebuie musai să ne instalăm hote în bucătărie şi să facem duş zilnic. Nu am parfum de flori de măr, dar am vreo patruzeci de alte parfumuri, pe care le folosesc alternativ. Mai învăţăm să fim înţelepte. Spre deosebire de nevestele din Italia ( sau din alte ţări), care ar scoate cuţitul şi ar tăia jugularele gigeilor înainte de a-i întreba ce au căutat la ane, noi învăţăm să avem răbdare, să behăim liniştite şi să învârtim frumos cu lingura în oala de supă, aşteptându-i pe gigei. Noi învăţăm că trebuie să le fim supuse gigeilor, fiindcă depindem în totalitate de ei, ei ne fac doamne, ei ne pun verigheta pe deget, ei le dau un nume de familie copiilor noştri. Gigeii rulz şi noi trebuie să fim bune cu ei.

          Da, am fost sarcastică şi nu asta-i realitatea din viaţa mea, dar ascultând ştirile, citind ziarele, îmi dau seama că, din păcate, există extrem de multe femei care trăiesc aşa, care acceptă să fie tratate astfel şi care nu au încotro.

          Demult, demult, pe când eram tânără nevastă, aveam o colegă puţin mai în  vârstă decât mine. Divorţată, un copil mic. Povesteam cu ea de-ale vieţii. Mi-a zis că aflase din întâmplare că fostul soţ avea o amantă. Tolerase povestea o lungă perioadă ( “de dragul copilului”). Mai mult decât atât, îl îngrijise pe bărbat ca şi cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Îl trimitea “călcat şi scrobit” la serviciu, unde dădea nas în nas cu amanta. Am întrebat-o de ce-i călca inclusiv maieurile, chiloţii şi şosetele. Replica ei a fost: “Păi ce, vroiai să creadă nemernica aia  că-s vreo îngălată? Nu, dragă, eu îl trimiteam la ea ca scos din cutie, ca să vadă aia ce nevastă are el.”

          Până la urmă, tot au divorţat. El s-a însurat cu amanta iar ea a mai aşteptat puţin, după care s-a orientat către un bărbat însurat, cu un copil, pe care de asemenea nevasta-l trimitea la serviciu “călcat şi scrobit”.

          Dragile mele, am un singur sfat pentru voi: dacă vreţi să-l păstraţi doar pentru voi, faceţi-l să se simtă ruşinat, nu-i călcaţi nici maieurile, nici chiloţii, nici şosetele. Călcaţi doar cămăşile, dar şi alea cu oleacă de dungi pe spate, ca să nu apuce să-şi dea jos nici măcar sacoul.

          Vă rog să ascultaţi şi versurile melodiei “Pe aripi de vânt” cântată de Delia. Melodia este superbă. Delia este o femeie în toată firea, nu vreo puştoaică de şaişpe ani. Ea ne povesteşte cum tremură toată şi are fluturaşi în stomac, exact ca în adolescenţă. Secretul ei? Ea se aruncă aiurea, prin aer şi iubitul o prinde, sărutând-o flămând. Fetelor, ţineţi-i flămânzi, cumpăraţi-vă o saltea pentru sărituri şi dragostea dintre voi va renaşte.

          M-am hotărât: o să le propun ălora de la revistele pentru femei o colaborare. O să scriu o serie de articole sub titlul generic “Zece virgulă cinci sfaturi pentru a-ţi salva căsnicia obosită”. Hai, la treabă, că se apropie primăvara şi fluturaşii fâl-fâl.

         

 

Eu, stăpâna mirodeniilor

Prima şi întâia oară vreau neapărat să vă urez « La mulţi ani ! », fiindcă nu ne-am întâlnit aici de un an. Sper că anul nou v-a găsit sănătoşi, veseli şi neînzăpeziţi.

          Au mai trecut încă un Crăciun şi încă un revelion iar astăzi sărbătorim Boboteaza. Ah, ce bine că e sărbătoare mare şi nu trebuie să muncim ! Pardon, eu trebuie să muncesc, la fel şi soţul meu, la fel şi alţi oameni care, din păcate, nu vor avea ocazia să se strângă la prânz în jurul mesei încărcate cu toate cele trebuincioase sărbătoririi Botezului Domnului. Nu de alta, dar a trecut mai puţin de o săptămână de când ne-am ghiftuit cu conţinutul cărucioarelor ticsite de prin marile magazine...

          E de bonton ca doamnele să fie, în afară de doamne, bune gospodine. Ideal este să fii doamnă şi în cuhnie, gătind bucate alese îmbrăcată cu o fustă clasică, o elegantă bluză din mătase, purtând tocuri şi un şorţuleţ de bucătărie cu margine din dantelă. Adică eşti o adevărată doamnă doar dacă citeşti din Schopenhauer în timp ce rulezi sarmalele, pregăteşti piftia, somonul, tortul de bezele şi alte mâncăruri pretenţioase, pe care n-o să le enumăr aici, fiindcă nu le cunosc nici măcar sub formă de nume.

          Fiecare Crăciun mă găseşte ruptă de oboseală, din cauza şmotrului general şi a frigului îndurat cu ocazia aerisirii locuinţei. Anul ăsta a fost mult mai greu ca de obicei, pentru că izolarea balconului nostru a durat până cu o săptămână înainte de sărbătoare, aşa că nu vreau să-mi mai aduc aminte de haosul care domnea pe domeniul  nostru în perioada respectivă.

          Nefiind o doamnă în sensul clasic al cuvântului, nu am avut niciodată “femeie” angajată pentru curăţenie, nici vreo firmă specializată. Este una dintre plăcerile vieţii mele să-mi simt mâinile descoamate de atâtea soluţii de curăţat folosite, şalele frânte de atâta frecat şi lustruit şi gâtul inflamat de atâta inspirat aer rece. Refuz chiar să-mi cumpăr un mop ( maică-mea are o colecţie impresionantă de ustensile, ea achiziţionând ultimele apariţii , aşa cum şeicii îşi cumpără cele mai noi şi mai scumpe maşini de pe piaţă), pentru că mi se pare mai creştineşte să stau în genunchi, cu o cârpă în mână, rugându-mă să scap odată de tot praful depus prin camere în locuri despre care nici nu bănuiam că există.

          Revin aşadar la ziua în care am fost mulţumită de curăţenia din casă, făcându-mi planuri pentru bucatele cu care urma să-mi delectez familia. În general, noi suntem autişti. Mâncăm aceleaşi feluri de mâncare, gătite an de an în exact acelaşi fel. Nu riscăm, nu divagăm, nu improvizăm. Vânzătoarele din zona în care locuim nici măcar nu au nevoie să ne întrebe ce cumpărăm. Până şi gramajele sunt aceleaşi, pentru că nu aruncăm mâncare la gunoi, gătind exact atât cât putem mânca fără să fie nevoie să chemăm arafatu’ în sfânta zi de Crăciun.

          Anul ăsta ceva s-a schimbat. Anul ăsta mi-am încălcat principiile, ascultând de maică-mea şi rău am făcut.

          Povestea începe mai demult. Nu ştiu dacă aţi văzut filmul “Stăpâna mirodeniilor”. Filmul este destul de prost, dar actriţa este aşa de frumoasă, încât restul nu mai contează. De când am văzut filmul, mi-a rămas sufletul la mirodeniile acelea apetisante, cu care unii au habar să lucreze. Eu nu ştiu să lucrez cu mirodenii, singura mea soluţie la o mâncare fără gust este să mai adaug oleacă de usturoi sau încă o linguriţă de sare. Dacă vreau să fiu excentrică şi să risc, arunc puţină smântână în mâncare, dar aici se opreşte fantezia mea într-ale bucătăritului. Cred că este momentul să conştientizez faptul că nu sunt o adevărată doamnă şi că habar nu am nici să gătesc, nici să mă gătesc ca o doamnă.

          Totuşi , anul ăsta am vrut să fac o ultimă încercare de rafinare a mea, din dorinţa de a mă dezvolta personal, aşa că la îndemnul mamei mele am vizitat un magazin de mirodenii dintr-un mare supermarket. Magazin mic, cochet, cu mobilier verde, din lemn natur. O minunăţie, o oază de firesc într-o mare a consumismului deşănţat. Borcane frumos etichetate, aşezate cuminţi pe rafturile curate. M-am năpustit ca un copil în magazinul cu jucării. Soţul meu iubit şi răbdător ca un mucenic m-a însoţit uşor reticent, pentru că mă cunoaşte foarte bine şi ştie când îmi forţez limitele mai presus de putinţe. El ştia, dar nu a vrut să mi-o spună, că sunt pe punctul  nu de a mă dezvolta personal, ci de a-i dezvolta lui nişte accese de strănut cauzate de amalgamul acela puternic de arome care mai de care mai orientale. A tăcut însă, fiindcă eram dezlănţuită, cu ochii mari, luminoşi şi cu obrajii îmbujoraţi de fericire. Eram, în  sfârşit, stăpâna mirodeniilor!

          Am cumpărat trei mirodenii, în trei punguţe mici, mici de tot. Amestec pentru sarmale, chimion măcinat şi ceva amestec de legume pentru toate mâncărurile. Aş mai fi cumpărat vreo două,trei punguţe, dar am fost scoasă uşurel din magazin de soţ, care cu un ton blând, cu care se liniştesc de obicei copiii isterici, m-a rugat să încerc mai întâi noile achiziţii, promiţându-mi că “ mai venim noi pe aici, mamă dragă...”. Am acceptat şi am plecat amândoi către casă.

          Descărcând cumpărăturile din sacoşă nu am observat nimic nefiresc la bărbatul cu care-mi împart bucuriile, necazurile şi sarmalele de sărbători. Tăcea ca un mucenic, îndurând chinuri mari, fără a-mi spune nicio vorbuliţă. Într-un final a luat o bulină contra durerilor de cap. Eram atât de concentrată pe noile achiziţii, că nu  mi-am dat seama că nebunia mea aromată îi face rău. Până la urmă a şoptit cu mult tact că-l cam doare capul din cauza mirosurilor din punguţe. Am scos punguţele şi i le-am dat la mirosit, cu rugămintea  s-o identifice pe vinovată. “Asta cu amestecul pentru sarmale...” mi-a spus, aşa că am aruncat-o la gunoi. O bucată din sufletul meu a plecat odată cu punguţa, împreună cu şansa dezvoltării mele ca doamnă.

          Am pregătit, ca de fiecare dată, salata de sfeclă roşie cu hrean. Este una dintre mâncărurile mele preferate, aşa că o gătesc cu drag şi spor. Anul ăsta am greşit, anul ăsta nu mi-am ascultat propriile instincte şi am adăugat o linguriţă de chimion măcinat peste sfeclă. Din dorinţa de a nu-mi strica sărbătorile, mucenicul din dotare a tăcut, luând încă un hap. Aşa-zisul chimion puţea înfiorător, dar eu mă ambiţionasem. N-aş fi recunoscut nici în ruptul capului că în punguţă era orice altceva decât chimion măcinat.

          Salvarea soţului meu a venit de la copil, care spre deosebire de el, este mult mai tranşant. Neştiind de sacrificiul făcut de mine odată cu aruncarea punguţei de amestec pentru sarmale, ajunge în bucătărie, se opreşte şi exclamă :” Pfaaaaaiiii, ce naiba pute în halul ăsta??!! Parcă ar fi un bătrân mort şi măcinat pus în mâncare!”.

          Acela a fost momentul în care mi s-au năruit visele. Am recăzut în propria-mi dizgraţie, vizualizându-mă peste încă vreo douăzeci de ani, gătind aceleaşi sarmale, aceeaşi salată boeuf, aceleaşi ciupercuţe cu maioneză, aceleaşi torturi şi ciorbe, asa cum un condamnat pe viaţă la galere trage de vâsle în acelaşi ritm, fără a vedea încotro se îndreaptă corabia.

          Salata mea extravagantă de sfeclă cu hrean a luat de asemenea calea gunoiul, fiind refăcută a doua zi după reţeta autistă, deja consacrată.

          Nu sunt o stăpână a mirodeniilor, dar mai am un as în mânecă: a treia punguţă, cea cu amestecul pentru orice fel de mâncăruri a rămas pitită în dulăpiorul meu cu condimente. Ea stă acolo, în întuneric, necunoscută şi nemirosită de nimeni, în afară de mine, protectoarea ei. Ea este acum mică, dar va creşte mare şi atunci când cele două nasuri sensibile din casa mea nu se vor aştepta, punguţa va răsări asemenea dragonilor lui Daenerys Targaryen din “Game of Thrones” şi-mi va răzbuna umilinţele îndurate. Aşa să-mi ajute Jamie Oliver!