Născutul ca la balamuc

Povestea pe care urmează să v-o spun e deja cunoscută de maică-mea, de bărbatu-miu şi de fie-mea. Mă rog, cred că le-am povestit-o şi unor prieteni, mai ales acelor prietene îngrozite de durerile naşterii.

          Am aflat cândva, demult, că femeile din neamul meu nasc precum “ţigăncile pe marginea şanţului” ( Oma Musia a născut-o pe sora maică-mii în ’44 , în timpul unui bombardament, în Bucureşti, aşa că suntem obişnuite să fim expeditive) . Eram liniştită la gândul că n-o să mă chinui prea mult, dar nimic nu m-a pregătit suficient pentru ziua X.

          Dar să încep cu începutul. În vara lui ’97 am început să plâng zilnic. Plângeam fix câte o oră, seara între 18 şi 19. Mă aşezam turceşte în vârful patului şi mă slobozeam la bocit mai ceva ca un copil abandonat în faţa orfelinatului. Motive găseam, nu duceam lipsă. Apogeul l-am atins în 31 august, când a murit Prinţesa Diana. Lumea se sfârşise pentru mine şi în ziua înmormântării, când am văzut coroana aia mică, din partea prinţişorilor, pe care scria simplu “Mommy”, bărbatu-miu a asistat la scene la care se asistă în momentele de mare răscruce din istoria umanităţii, pentru că urletele mele tindeau să acopere chiar şi un cor de bocitoare profesioniste, bine plătite.

          A trecut vara şi a sosit toamna. Schimbarea de temperatură nu m-a calmat, dimpotrivă mi-a acutizat stările în care mă aflam deja de vreo două luni. Bărbatu-miu este un tip cerebral, care caută soluţii la probleme, nu e mioritic, precum subsemnata. Se pare că în anumite privinţe e chiar mai documentat decât mine, pentru că într-o zi m-a întrebat simplu: “Auzi? Nu cumva eşti gravidă?” Am negat, am evidenţiat imposibilitatea, am făcut apel la memorie, la teoria improbabilităţilor, dar degeaba. “Cumpără mâine un test de sarcină şi fă-l, ca  să fim siguri, bine?”. A doua zi am cumpărat testul  “Barza” ( unicul din farmacii) şi a treia zi dimineaţă l-am folosit. La ora 6 dimineaţa am văzut a doua liniuţă şi am simţit nevoia s-o sun pe mama.

          Discuţia a decurs oarecum poticnit la început, fiindcă i-am zis mamei că o să trebuiască să mă las de fumat. Am luat-o prin învăluire, pentru că nu orice femeie e dispusă să devină bunică.

- Aoleu! Eşti bolnavă! Ai cancer! a venit urletul de la celălalt capăt al firului

- Nu, n-am cancer, da’ o să trebuiască să am grijă şi la mâncare.

- Vai de mine, ai ulcer?!

- N-am nici ulcer, da’ am făcut un test de sarcină şi...

- Mircea!! MIRCEA!!!! Adu-mi repede un scaun!! Uf, stai să mă aşez, că-mi tremură genunchii, mamă... da, zi acuma, mamă.

- Păi îs gravidă, na cam asta e vestea.

          Una peste alta, timpul a trecut şi ne-am obişnuit cu toţii cu ideea că vom avea un bebeluş în familie. M-am oprit din plâns în ziua în care am văzut a doua liniuţă, plus că am început să-mi respect mai tare bărbatul- nu fiindcă mi-a făcut un copil, ci fiindcă mi-a dat ideea cu “Barza”, altfel poate că urlam şi plângeam până ajungeam în sala de naşteri.

          Cele câteva luni care ne-au despărţit de marele eveniment au trecut normal, fiindcă la vârsta pe care o aveam consideram făcutul copiilor ceva firesc, nu vreun experiment ciudat, care să mă poarte zilnic pe la medici şi laboratoare de analize medicale. Eram gravidă, sănătoasă şi fericită. Am lucrat până cu trei săptămâni înainte de naştere, pentru că eu n-am prins moda “sarcinii cu risc”.

          Doctorul D. îmi dăduse drept termen data de 27 aprilie 1998. În 25 aprilie, pe la 1 dimineaţa, mi-am dat seama că o să cam nasc. Aveam bagajul pregătit, nu trebuia decât să purcedem către spital. Atâta doar, că maică-mea mă obligase să-i promit că mergem împreună. Trebuia aşadar să plecăm din garsoniera noastră, să mergem pe jos vreo 15-20 de minute până la locuinţa alor mei, de unde s-o luăm pe mama şi abia dup’aia... slobod la născut.

          Îl înghiontesc aşadar pe bărbatul meu cel cerebral şi-i zic, cu mult calm:

- Cred că nasc.

- N-ai cum.

- Păi mă doare şi când respir sacadat mă lasă durerile. Nasc.

- Trebe să naşti abia peste două zile. N-ai cum să naşti acum.

- Păi uneori nasc femeile mai devreme sau mai târziu, na, cum vrea şi copilu’

- Poate ţi-ai deranjat burta, lasă-mă să dorm acum, a zis, întorcându-se pe partea cealaltă.

          Având o neţărmurită încredere în inteligenţa soţului meu, m-am autoconvins că nu nasc. Fie-mea era însă de altă părere şi ţinea morţiş să se nască în ziua de 25. Viaţa m-a convins, din ziua aceea începând, că, de obicei, fie-mea are câştig de cauză în faţa lui taică-su. Acela a fost doar începutul.

- Da’ trezeşte-te odată, că NASC!!

- Băi, eşti sigură? N-am chef să mergem degeaba până la spital.

- Da, sigură, hai, îmbracă-te, că trebuie să mergem şi la mama.

- Stai aşa: cât fac eu un duş, pregăteşte-mi o cafea, că nu pot ieşi aşa din casă.

          Respirând sacadat şi ţinându-mă de burtă i-am pregătit cafea şi am aşteptat cuminte în cameră, până şi-a făcut tabietul cu cafeaua şi ţigara , în bucătărie.

          Noapte. Întuneric. O burtoasă încovoiată şi un purtător de gentuţă se târâie cu greu prin cartierul adormit.

          Ajungem  în faţa apartamentului alor mei. Sun. Insist. Deschide Mircea. Ne pofteşte în casă şi o cheamă pe mama.

          Apare maică-mea , în cămaşă de noapte, sloboade un ţipăt ascuţit şi se apucă de pântece:

- Doar nu naşti ACUMA??!!

- Ba, cam da...

- AUUUUUU! Mă înţeapă la ficat! Vai, dar ce emoţii am! Ce să fac eu acum?

- Păi, hai la spital...sugerez eu, sfioasă.

- Ne, ne, ne, mami, nu pot ieşi aşa din casă. Trebe să fac un duş. Nu-i faci tu lu’ mama o cafea, puşilina mea? Hai, fac un duş repede-repede, mă machiez, beau cafeaua şi mergem la maternitate.

          Ţinându-mă de burtă şi respirând sacadat i-am pregătit şi maică-mii cafeaua, după care am aşteptat cuminte să o savureze împreună cu o ţigară, în timp ce se făcea mumoasă, aplicând prafuri şi culori pe faţă.

          Mircea a încercat să mă calmeze, spunându-mi că n-are rost să ne grăbim, că sigur o să nasc abia peste vreo 24 de ore, aşa ştie el că nasc femeile. Na, el nu cunoştea povestea cu bunică-mea care a născut speriată de bombe, în vara lui ’44...

          Acestea fiind spuse, au început Mircea şi cu Gabi al meu să monteze un video player, că doar timp mai era bugăt, cum se spune prin Ardeal.

          Lumea era un loc frumos, liniştit, armonios chiar. Numai că eu năşteam de-adevăratelea, fraţilor!

          Am renunţat la atitudinea sfioasă, de nevastă supusă şi copil bun, urlând din toţi rărunchii:

- Băi, eu nasc aici dacă nu vă hotărâţi odată naibii să ne cărăm la maternitate !!!

          Terifiaţi şi oarecum descumpăniţi de reacţia mea violentă, maică-mea şi bărbatu-miu m-au suit într-un taxi condus de un stresat ( “Doamnă, să bag talpă, naşteţi chiar amu?”- “Dom’le, nu băga nimica, doar ocoleşte gropile...”) şi am ajuns la maternitate.

          Întreb jenată medicul de gardă, după controlul de rigoare:

- Nasc azi? Ştiţi, ar trebui să nasc abia în 27...

- Naşteţi într-o oră, bine că n-aţi mai aşteptat .

          Bine că n-a vrut şi Mircea cafea, altfel năşteam acasă.

          Mi-au pus un brâu peste burtă şi am putut auzi bătăile inimii bebeluşului meu. Cred că eram înduioşată, nu mai ţin minte, pentru că eram prea preocupata să-mi controlez durerea. Pentru ce naiba să urli, dacă-ţi poţi struni durerea.

          Gabi era în picioare, lângă pat. La primele sunete auzite în difuzoare s-a înverzit  la faţă . Zice:

- Strânge-mă de mână, dacă te ajută...

- Ai văzut prea multe filme americane cu isterice care nasc. N-am nevoie să te strâng de mână, mai bine strânge-mă tu, că arăţi ca naiba.

          Am trecut peste momentul respectiv şi am fost mutată în sala de naşteri, unde am fost ţugată la ceva perfuzii şi anunţată că voi fi asistată la naştere de medicul meu curant, care fusese chemat de acasă.

          Singură, singură într-o sală de spital, cu miros de spital, cu instrumentar de spital, cu durerile de spate şi de abdomen. Singurul gând care mă ţinea calmă era : “Nu te manifesta ca o dementă urlând ca cea care a născut înaintea ta şi care zbiera de parcă o tăiau cu joagărul... You can do it better, you can do it better...”

          Se deschide uşa şi intră o doamnă care ştergea cu demnitate şi cu T-ul pardoseala sălii de naşteri.

          Zic:

- Bună ziua! Vă rog, chemaţi medicul, cred că nasc chiar acum...

- Cu cine naşti?

- Cu domnul doctor D.

- Mdeah, bine, ştiu că l-or chemat pe D. de acasă. Amu nu poate vini.

- De ce?

- Îşi be cafeiu.

- Doamnă, îmi vine să împing, vă rog mult de tot, chemaţi medicul.

- Mai rabdă-te şi tu o ţâră, până gat de dat pă jos cu teu’...

          Acestea fiind zise, am mai aşteptat puţin, o, doar puţin, până când toată, dar absolut toată lumea din jur şi-a pus rânduială-n viaţă, putându-se, în sfârşit concentra pe naşterea cu care le încurcasem toate planurile.

          S-a întâmplat la ora 5 :30, într-o zi de sâmbătă. Ea plângea tare şi îmi era milă de plânsul ei. Mi-au culcat-o pe piept şi s-a liniştit, ţinând ochii închişi , molfăindu-şi buzele.

          I-am zis: “Mulţumesc, pisicuţo, pentru că m-ai ajutat.” Au fost primele mele cuvinte pentru ea.

          Sincer ? În tot balamucul ăla , fiică-mea a fost singura căreia i-am putut mulţumi pentru răbdarea pe care a avut-o de-a aşteptat după toţi cafegiii din acea noapte.

         

         

Despre Oma Musia şi bucuria de a trăi

Azi am circulat cu autobuzul, după o lungă perioadă în care n-am fost nevoită să mă deplasez. Motivele au fost două : m-am întâlnit cu o bună prietenă, la o cafea şi am « plantat » prima qşmă în buricul Clujului, pe-o bancă.

          În aşteptarea autobuzului mă uitam împrăştiat la feţele celor din jur : oameni tineri, oameni mai puţin tineri, adolescenţi, copii. M-a pălit sentimentul că trăiesc într-o ţară sub asediu- nimeni nu zâmbea. Mi-am căutat rictusul de rigoare şi nu l-am găsit. La naiba, sunt în vacanţă şi mă simt bine !

          Odată urcată şi parcată pe un scaun, am abandonat căutarea unei priviri mai prietenoase, preferând să mă uit prin geam. O mică minune s-a întâmplat când a urcat în autobuz o bunicuţă mică, albă şi rotofeie, purtătoare de ochelari şi pălăriuţă. Părea mulţumită.

          Mi-a adus aminte de Oma Musia, bunica mea cea mică, albă şi durdulie, care stătea cu bundiţa ei pufoasă şi cu şoşoneii de casă îmblăniţi pe fotoliul ei vechi de când lumea. Avea aceeaşi privire contemplativă, mulţumită, cu sclipiri şugubeţe. Îşi freca uneori mâinile (« Uf, reumatismul ăsta ! »), alteori genunchii, dar nu era mai niciodată încruntată. Când se înfuria rău de tot, i se înroşea faţa şi mai scăpa câte-un « Oi, vei iz mir ! Der Teufel soll mich hollen ! », un amestec tulburător şi totodată comic de idiş şi germană. Îi trecea repede furia, pentru că, în general, când o enerva o persoană scăpa repede de sentimentele negative: “Dă-o dracu’, i-o proastă!” Şi cu asta arhiva “documentul”, văzându-şi mai departe de viaţă.

          Am văzut-o plângând o singură dată în 24 de ani. Cred că a fost unicul moment în care zăgazurile sufletului i s-au deschis şi mi-a dat voie, pentru o clipă, să-i văd sufletul aşa cum poate nu i l-a văzut nimeni.

          A fost într-o zi în care, în timp ce-şi moşmondea macrameul îmi povestea despre viaţa ei din timpul războiului. Zicea că după “Noaptea de cristal” a trebuit să fugă din Rădăuţi şi să se ascundă în Suceava, la nişte cunoscuţi români. Dialogul nostru a fost relativ simplu, aşa cum trebuie să fie dialogurile despre viaţă dintre bunici şi nepoţi:

- Oma, dar de ce ai fugit?

- Păi veneau ăia să ne prindă şi să ne deporteze.

- În port?

- Nu, în Transnistria. Pe Opa Naftali, Oma Amalia ( părinţii ei) şi pe fraţii mei i-au dus acolo.

-Da’ n-au murit acolo, nu?

- Nu, că un frate de-al lui Opa Albert ( soţul ei ) era un om important în Iaşi şi a intervenit pe lângă Antonescu, să-i trimită înapoi acasă.

- Cine era Antonescu?

-Unu’... În fine, eu am fugit atunci- vezi că mai am pe undeva prin dulap telegrama trimisă de Antonescu- şi m-au ascuns nişte oameni într-un dulap. N-am ieşit de acolo câteva săptămâni.

- Nu-ţi era frică?

          Mâinile cu noduri cad în poală, peste lucrătura dantelată a macrameului.

- Mă simţeam- oftat, oftat, oftat- mă simţeam... ca şi cum aş fi fost copilul nimănui. Copilul nimănui, Ingrid!

          A început să plângă domol, pentru toţi copiii nimănui din familia ei. Am plâns şi eu, chiar dacă eram copilul cuiva.

- Hai să-ţi arăt nişte poze, caută-le în cutia aceea mică, împletită frumos.

          Privirea mi-a căzut pe o fotografie frumoasă a unei familii: mama, tata şi fetiţa. Părinţii uşor trecuţi de prima tinereţe, puţin cam prea rotofei, îmbrăcaţi sobru, ea cu tunsoarea scurta a anilor ’30, el cu ochelari şi freza dată cu briantină. Fetiţa din poză era foarte frumoasă. Să tot fi avut zece ani. Purta o rochiţă albă, croită simplu, fără mâneci, singurul detaliu interesant fiind gulerul în forma unei corole de floare. Purta ciorapi albi, scurţi şi pantofi negri, cu baretă. Ea stătea aşezată pe o masă albă iar părinţii o încadrau, protectori.

- Frumoasă poză, Oma... cred că-i veche, nu?

- Veche, da. Ăştia-s  familia Kupfer, nişte rude de-ale mele. Trăiau în Berlin.

-Au murit?

- Toţi.

- Şi fetiţa ?

- Da, i-au gazat ăştia la Auschwitz.

- I-au dus acolo şi i-au omorât ?

- Păi da. Vreo unşpe din familia mea au murit prin lagăre : unchi, mătuşi, verişoare, verişori. I-au dus acolo şi i-au omorât.

-  Da’ de ce ?

- Na, erau evrei şi pe vremea aia naziştii îi omorau pe evrei. Hm....  tăcere... îşi strânge macrameul şi-l pune deoparte, pe lădiţa din faţa fotoliului vechi de când lumea... hai că am făcut nişte “pulpi” de pui cu piure, tre’ să mănânci acuma.

          Amintirile mele despre poveştile lui Oma Musia le-am dobândit sub domnia macrameului, pentru că erau singurele momente în care îşi povestea poveştile ei fără ură, fără ranchiună, ca şi cum le-ar fi aflat de la alţii. Acum ele au rămas poveştile mele, pe care le spun mai departe, pentru ca bunicuţa mea cea albă şi rotofeie să nu fie uitată, ca şi cum ar fi fost copilul nimănui. Între timp, m-am hotărât să o adopt eu pe bunicuţa mea, făcând-o copilul sufletului meu.

Umilinţele şi autovictimizarea , o modă la români

Astăzi mi-a căzut privirea pe articolul acesta .
 Prima mea reacţie a fost: “ 2.500 lei??!! Eu n-am avut în viaţa mea atâţia bani pe card.” Câştig 1.100 lei în fiecare lună, bani care ajung atât de puţin timp, încât uit uneori că i-am avut. Ştiu că cei mai mulţi dintre oameni îşi doresc să câştige mulţi bani, sau cel puţin suficient cât să le asigure o viaţă confortabilă. Dar nu despre asta vreau să scriu acum. Nu cred că interesează pe nimeni bla-bla-urile despre o viaţă modestă, fără aşteptări financiare prea mari, fără dorinţa de a cheltui zilnic sume mari. Ştiu, e o prostie să nu-ţi doreşti să ai bani.

          Ce am observat eu în ultimii ani este faptul că autovictimizarea a devenit politică naţională. Mai concret, în domeniul educaţiei: părinţii şi copiii sunt victimele dascălilor şi ai sistemului, dascălii sunt victimele sistemului şi ai părinţilor, sistemul este victima dascălilor şi al părinţilor si aşa mai departe într-un iureş ameţitor, care pare sa nu se mai termine.

          Autoarea articolului se plânge, îndreptăţit pe alocuri, de suma pe care ar fi trebuit să o plătească pentru a o cadorisi pe educatoarea copilului ei. Se mai plânge de atitudinea pe care au avut-o părinţii faţă de ea, după ce au aflat că ea i s-a plâns directorului unităţii.

          Aici am eu o primă întrebare: de ce i s-a plâns directorului unităţii, fără să i se fi plâns nimănui altcuiva înainte? Este şi asta o dilemă de a mea de educatoare şi tare m-aş bucura dacă m-ar ajuta cineva să o lămuresc.

          Mai clar: există situaţii în care noi, educatoarele, nu răspundem întrutotul dorinţelor şi aşteptărilor părinţilor. De ce? Pentru că suntem şi noi oameni ca toţi ceilalţi. Pentru că în încercarea noastră de a ne ascunde bine propriile necazuri părem câteodată absente. Pentru că toată energia pe care o avem o cheltuim de cele mai multe ori acolo, în grupă, unde copiii au nevoie de noi. Pentru că nu putem, oricât de mult ne-am dori, să-i mulţumim pe absolut toţi adulţii cu care interacţionăm zilnic la grădiniţă. Pentru că în fiecare an apar noi schimbări în sistemul educaţiei, care ne bulversează. Pentru că, mai nou, stăm în expectativă, aşteptându-ne să fim expuse oprobiului public, asa cum a făcut autoarea articolului, în momentul în care a lansat propria-i frustrare pe www.

          Oricine face greşeli în viaţă, motivele fiind multiple. Pe mine mama şi bunicile m-au învăţat să-mi recunosc greşelile şi să-mi cer iertare.

          Există însă o singură situaţie în care locul scuzelor sincere este luat de furie: atunci când greşelile mele, voite sau nevoite, ajung să fie disecate în absenţa mea.

          V-am povestit mai demult că proprietăreasa garsonierei de sub apartamentul nostru i s-a plâns şefului de scară de lătratului căţelului nostru, evitând să ne bată nouă la uşă. Zilele trecute am cunoscut-o , în sfârşit, după 12 ani, pe vecinica. A venit să ne spună că i-am inundat tavanul băii, care se află sub bucătăria noastră. Am anunţat-o că inundaţia a fost provocată de vecinul de la etajul superior şi că dacă doreşte, poate discuta cu el. Printre altele, i-am spus că m-aş fi bucurat să o cunosc şi atunci când lătratul lui Soki devenise subiect de dezbatere pe scară largă. S-a fâstâcit, fiindcă nu se aştepta la o abordare frontală. Răspunsul ei a fost:” Dar să ştiţi că şi alţi vecini s-au plâns de el, chiar am vorbit cu vreo câţiva în faţa blocului...” Aici mi s-a aprins becul de avarie. I-am explicat cât am putut eu de frumos, că degeaba vorbeşte ea cu alţi vecini, atâta timp cât noi nu avem habar ce face câinele nostru când rămâne singur în casă. Desigur, mă gândeam eu, e un bun subiect de bârfă pentru plictisitele  măcănitoare din faţa blocului. Să aibă şi gura lor ceva de măcinat. Cum altfel să refuleze? Eu ascult “Deff Leppard” sau “Whitesnake” şi mă calmez cu nervii, dar mă îndoiesc că şlagărele lui Fuego sau Hruşcă au acelaşi efect asupra creierelor celor care îşi fac veacul sub geamurile noastre de la etajul I.

          Revenind aşadar la umilinţă şi autovictimizare: mă consider o victimă şi o umilită doar atunci când nemulţumirile cauzate de acţiunile mele nu-mi sunt aduse mie personal la cunoştinţă. În opinia mea este cel mai jegos tip de acţiune să “diseci” omul în faţa superiorilor săi ierarhici, fară a-i cere părerea şi incriminatului. Am trecut prin situaţii de genul acesta şi nu am încercat să-i găsesc niciun fel de scuză reclamantului.

          Cum pot rezolva părinţii problema cadourilor educatoarelor sau învăţătoarelor? Simplu: să nu le mai facă niciun fel de cadou. Soluţia este la îndemâna oricui, poate fi pusă în practică fără a supăra pe nimeni, nici chiar pe cele care rămân fără micile ( sau marile) atenţii. Aha, da, mai era temerea că necadorisitele vor maltrata copiii. O să vă spun eu acum un secret de-al meu, de educatoare : dau toate cadourile din lume pe-o vorbă bună şi un cuvânt de apreciere din partea unui părinte. Mi se topeşte inima de plăcere când mi se mulţumeşte sincer şi când sunt recomandată ca fiind o educatoare căreia părinţii îşi pot încredinţa copiii. O cutie de bomboane ? O cafea ? Un buchet de flori ? Un mărţişor ? Sunt doar chestiuni efemere, de o valoare limitată. Un zâmbet sincer şi un « Mulţumesc » rămân în suflet o viaţă întreagă, generând o bucurie perpetuă.

          În concluzie, dragi oameni revoltaţi şi umiliţi: orice problemă poate fi rezolvată dacă este abordată cu bun simţ şi cu sinceritate. Şuşanelele şi şopârliţele tipic româneşti ar trebui să dispară pentru totdeauna din setul nostru de apucături. Veţi vedea că ne vom simţi muuuuuult mai bine cu toţii şi că mlaştina se va transforma într-un lac cu apă limpede.

Ce să fac cu qşmele mele?

Am adunat câteva kilograme de fire de tricotat, care de care mai moi si mai colorate. Stau ghemele înghesuite în pungi, dorindu-şi să le vină rândul, ca nişte jucării în magazin, în aşteptarea copiilor. Uneori scot pungile din dulap şi îmi împrospătez amintirile, combinând două, poate chiar trei culori. Am şi o pungă cu accesorii : pomponei, floricele, pănglicuţe şi alte chestii mici, numai bune de împopoţonat.

          Problema mea este că nu ştiu cui i-ar trebui căciulile mele, pentru că nu mai vreau să-mi terorizez prietenii şi cunoscuţii cu întrebarea : »Nu vrei să-ţi tricotez o căciulă ? » Nu nimeresc întotdeauna gusturile şi nu reuşesc să nimeresc nici mărimea de fiecare dată. Ăsta este şi motivul pentru care postez poze pe Facebook cu fiecare căciulă în parte.

          Tricotatul îmi este de folos, pentru că-mi limpezeşte mintea şi-mi linişteşte sufletul. Singura mea problemă este că n-am habar să tricotez la comandă. Sunt o cuşmăreasă rebelă, combinând culorile şi firele după o inspiraţie de moment.

          Acestea fiind spuse, trebuie să găsesc o cale de a scăpa de pufoşeniile terminate, botezate şi ambalate în pungi verzi.

          În dimineaţa asta m-am hotărât : o să le abandonez prin Cluj, în locuri circulate, sperând că le va “adopta” cineva care are nevoie de ele. Sunt aproape sigură că nu vor sfârşi aruncate la gunoi. Ar fi ca şi cum cineva ar arunca un pui de căţel la tomberon, ori lucruri din astea se întâmplă destul de rar.

          Qşmele vor fi însoţite de un mesaj către găsitori. La text încă nu m-am gândit, dar mai am timp suficient.

De ce o să mă uit la “Duck TV”

Vreme de-o săptămână nu m-am uitat la televizor, pentru că în camera noastră din casa socrilor nu există televizor funcţional şi pentru că, în mod evident, nu am simţit nevoia să mă uit la televizor, chiar dacă aş fi putut într-un fel sau altul.

          Odată întorşi acasă am pornit , inevitabil, măgăoaia şi mare greşeală am făcut.

          Retina a început să-mi fie bombardată de “Breaking News”-urile unor posturi de ştiri. A murit Florin Cioabă. Dumnezeu să-l odihnească, ce pot zice mai mult de-atât... N-am avut niciodată niciun fel de părere despre el, pentru că nu a apărut prea mult la televizor, sau cel puţin nu-mi aduc eu aminte de asta. Am văzut tot felul de ştiri despre alţi conaţionali de-ai noştri care , de asemenea, nu mi-au rămas în memorie decât puţin timp, pentru că sunt un om care procesează rapid informaţiile, păstrându-le doar pe cele cu adevărat importante şi interesante.

          Tura asta însă nu pot să nu izbucnesc : ce naiba-i cu ŢIGĂNEALA asta ?! A ajuns o factură emisă de un spital din Turcia subiect de dezbatere naţională? Mai marii României dau declaraţii “la cald” din cinci în cinci minute referitoare la modul în care ar trebui ajutată familia defunctului? Am înnebunit eu sau nimic nu mai e cum trebuie să fie?

          Aseară era intervievat prin telefon un bulibaşă Nu-ştiu-cum Stănescu. Omul ăla, un agramat şi un tupeist cum rar mi-a fost dat să aud, îi explica prompteristei, jenată oarecum de faptul că, na, mai trebuie să-l şi contreze puţin, că familia n-are, dom’le, banii necesari să acopere cheltuielile cu operaţia şi spitalizarea. Şi ce dacă au semnat acte prin care se declară de acord? Păi dacă omul a decedat, pen’ce să mai plătească ? Adicătelea ar fi ei, conaţionalii, dispuşi să le arunce turcilor vreo 2.000-5.000 de dolari, că atâta ar putea ei, săracii, strânge prin chetă, da’ mai mult.... de unde ? Să plătească Statul Român restul banilor, ca să poată ei repatria trupul defunctului, după care să-i organizeze o înmormântare demnă de un rege, cu sicriul ăl mai scump şi cu toate alea cele mai scumpe.

          Socotea bulibaşa « miliardele » care trebuie plătite şi aproape că se îneca de contrariat ce era. Îl întreb pe bărbatu-miu : « Auzi, da’ oare bulibaşa n-are 350.000 de dolari  să plătească el factura ? Poate că aşa s-ar termina bâlciul... » Zice Gabi : « Vai de capul tău, cred că ăsta poartă pe el greutatea ta în aur.” Oleacă exagerat aş spune, pentru că în cazul ăsta omul ar sta doar pe loc, neputând să se mişte, eu nefiind vreun lănţişor din aur lucrat în filigran.

          În dimineaţa asta încă nu am pornit nici radioul, nici televizorul şi nici n-am de gând s-o fac.

          « Discriminare ! » urlă unii sau alţii când le pică lor bine. De acord, hai să nu-i discriminăm deloc, nici măcar pozitiv. Hai să  le explicăm frumos că fiecare dintre noi are obligaţii, înainte de a avea drepturi. Eu zic să li se facă un instructaj clar despre felul în care trebuie muncit cu forme legale, pentru a avea dreptul la un salariu de mizerie din care Statul Român îşi reţine o parte, cu care face ce vrea muşchiul lui de Stat . Haideţi să-i mai întrebăm pe ei, discriminaţii, din ce bani şi-au construit palatele cu turnuleţe şi şi-au cumpărat merţanele, beemveurile şi tonele de bijuterii şi dacă n-ar fi dispuşi să vândă o mică, mică parte  din ele, pentru a-şi înmormânta regele.

          Nu, nu, de data asta nu sunt ei discriminaţi. Eu mă simt discriminată în ţara mea, în care m-am născut, trăiesc şi muncesc, fără să crâcnesc, fiindcă am fost educată de mică să-mi fac datoria. Da, eu îmi fac datoria, pentru că nu fur, nu înşel, nu omor, nu fac scandal- că doar nu-i elegant şi civilizat- lăsându-i în schimb pe alţii să facă toate astea, pentru ca la final tot eu să ies jumulită şi scârbită.

          Nu, nu-i etic să faci scandal, trebuie să fii un bun creştin şi să întorci şi obrazul celălalt, dar să-ţi întorci şi buzunarele pe dos pentru a le plăti altora tupeul şi nesimţirea.

          Concluzia? Din cauză că mă simt atât de oribil de discriminată în ţara mea, îi bag în... embargou pe tonţii de la TOATE canalele de ştiri din ţara în care m-am născut, trăiesc şi muncesc, preferând să mă uit la “Duck TV” în cazul în care o să intru în sevraj şi o să pornesc la un moment dat televizorul.

          Încă ceva: se tot laudă ştiriştii români cu premiile, ratingul şi banii câştigaţi. În cazul ăsta le dau un sfat, şi anume să folosească o mică, micuţă parte din bani pentru a-şi trimite angajaţii prin străinătăţuri, la şcoală, fiindcă au grozav de  mare nevoie săracii.