Mărțișorul

 

Vinerea trecută am venit acasă cu o folie plină cu cartoane pe care trebuia să le decupez: luni urma să fie 1 Martie, o zi specială pentru copii și pentru mamele lor.

Am muncit toată săptămâna de dinainte ca să împopoțonez sala. Știți, la grădiniță nu e ca la școală: decorul se schimbă în fiecare săptămână. Copiii mici au nevoie de o poveste pe care nu doar o ascultă, ci în care trăiesc de-a dreptul.

Mi-am propus să le pregătesc mamelor, împreună cu copiii, o dioramă în miniatură, precum cea din imaginea de mai sus, spunându-le că ei nu le vor duce acasă mamelor doar un vestitor al primăverii, ci le vor duce  o primăvară întreagă.

Până vineri am decupat cartoane, pregătind fundalul, am căutat o poezie frumoasă, cu cip-cirip e primăvară, pe care am tipărit-o pe cartonașe individualizate fiecare cu numele copiilor, am laminat cartonașele, le-am găurit și am cumpărat șnururi de mărțișoare, cu care să fixez cartonașele de dioramă, că doar nu era să trimit primăvara pe la casele oamenilor fără șnururi.

Am făcut totul de douăzecișiopt de ori, fiindcă atâția copii sunt pe listă.

Desigur, era mai simplu să decupez cartoane colorate, să ștanțez cu ștanțele din dotare flori, fluturi, frunze și buburuze, să le dau copiilor să le lipească pe cartonașe, să fundițez șnururile alb-roșii și să trimit operele de artă la destinație.

M-am gândit eu însă că e pandemie, lumea e obosită în cap de tot ce se petrece în jur și că, la naiba, hai să le dau eu alor mei ceva bombastic de confecționat, doar-doar vor stârni zâmbete și un pic de fericire.

Am hotărât așadar că nu-i prea greu să decupez de douăzecișiopt de ori un pom, un soare și un norișor.

Mers acasă, băgat Rammstein în boxe , urcat în pat, luat foarfeca mare, de croitorie și băgat mare la decupat. Țac-țac-țac, foarfeca își găsea singură drumul printre contururi. De la cartonul gros începuseră durerile de degete, dar ”Ich will” face minuni, un roacăr adevărat nu cedează ușor la durere, așa că la final, când am aranjat tenculețele de copăcei, norișori și sori pe măsuță, eram bucuroasă într-un fel ciudat, amestecat cu oboseală și nerăbdarea de a vedea dacă ies                     micro-primăverile așa cum mi-am imaginat.

Cei mici funcționează după principiul ”learning by doing”, în caz că nu știați, de aceea îi cam enervează să memoreze aiurea poezii, de exemplu, fiindcă nu le găsesc utilitatea. Adică, dacă au noroc de bunici care le cumpără ouă Kinder fiindcă le recită frumos poezia, se poate discuta despre o utilitate a memorizărilor, altfel nu. De aia nu înțelegeam eu de ce mă punea mama, în drum spre grădiniță, să învăț poeziile despre cârmaciul iubit. Cred că trebuia să le învăț ca să nu   mi-o iau pe cocoașă și ca să mă pregătesc pentru o viață de învățat pe de rost de după grădiniță. Chiar și acum stau foarte rău la capitolul ”Pe-de-rost”. Cred că de la poeziile patriotice mi se trage. În contextul în care le-am spus copiilor mei că vor învăța poezia cu cip-cirip e primăvară fiindcă poezia face parte din cadoul pentru  mame, au priceput din prima și au învățat-o, fără să trebuiască răsplătiți. Cam așa este cu educația celor mici: dacă te pricepi să creezi un context pe placul lor, reușești să le câștigi atenția și încrederea, dacă o bagi p’aia moștenită din moși- strămoși ” fiindcă așa zic eu!”, i-ai pierdut.

Vine ziua de luni, prima zi de primăvară.

Pentru ca vibe-ul să fie potrivit, hotărăsc să merg cu copiii afară, la aer curat. Nu are rost să încercați să vă imaginați cam cum este să ajuți douăzecișidoi de puști să se îmbrace și încalțe, când e încă un pic de  iarnă și sunt pregătiți de-o expediție la Polul Nord. Bluze peste bluze, peste veste, cu două perechi de pantaloni sau cu salopete de schi sau cu salopete întregi cu fermoare de sus până jos, ”Auuu, nu intră picioruuuuul, e prea groasă șoseta!!”, ”Nu știu să închid fermoarul”, ”Nu mi-am pus bine căciula!”, ”Ba nu, n-am venit cu căciulă azi dimineață! Caut-o în săculeț, acolo trebuie să fie, ba nu uite-o în mâneca gecii, ufff!”, ”Mama a zis să-mi pui și mănuși!”, ”Nu-ți pune mănuși că transpiri, e foarte cald astăzi.”, ”Dar a zis mama!”.

După vreo 20 de minute de tras, împins picioare în cizme, de închis fermoare, băgat maieuri în pantaloni, verificat fulare, căciuli, geci, salopete, eram transpirată ca ieșită din saună, dar pregătită de ieșit la aer curat.

După aerul curat, ne-am întors în sală, fiindcă aveam o treabă de dus la capăt: primăvara pentru mame.

Le-am împărțit materialele, le-am arătat ce au de colorat, cum trebuie lipite elementele dioramei ca să fie frumoasă, le-am explicat că vor primi cartonașele cu poezia , șnururile.

N-am să lungesc povestea prea mult: primăverile au ieșit tare frumușele. S-au străduit cei mici cât au putut ei de mult. Mă uitam la fețele serioase și limbuțele ieșite din gură de-atâta concentrare și mai uitam de durerea de șale și de umăr.  Eram fericită, în primul rând că mă luaseră în serios și că bucățelele acelea de carton la care decupasem atâta timp erau interesante pentru ei și le foloseau fără nicio reținere. Asta-i partea frumoasă la grădiniță: grădinițarii încă mai au sufletul destul de limpede ca să vadă de-adevăratelea omul din fața lor și nu se sfiesc să spună adevărul. Dacă mi-au spus că le place primăvara pregătită pentru mame, sunt sigură că nu au mințit. Minciuna apare mai târziu, ca armă împotriva pedepselor de orice fel, așa să știți.

Dioramele au ajuns acasă, fiecare la câte o mamă, după care s-a așternut tăcerea.

Au fost situații, mai la începutul carierei mele, când tăcerea de după o reușită a copiilor mă nedumerea. Ori de câte ori îmi exprimam nedumerirea, primeam același răspuns: ”Tu ți-ai făcut doar datoria, pentru asta ești plătită cu un salariu, de ce crezi că ți se cuvin mulțumiri?”.

Nu mai aștept ”mulțumesc”-uri, fiindcă știu că și cele puține care vin sunt de complezență. Nu mai aștept ca cineva să înțeleagă faptul că, de multe ori,  eforturile sunt mult mai mari decât salariul cu care ni se dă peste nas. Nici măcar nu mă mai miră știrile de anvergură națională despre scandalurile din educație. Veșnicele isterii naționale cauzate de cadourile de 8 Martie pentru învățătoare mă găsesc deja imunizată. Mi-e milă doar de persoanele cărora le este dezvăluită identitatea și care-și pierd, după o viață de muncă, credibilitatea.         Și-mi este milă de cei care urăsc visceral profesorii, căutând pagini și grupuri unde-și pot revărsa ura sub protecția anonimatului. Mi-e milă de așa-zișii formatori de opinie care-și câștigă banii  boxând pe internet cu toți profesorii, aruncându-i în corzi și scuipându-i.

Îmi permit să-mi fie milă de ei, fiindcă ei stau ca zevzecii în mocirla în care continuă să se scufunde educația din țara asta, făcând fix nimic, pe când eu am cel puțin sala mea de grupă, cu o ușă pe care o pot închide, ținând la distanță adulții.

Rămân cu ăștia mici și nu-mi mai este teamă de nimic.

Îmi este teamă doar să nu vină ziua în care n-am să mai vreau să merg acasă și să decupez norișori și sorișori ascultând Rammstein în boxe.

 

INFLUENCER(Ă)

 

Mama este prima mea influenceră. Orice făceam sau nu făceam la începuturile mele trecea prin filtrul ei. Până pe la vârsta de șase ani nu prea am amintiri consistente, din cauză că m-am născut cu astigmatism miopic și prima pereche de ochelari am   căpătat-o la debutul școlarității, când chioară ca o cârtiță fiind, m-a purtat mama pe la oftalmologi. Am fost dusă chiar și la Suceava la un specialist. Până pe la șase ani așadar, nu-mi mai amintesc mare lucru, din cauză că am umblat chioară prin viață.

Lucrurile au început să se limpezească odată cu primele caiete de scriere și de matematică din clasa I.

” Pune mâna și învață, soarele tău de copil a lu’ cine te-a făcut!”. Ah, nu, mama nu   mi-a vorbit așa niciodată, dar am vrut să surprind esența influențărelii din prima parte a școlarității mele. Eram de-o lene ieșită din comun și reușeam, cât de cât, să termin temele pentru acasă doar sub amenințarea ceasului deșteptător, cu alarma fixată la o anumită oră. Țin minte masa din sufragerie ( încă nu aveam birou în camera mea) și cloncănitul macabru al măgăoaiei de ceas sovietic , care-mi măsura neputința de a rezolva temele și care răgea apocaliptic atunci când se făcea ora de predat temele la control.

Cu timpul, am depășit lenea și am început să învăț. Am petrecut vreo douăzeci de ani învățând. Socotesc aici și cei doi ani de masterat, chiar dacă nu am susținut lucrarea de dizertație, pentru că mi s-a părut că nu are rost și pentru că mi se aplecase de autosuficiența academică a celor care ar fi trebuit să mă îndrume și susțină. Eram femeie în toată firea, cu copil, bărbat, un câine, un loc de muncă, o casă de curățat, un frigider de umplut cu mâncare, așa că am decis să renunț la dizertație.

Bun: douăzeci de ani de școală, unii cu noduri în gât, cu transpirații reci în nopțile de vară din timpul sesiunilor sau înaintea tezelor la fizică, alți ani foarte mișto, cu învățarea paradigmelor și a taxonomiilor educației în timpul sărbătorilor de iarnă, cu sarmalele fiebând domol pe foc și cu masa încărcată cu cursuri ușor de parcurs.

”Ai carte, ai parte!”.

Voi, ăștia care-i inoculați pe cei mici cu înțelepciuni din astea bătrânești, culese de pe dealuri unde înflorește mușețelul, nu le ziceți și de ce anume au parte, dacă au carte.  Eu numesc asta minciună prin omisiune, moncherică!

Oamenii care au carte, capătă, în primul rând, abilitatea de a analiza la rece situațiile de viață prin care trec. E simplu, e o abilitate de bază pe care o au oamenii instruiți, care au citit cărți și care, după ce au depășit cloncănitul deșteptătorului din    sufragerie , au hotărât să-și folosească mintea mai presus de orice.

După cum văd eu treburile în ziua de astăzi, chestiunea cu influențăreala s-a schimbat dramatic. Nu se mai ocupă mamele de așa ceva, că se ocupă internetul.

Există femei care se oferă, cu altruism, să influențeze pe oricine.

Scroll up, scroll down... hop, zâna! Prima dată-ți lovesc retina lumina puternică și luminițele și scânteioarele și inimioarele și steluțele care pâlpâie și se rotesc pe acolo. După ce-ți revii puțin din zăpăceală, încep să fluture genele. Și stau și mă uit în transă la genele acelea lungi, după care începe și părul să se miște, să se unduiască finuț, că de aceea-i păr de zână.

După aceea, zânele deschid gurițele frumos conturate și rujate și încep să vorbească, începând influențăreala.

N-am auzit-o până acum pe niciuna zicând: ”Puneți dreaq mâna pe carte, mergeți la școală și învățați, voi, astea care aveți doișpe, paișpe ani, dacă vreți să aveți parte de luxul în care trăiesc eu!”. Nooooooo, nu am auzit. Fetele de doișpe , paișpe ani învață că e foarte mișto să te fardezi, să porți haine și bijuterii scumpe, să ai mașină, să călătorești la business class sau cu private jet, să bei Moët, să ai un vlog, blog, tiktok, whatever, orice te face vizibilă și admirabilă. 

Cele mai tari sunt influențerițele care se ceartă cu toată lumea, vorbind singure în fața telefonului. Adică după ce recomandă ele cremuțe, farduri, hăinuțe, papucași, roboți de bucătărie, aspiratoare și oale de inox, încep să nu le recomande pe ale altora. Și începe , drăgăliță doamne, frăsuiala pe rețele.

A durat ceva timp să-mi dau seama că femeile astea câștigă bani chiar și în timp ce se ceartă ca idioatele, unele cu altele. La început credeam că e vorba despre apărarea unor idei, opinii cu orice preț. Dar nu-i așa: femeile astea câștigă bani vânzând porcării și certându-se.

”Pune mâna și învață, gâții mă-tii de copchil, că dacă înveți o să ai parte de o viață bună!”.

Mama , n-ai nimerit-o. Te-am ascultat și am învățat, uneori chiar mai mult decât mă țineau băierile minții mele. Am învățat de toate pentru toți și, cel mai important, am învățat să  nu-mi urlu nemulțumirile. Am învățat să le șoptesc doar.

Uite-așa i-am șoptit lui Gabi că mi-am distrus mâinile de atâta spălat și dezinfectat.  I-am șoptit că cremuțele acelea care mă ajută de obicei nu-și mai fac treaba.

Ieri m-a dus la magazin și mi-a cumpărat o cremă de mâini scumpă, pe care eu nu  mi-o permit, fiindcă nu-s influenceră, sunt doar o fraieră care a crezut în ”Ai carte, ai parte.”.

Lumi paralele

 

                                                                                                                                                                Veneam ieri acasă, după o zi de tură lungă la grădiniță. Obosită și fericită că săptămâna   s-a încheiat. Nu are rost să vă povestesc nebunia din pandemie care a afectat rău de tot programul și rutina mea de la grădiniță. Astăzi nu este despre grădiniță, pentru că nu sunt doar educatoare, sunt și navigatoare prin social media. Da, am conturi pe Instagram și pe Facebook.

Gâfâiam eu așadar cu masca pe figură, încercând să nu alunec pe gheața colțuroasă de pe trotuar. Căram și o sacoșă imensă, plină cu legume și fructe cumpărate de la aprozarul ăla de unde-mi place mie să cumpăr, fiindcă e spațios și-mi pot alege în tihnă exact atâtea fructe și legume câte îmi doresc. Acum trec prin faza kiwi. Cel mai frumos moment al serii este atunci când aduc farfuria cu kiwi în pat, curăț barabulele alea verzi pe dinăuntru și le tai în feliuțe. Le împart apoi cu Gabi și savurez mormăitul lui la fiecare feliuță cu           care-l servesc.

Să revin însă la mine gâfâindă , cu sacoșa lungindu-mi brațele și cu masca udă lipită de mutră. Chiar înainte să ajung în fața blocului nostru, ies din scară un el și o ea mai tineri de treizeci de ani. El, atletic, cu musculatură lucrată la sală, tuns șmecher, cu ciuf în față și tâmplele rase frumos. Purta o bluză din bumbac, atotcopietoare. Fiecare mușchiuleț reliefat perfect, de ar fi putut studia Amalia anatomie pe el. Blugi strrrrrâmți, care aproape pocneau  pe la toate cusăturile. Ea nu mai știu cum arăta. Se opresc cumva în mijlocul drumului, el o cuprinde în brațe, o frânge de mijloc și o sărută. Zic în sinea mea: ” Pfffff , așa eram și noi doi acum vreo douăzeci de ani, frateeeee.....”.

Chiar în secunda în care rememoram eu vremile în care incă mai puteam fi frântă din mijloc ( acum aș avea nevoie de spitalizare) observ că băiatul ăla lucrat se uită în jur în timp ce-o pupă pe gură pe cea de care nu-mi mai amintesc. Mă opresc, mutând sacoșa în mâna cealaltă și-mi revin din reverie. Era un moment Instagram live. Da, asta era! Era genul de secvență care trebuia imortalizată într-o poză și urcată pe net. În capul meu obosit au început să galopeze gînduri. Ăla, așadar, este genul de om care își caută gagici mișto, cu care se poate afișa în public și cu care se trage în poze, postându-le non-stop. Poze la mare, poze la munte, poze la all inclusive în Turcia, poze la nunți, poze la botezuri, poze la cabană cu gașca de prieteni , toți lucrați la sală, selfie-uri de acasă, eventual la bustul gol, cu tatuajul la vedere, poze cu cățelul, poze cu mașina, poze cu bordul mașinii și cu mâna pe piciorul gagicii, poze la sală, poze cu rugăciuni , poze cu ramă din aceea cu tricolorul, poze din parcul mare, la o nuntă la care gagica era îmbrăcată cu rochie cu decolteu, machiată de un make-up artist și coafată cu bucle lejere, poze din alea cu citate despre bărbați puternici, poze de la propria nuntă, din alea cu cămașă strâmtă, pantaloni strâmți, pantofi cu șiret și gașca de prieteni xeroxați după chipul și asemănarea lui, poze cu bebelușul ținut pe bustul gol și obligatoriu #Ilovemyson,  selfie-uri cu statusul single pe Facebook mai apoi și cercul vicios ajunge în punctul de plecare.

Stau acuma și mă gândesc de câte ori a trebuit să-l rog frumos de tot pe Gabi să-mi dea voie să postez o poză cu noi doi de-o aniversare, de-o zi de naștere, de-o călătorie în doi. El preferă să păstreze momentele frumoase din viață pentru noi, nu simte nevoia să le împărtășească. Motivul este simplu: nu-și trăiește viața căutând validarea celorlalți. Este bărbatul unei singure femei și tata copilului nostru.

Văd, în ultima vreme, o telenovelă ciudată și tristă pe Facebookul meu. Este vorba despre un bărbat care a fost și el soțul unei singure femei și tatăl copilului lor. Acum nu mai este. Este în căutare. Este genul de poveste care mă întristează din cauză că-mi zdruncină încrederea în anduranța umană și în capacitatea omului de a trece dincolo de anumite instincte și de a se ridica deasupra regnului animal. Am trecut într-o nouă etapă a umanității, odată cu ascensiunea prădătoruluui din social media. Poate că am să-mi fac timp să scriu câte ceva și despre femeile din social media, pentru a dovedi că nu sufăr de misandrie.

Aseară am făcut ochișori de iepuraș și am încercat să-mi modulez plăcut vocea răgușită de vorbit timp de cinci ore zilnic prin mască. A fost ziua lui Rudi, juniorul nostru canin și Amalia și cu mine i-am pregătit un tortuleț ornat cu biscuiței în formă de oase. A împlinit un an piticul nostru obraznic și iubitor. Gabi l-a ținut în brațe , în timp ce ăsta mic hăpăia tort. Amalia i-a făcut câteva poze reușite. Mi-am dorit să anunț lumea că Rudi e băiat mare deja și să postez o fotografie. A fost nevoie de multe rugăminți pentru a primi acordul de postare.

Revin cu gândul la cel care a ieșit din scara blocului ieri, însoțit de cea pe care a     pupat-o pe gură înainte de a se urca în mașina lui mare și de a pleca din parcare. El a plecat cu mașina, ea a plecat pe jos și-mi amintesc cum și-a aranjat o șuviță de păr, uitându-se în jos și probabil zâmbind fericită pe sub mască. Sărăcuța de ea nu știe că idila ei se apropie de final, pentru că Instagramul și Facebookul se vor plictisi în curând de ea.

Dreptul de a fi prost

 

”Amice, ești idiot!” este o replică minunată, care mi se tot învârtea în creier pe măsură ce citeam replicile unora la comentariul meu . Nenea Iancu este Duncan Macleodul neamului românesc. Nu va muri niciodată.

Am citit un titlu pe unul dintre multele site-uri obscure de știri de pe Facebook. M-a intrigat formularea titlului: ” O bătrână din Bacău, cu multiple afecțiuni, a murit în aceeași zi în care s-a vaccinat antiCOVID-19. Oficial: Informațiile sugerează o suprapunere de evenimente fără legătură de cauzalitate cu vaccinarea”.  Bătrâna avea 73 de ani.

Mi-am făcut un crez din a nu mă încontra pe Facebook sau oriunde altundeva pe tema vaccinării. Eu m-am decis să mă vaccinez și gata. Restul, fiecare cu treaba lui. Nu-s medic, am în casă un viitor medic, care a avut curiozitatea să citească multe materiale și să compileze multe chestii în creierul ăla al ei mai deștept decât toți oamenii pe care-i cunosc, ajungând să mă convingă că n-o să pățesc nimic dacă mi se face injecția. I-a convins și pe bunicii ei și pe Gabi, pe restul oamenilor lăsându-i în plata propriilor convingeri.

Revin la titlul de mai sus. Mă deranjează de foarte mulți ani folosirea cuvintelor ”bătrân/ bătrână/ bătrânețe” în cadrul știrilor. Am să vă spun și de ce: bătrânețea a ajuns să fie văzută ca o povară iar bătrânii ca o categorie socială inutilă.

 

I-am întrebat așadar pe jurnaliști,  în comentariul meu, de la ce vârstă începând pot fi oamenii descriși ca fiind bătrâni. Bineînțeles că nu jurnaliștii s-au grăbit să-mi răspundă      ( pe cel care a scris știruca asta  îl cheamă, de exemplu, D.D. și poate că i-o fi rușine să nu afle  mămica și tăticul lui că scrie prostii pe site-uri sau în ziare on-line) ci oameni de toate felurile.

Dom’le , am crezut că dacă încerc să păstrez un ton moderat al dialogului scris, n-o să am parte de surprize nasoale, dar n-a fost așa. Unii mi-au scris că bătrânețea începe la 60 de ani, alții că la vârsta pensionării, alții că de la 80 de ani încolo, alții că niciodată.

Cei mai tari în clanță erau cei care mă acuzau de exces de political correctness. Adică, cocoană, de ce te iei de titulatura nobilă de ”bătrân”, că cine n-are bătrâni, să-și cumpere       ( eu n-aș fi vândut-o niciodată pe Oma mea, nici măcare lui Raymond Reddington- à propos, dacă nu ați văzut încă The Blacklist pe Netflix, începeți să vă uitați chiar de astăzi, dar să fiți siguri că nu aveți de ieșit din casă câteva zile, că aveți destulă mâncare , cafea, țigări și hârtie igienică) și că etimologia cuvântului este latină, că nu-i rușine să fii bătrân și că mori dracu’  fiindcă te iei de bătrâni.

Unii o dădeau în sarcasme de-ale de șmecheri care știu cum stă treaba cu cratimele și atunci au aere de membri ai Academiei Române. Adică îmi dădeau trimiteri la Dex, linkuri către Wikipedia, alea.... adică mai pune și tu mâna și citește toanto despre bătrânețe.

Alții au fost chiar de gașcă, au recunoscut și ei cât de nasol este să citească sau să asculte știri despre bătrâni cu vârste cuprinse între 50 și 60 de ani.

S-au adunat peste 60 de comentarii la întrebarea mea. Un noname, un troll din categoria ”mare e grădina Domnului!” mi-a scris chiar că am să mor anul ăsta. Habar nu am dacă a fost o dorință a trollului sau o constatare, dar pentru orice eventualitate i-am dat un report pentru hărțuire. Până și răbdarea mea are o limită și limita este acolo unde trollii din viața mea hotărăsc cât mai trăiesc.

Faza mișto este că niciunul nu mi-a scris în clar că sunt proastă. De obicei, în cadrul dialogurilor dintre românii de pe Facebook replica ”ești prost/ ești proastă” apare la vreo cinci schimburi de replici după ”bună ziua!”. Din două una : ori le era milă de mine fiindcă mă chinuiam atât de tare să folosesc cuvinte și expresii neutre, frumoase chiar ( nu uit niciodată carnețelul de expresii frumoase de prin clasa a II-a,  în care ”nori efemeri” a fost prima expresie notată cu stiloul chinezesc tremurând pe foaia împărțită în două de o linie roșie) ori s-au luat cu alte replici și au uitat pur și simplu să-mi scrie că-s o proastă.

Ziua mea s-a încheiat pe la miezul nopții, când am încheiat experimentul social început dimineață și... mi-am șters comentariul. Odată cu el au dispărut și restul comentariilor. Vă spun sincer că mă așteptam să primesc mesaje cu înjurături pe Messenger. Nu am primit. Aleluia!

Făcând o paralelă între dreptul jurnaliștilor și al oamenilor care nu-s jurnaliști de a-i numi ”bătrâni” pe unii oameni care ar prefera să rămână femei și bărbați chiar și după ce-și pierd dinții din gură, părul le albește și poștașul le aduce pensia și dreptul de a se numi unii pe alții proști, deduc că termenul de ”analfabeți funcțional” este absolut inutil. Decât analfabeți funcțional, mai bine proști, că măcar știm ce înseamnă.

Eu am rămas proastă găsind fotografia de sub titlu. Habar nu am din ce manual de matematică este, habar nu am care este rezolvarea problemei, știu doar că elevi ( sau părinți?) din România trebuie să rezolve așa ceva. Da, da, știu că e foarte trendy acum chestiunea cu gândirea critică, dar eu zic că înainte de asta ar fi mai bine să o servim p’aia cu gândirea pur și simplu.

Am găsit cercetarea ACEASTA pe internet. Se referă la percepția persoanelor tinere și adulte despre bătrânețe și persoanele vârstnice. Citiți-o și aflați de ce-mi place să folosesc cuvântul ”seniori” în loc de ”bătrâni”. Nu mai este valabilă expresia cu cumpăratul de bătrâni în țara noastră, ci aceea cu ”bătrânețe, haine grele”, așa să știți și atâta timp cât egoismul ne va patrona gândirea și acțiunile, vom rămâne cu suflete bolnave și cu seniori îmbrăcați în negru, târâindu-și sacoșele goale printre rafturile magazinelor.

Închei cu gândul la Oma mea, care spunea ”pulpi de găină” și ” prăjitură cu prunii”, fiindcă vorbea mai degrabă germana decât româna, dar care articula clar și răspicat, ori de câte ori era nevoie ”Dă-l dracului de prost!”. Păcat că nu a prins și Facebook-ul Oma mea...

2021

 

Am intrat în noul an cu speranță. Adevăratul meu motiv de fericire este acela că, după foarte mulți ani, am petrecut noaptea de Revelion în formulă completă, împreună cu Gabi și cu Amalia. Noi am luat foarte în serios restricțiile și nu ne-am abătut de la reguli. Am stat noi cu noi și cu cățeii noștri. Nu am pus cele cuvenite pe masă pentru colindători, nu ne-am întâlnit cu nimeni, nici chiar cu părinții, nu am fost rebeli, nu am fost corona-sceptici, nu am ieșit din rând doar pentru că e mișto așa, în speranța că mulți alții din jurul nostru pricep că ăsta-i drumul de urmat pentru a scăpa naibii de virusul ăsta care   ne-a arestat viețile.

Nu ascund faptul că-mi este tot mai dificil să trăiesc diferit de cum trăiam până la pandemie. Am mare nevoie de copiii mei, de activitățile mele, de programul meu zilnic, de rutinele liniștitoare și, uneori, obositoare. Am nevoie de zarvă, de vocile mici și vesele, de culorile jucăriilor, de foșnetul hârtiilor și de zdrăngănitul lingurilor în farfuriile de inox. Îmi lipsește mirosul de mobilier proaspăt dezinfectat, de supă de cartofi , de șorțulețe spălate și limpezite cu balsam, mi-e dor de parfumurile mele și de gablonțurile mele, de blugi și de bluzele bumbăcoase, de șlapii albi care mă așteaptă în debaraua de la grădiniță. Mi-e dor de drumul către grădiniță, de momentele în care mut mobilierul prin sală, pregătindu-l pentru o nouă zi de joacă, de muzica din boxe, care se aude în surdină și pe care o mormăi și eu, așa fals, cum mă pricep. Nu știu să cânt, nu știu să desenez sau pictez, nici la modelaj sau la decupat nu mă pricep foarte bine, nu sunt perfectă, dar, Doamne, ce dor îmi este să deschid o carte de povești în fața copiilor, să le citesc o poveste și să le urmăresc ochii mari și gurițele întredeschise. Mi-e dor să-i ascult, să-i văd, să le alin smiorcăiala de despărțire, să glumesc cu ei, să le răspund cu un ”Nu” rânjit strâmb  la întrebarea ”Ți-a fost dor de mine?” și să văd un zâmbet înflorit pe o  față mică și serioasă.

M-am săturat să fiu o umbră pe un ecran! Vreau să mă materializez din nou în ceea ce   mi-am dorit să fiu mereu pentru ei: un om care-i ajută să-și depășească temerile și limitările firești, liniștindu-le sufletele și mințile și pregătindu-i să descopere lumea cea mare care-i înconjoară.

Mă uit în jur cu îngrijorare. Văd adulți cărora nu le pasă. Îi văd pe unii atât de adânciți în teorii ale conspirației, încât nici ei nu mai au habar dacă trăiesc pe bune sau sunt parte din Matrix. Am văzut tone de filme la viața mea, dar nu am lăsat scenaritele     să-mi ia mințile. Fac o distincție clară între ce se petrece acum și filmele cu zombie. Urmăresc documentare pe Viasat History și pe alte canale dedicate, dar nu încurc informațiile de acolo cu vrăjelile despre gorilieni și pasajele dacice de sub Bucegi. Sunt fan înrăit al filmelor fantasy, dar odată stins televizorul nu continui să călăresc dragoni și să mă lupt cu umblătorii albi.

Diferența dintre cei care-și doresc cu adevărat să punem punct pandemiei și cei care continuă să clickăie printre linkurile cu fake news-uri este puterea minții și discernământul. Nu mi-e jenă și nici rușine să-l citez pe Martin Luther (1524):                       ” Dummheit regiert, wenn Bildung krepiert!”. Traducerea mea proprie și rimată sună cam așa: ”Prostia domnește când educația o belește!”. Verbul ”krepieren” se traduce prin ” a muri”, dar la câți miștocari cu deficiențe grave de exprimare văd pe rețelele de socializare, cred că eleganța în scriere nu se justifică.

Dreptul la educație este sfânt și tuturor celor care le iau dreptul la  educație  atât copilului meu cât și copiilor altor părinți, prin incitare la nesupunere la regulile de igienă la vreme de coronavirus, prin răspândirea de informații false privind vaccinul anti COVID-19, le transmit doar atât: voi aveți pretenția să vă ascult părerile fiindcă sunteți foarte convinși că aveți dreptate, așa că am și eu dreptul să-mi fac auzită părerea despre voi, fiind la rândul meu convinsă că am dreptate- SUNTEȚI NIȘTE INCONȘTIENȚI! Over and out.

NB: Dacă aveți nelămuriri și vă place studiul, vă recomand celor care studiați cu aviditate tot felul de teorii învăluite în mister să studiați și chestiuni demonstrate științific. O temă interesantă pentru voi, cei competenți într-ale medicinei, ar fi Efectul Dunning-Kruger. Despre ce este vorba? Citiți! Cititul ne face pe toți neproști, cu condiția să citim ce trebuie.

 

EDUCATOAREA ONLINE

 

Astăzi este duminică. Vreme mohorâtă, frig, ceață. Știrile nu sunt îmbucurătoare. Oare intrăm în carantină? O să trebuiască din nou să completăm declarații când mergem să cumpărăm hârtie igienică și drojdie? Pardon, drojdie mai am încă din primăvară, o parte congelată, o parte uscată, în cămară. Da, am învățat să coc pâine, plăcinte cu brânză, eram gospodină de modă veche. Mâncau ai mei până începeau să respire greu din cauza burților umflate.

Săptămâna viitoare lucrez de dimineață. Nu, nu mă îmbrac frumos, nici nu îmi caut gablonțuri asortate, nici nu mă parfumez. Mă spăl, mă pieptăn, îmbrac ținuta de casă și deschid laptopul. Laptopul a devenit centrul universului meu. Vorba Amaliei: ”Acum am doi părinți IT-iști!”.

Haideți să vă povestesc cam cum îmi petrec eu aproape întreaga zi în fața device-ului.

Săptămâna viitoare trebuie să încarc pe platformă zece activități. 10! Câte două activități principale în fiecare zi plus unele activități adiacente. N-am să vă plictisesc cu denumirile pedagogico-metodico-științifice ale activităților.

Ideea este că eu, educatoare obișnuită să lucreze cu creioanele, acuarelele, plastilina, cărțile de povești, Lego, păpuși, hârtie, carton, foarfecă, lipici etcaetera TREBUIE să nasc materiale didactice în format digital.

Trebuie pentru că așa trebuie, nu mă întrebați de ce.

Uite-așa a început, încă din vară, odiseea mea printre cursuri de formare și tutoriale.

Într-o zi normală de lucru urmăresc tutoriale ( în limba engleză, pentru că în limba română nu încerc să caut), caut imagini, tai, copiez, decupez jâpeguri, snipuiesc piengiuri, peistuiesc în powerpoint-uri.

Fazele amuzante se petrec abia atunci când trebuie să-mi înregistrez vocea.

-        Amalia, ia câinii în camera ta, că înregistrez acuma chestia cu ghicitorile.

-        N-am cum, am cursul de pneumo, trebuie să am camera pornită, fac ăștia prezența și ne pun întrebări. Soki latră dacă aude câini afară, Rudi sare la Sherlock și se bat ca idioții. Dacă mă întreabă profu ceva fix atunci?

-        Bine, lasă că aștept până vine Gabi.

Până vine Gabi poate că pregătesc ceva mâncare, dar nu-i sigur, pentru că tutorialul ăsta despre bitmoji-uri e mișto, are aplicabilitate în multe chestii. După tutorial trebuie să-mi încarc în telefon un progrămel, să-mi creez bitmojii ăia, să mi-i trimit mie pe drive, să-i deschid cu Cloud Converter, după aia este nevoie să-i control copy și control ve.

Vine Gabi.

-        Salut, mama, ce faci?

-        ......

-        Mama?

-        .......

-        Salutare, câini, că numai voi răspundeți!

-        Aaaaa, salut, când ai venit?

-        Acum cinci minute. Ai apucat să faci ciorba aia? Aș mânca o ciorbă...

-        Ăăăăăăăă, nu am avut timp. Ia niște zacuscă ( să-mi trăiască soacra o sută de ani!).

-        Bine, merg să iau niște zacuscă.

-        Auzi, nu iei și câinii cu tine în bucătărie? Dă-le niște pâine, ca să tacă. Trebuie să înregistrez ceva.

Gabi merge în bucătărie cu câinii. Încep înregistrarea: ” Bună ziua și bine te-am găsit, dragul meu...”.

BEEEEEPPPPP! BEEEEPPPPP! ” Aicea ți-ai gasit să parchezi, bă???!!! Ăsta-i locul meu!!!””

Locuim  la etajul 1, așa că participăm intens la viața de dincolo de geamuri.

O iau de la capăt: ” Bună ziua și bine te-am găsit, dragul meu...”.

AAAAAA!!!! ÎÎÎÎÎÎUUUUUU!!!!! ĂHĂHĂHĂĂĂĂĂĂĂĂ!!! ” NU VREAU ACASĂĂĂĂĂ!! Du-mă înapoi la magaziiiiin! Vreau ciocolatăăăăăăăă!!”. Un copil cu mama lui, care-l târâie de-o mână, ținând în mâna cealaltă sacoșa cu cumpărături.

O iau de la capăt. Ultima încercare: ” Bună ziua și bine te-am găsit, dragul meu...”.

HAM, HAM, HAM! Soki a auzit un câine lătrând și-l salută.

-        Șșșșșșttttt, pst, taci mă, că mă-ta înregistrează. Șoaptele lui Gabi nu au efectul scontat și acum încep toți trei câinii să latre. Cred că s-a terminat pâinea.

Ies din cameră.

-        Hai să fac odată ciorba aia...

 

Împuterniciţi-vă !

Câteva zile am avut creierul blocat. Am zis că o fi vremea de vină: plouă întruna şi presiunea atmosferică scăzută îmi afectează funcţiile creierului. Sunt meteosensibilă de când mă ţin minte şi, de câte ori se schimbă vremea, îmi doresc să mă mai nasc odată şi să fiu scutită de chinurile cauzate de vremea schimbătoare.

În decembrie 2018 mi-am dezactivat Facebook-ul. Anul ăsta, prin luna aprilie, am fost nevoită să-mi reactivez contul, din motive profesionale. Nu am niciun fel de activitate, mai bag câte un scroll up and down. Reduc la minim cantitatea de informaţii cu care mă bombardează reţeaua de socializare. Cu toate astea, sunt copleşită de prostiile pe care unii oameni consideră că este important să le împărtăşească lumii virtuale în care trăiesc şi în care consideră ei că au dreptul să fie vocali.

Dom’le, industria asta a filmelor de la Hollywood i-a ţăcănit pe unii rău de tot. Unde mă întorc şi orice citesc, aflu de câte o conspiraţie. Că-s masonii, că-i Bill Gates, că e Noua Ordine Mondială, că-s nuş’ce guverne din umbră, toţi, dar absolut toţi ne vor morţi, sclavi, cipaţi, îmbotniţaţi. E ceva de speriat în ce s-a transformat lumea asta frumoasă în care am putea trăi normali la cap cu toţii. Condiţia este ca fiecare să-şi vadă de treaba lui şi să-i lase şi pe alţii să-şi vadă de treaba lor. Atâta doar că e foarte cool să te revolţi. Termenul de “buiac” vă spune ceva? Buiecii-s ăia care nu mai pot de bine şi deraiază la un moment dat.

Păi uite, vă dau exemplul urmaşilor dacilor liberi care, după ce au scăpat relativ bine de perioada de început a pandemiei, când starea de urgenţă ne obliga să respectăm câteva reguli stricte, menite să ne ajute să nu ne îmbolnăvim, s-au trezit dintr-o data liberi, ghidaţi doar de recomandări. Ce s-au gândit dacii liberi să facă? Au părăsit sarmisegetuzile, s-au eliberat de botniţele impuse de  autocraţii cu halate albe şi au pornit prin lume, participând la întruniri bahice , după care au început să dezvăluie secretele murdare şi globale care ne guvernează tuturor destinele. Aşa ceva…

Urmăream la televizor o ştire cu o cucoană aşa, mai coptuţă, care transmitea un  live pe Facebook, din tren, fiind singura din compartiment care nu purta mască. S-a luat la harţă cu poliţiştii care au rugat-o frumos să-şi tragă masca pe figură. Replica ei a fost că nu poate vorbi cu botniţă şi că oamenii răi ne vor îmbotniţaţi. N-au fost nici poliţiştii prea inspiraţi să-i spună dacei libere şi zgomotoase că doar animalele poartă botniţă, pe când oamenii poartă mască. N-am auzit până acum de chirurgi îmbotniţaţi, parole d'honneur.

Chestia este că li se dă multă apă la moară unora sau altora. Umblă reporteriţa printre oameni , pe plajă, întrebându-i: “Credeţi în Covid?”. Bă, da’ covidu’ ăsta este Dumnezeu, de putem alege dacă să credem în el sau nu???!!!!

Adică dacă vin medicii şi ne spun sec: “Fraţilor, a venit pandemia peste noi, prea multe nu puteţi face, dar dacă nu purtaţi mască, nu vă spălaţi des pe mâini şi nu păstraţi distanţa unii faţă de ceilalţi, vă ia mama naibii!” nu este suficient?  

De ce trăim într-o ţară în care medicii au fost decredibilizaţi? De ce trăim într-o ţară în care profesorii au fost decredibilizaţi? Eu cred că e dorinţa dacilor liberi de a fi ei deştepţi în toate domeniile, începând cu mecanica auto, continuând cu predarea englezei la nivel gimnazial, cu politica bugetară la nivel mondial şi încheind apoteotic cu chirurgia pe creier, care oricum e mai simplă decât strungăritul. Nu degeaba ne spune un fost primar al urbei în care locuiesc că dacii au construit piramidele din Egipt.

Este mijlocul lunii iulie . Ce bine ar fi dacă toţi oamenii care trăiesc în ţara asta ar înţelege că dacă intrăm în toamnă cu acelaşi număr zilnic de îmbolnăviri o să fie gravă situaţia.

Eu una vreau să mă întorc în luna septembrie la grădiniţă. Vreau să pot lucra în sala de grupă cu toţi cei douăzecişicinci de prichindei pe care-i am în grijă. Nu mai vreau să lucrez online! Nu se poate lucra online cu preşcolarii o perioadă lungă de timp! Odată şi odată trebuie să se înţeleagă lucrul ăsta.

Nici măcar fie-mea, care este studentă în anul IV la Medicină Generală, nu mai poate învăţa online! Are nevoie de stagii de pregătire în clinici şi spitale, ca să devină medic adevărat, nu o umbră pe un ecran.

Dacă toţi proştii care se revoltă ei aşa, fiindcă e cool, ar înţelege că purtatul măştii, spălatul pe mâini şi păstrarea distanţei faţă de alţi oameni le îngrădeşte doar riscul de a se îmbolnăvi, nicidecum libertatea, aş putea spera că am să-mi pot îmbrăţişa la toamnă copiii şi că Amalia s-ar putea întoarce la facultate.

Încă ceva: jur că dacă mai citesc texte în care apar simultan Oculta Mondială şi creşterea imunităţii prin administrarea de infuzii de Coada şoricelului  sau Băşina porcului, am să postez comentarii pe Facebook, pentru prima data din decembrie 2018 încoace.

Împuterniciţi-vă şi purtaţi naibii masca aia, că sigur nu are să năpârlească lupul dacic din cauza asta! Parole d'honneur.