HUUUOOORECA

O cunoaşteţi pe HORECA, smiorcăita mică? Apare aproape zilnic la televizor, cu batistuţa în mână, ştergându-şi finuţ lăcrămioarele şi muculeţii, povestindu-ne că pandemia a sărăcit-o. Chiar mi-a fost milă de ea şi eram bucuroasă că , anul ăsta cel puţin, am s-o pot susţine, din nou, cu bani din buzunarul meu şi din cel al lui Gabi.

Povestea începe aşa: în decembrie , pe când coroanăvirusul era încă la el acasă, am plătit cu banii-jos-ochii-la-uşă şase nopţi de cazare la un hotel din Mamaia. După trei ani în care ne-am cazat la mereu acelaşi hotel din Mamaia, anul ăsta am stabilit să alegem un alt hotel. Motivele deciziei ar fi multe. Trei ani am mers la mare şi ne-am cazat la un fost hotel comunist, uşor reşapat, criteriul alegerii fiind apropierea de plajă.

Anul trecut însă ne-am cam pierdut răbdarea. Am să vă povestesc cum au fost prima şi ultima zi de şedere acolo. După o noapte de călătorit cu trenul, uşor agitaţi din cauza călătoriei pe ruta Constanţa-Mamaia şi transpiraţi, ne-am făcut check-in-ul. Domnişoara de la recepţie, tânără, aranjată şi tare drăguţă, a susurat ceva şi mi-a întins o cheie de la o camera. A trebuit să-i citesc de pe buze mesajele, fiindcă oricât am rugat-o, nu reuşea să atingă o tonalitate a vocii care să-mi fâlfâie timpanele măcar un pic.

Urcăm să vedem camera. Uşa era descuiată şi avea o ditamai gaura. Probabil că un turist îşi uitase cândva cheia şi a deschis uşa cu piciorul. Intrăm. Ne păleşte o duhoare de cameră locuită şi necurăţată. Praf şi jeg peste tot. Camera era dotată cu două paturi, separate printr-o noptieră. Noi plătisem pentru cameră cu pat matrimonial, că am zis să aşteptăm până la pensie pentru a ne caza în cameră pentru seniori.

Cobor şi vorbesc cu domnişoara susurătoare. Îi explic că nu ne putem caza în camera aceea, din motivele mai sus enumerate. Verifică rezervarea noastră şi-mi confirmă că avem pat matrimonial, da’ faza nasoală este că nu au cameră cu pat matrimonial disponibilă. Adică avem ghinion. O rog frumos să încerce totuşi să “ne facă rost “ de o cameră. Ridică din umeri. Îmi dă o altă cheie. Era tot o cameră cu două paturi. Cobor şi o anunţ. Se uită uimită la mine şi-mi propune să mutăm noptiera şi să unim paturile. Mă uit la Gabi. Eram ca doi copii sosiţi în tabără, obosiţi şi dornici să-şi parcheze bagajele oriunde, numai să le parcheze odată. El propune să acceptăm oferta domnişoarei. Eu am o altă idee.

Îmi creasem o relaţie avantajoasă cu doamna care se ocupa de curăţenie în hotel. Pe parcursul anilor anteriori de cazare acolo, avusesem grijă să o ajut să nu ne uite, ori de câte ori o rugam să ne schimbe prosoapele, să ne aducă o rolă nouă de hârtie igienică sau să ne spele prosoapele de plajă.

Se vede treaba că sunt o persoană greu de uitat, pentru că odată ce am regăsit-o pe holul  hotelului, când ieşea dintr-o cameră pe care tocmai o curăţase, mi-a zâmbit şi mi-a urat bun venit. M-am repezit la ea, aproape că am pupat-o şi i-am povestit năcazul nostru. S-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: “Astea de la recepţie sunt nişte proaste, habar n-au ce camere sunt libere. Veniţi cu mine, doamnă, vă cazez eu.” . M-a dus exact în camera de care aveam noi nevoie. Am îmbrăţişat-o  şi i-am dat o anumită sumă de bani, zâmbind stângace “să aveţi de-o cafea, acolo…”.

Mi-a dat cheia şi m-a trimis la domnişoara psihedelică. Victorioasă, am anunţat-o că am găsit camera, i-am arătat cheia şi ne-am cazat.

În ultima zi, înainte de a pleca spre casă, am beneficiat de un mic dejun la restaurantul hotelului. Primisem o brăţară de unică utilizare, pe care am hotărât să o folosim în ultima zi. Restaurantul hotelului m-a  transportat în timp înapoi în copilărie. O sală uriaşă, numai bună pentru nunţi şi cumetrii. Mobilierul, feţele de masă, farfuriile, paharele şi tacâmurile cred că tot de pe vremea copilăriei mele erau. Hrana oferită consta dintr-un bufet rece. Stăteai cuminte la coadă, cu farfuria în mână şi-ţi alegeai mâncarea . Am ales omletă cu bacon. Mare greşeală. Am ales un pahar de suc de fructe. Mare greşeală. Nu intru în amănunte. Servirea era asigurată de câţiva copii de liceu, care probabil că-şi făceau practica de vară la restaurantul respectiv. Forţa de muncă gratis este cea mai convenabilă pentru HORECA, sărăcuţa.

Am plecat de acolo, hotărâţi să căutăm un alt hotel din Mamaia unde să ne cazăm vara asta. Am ochit noi un hotel care arată binişor pe dinafară şi i-am plătit în luna decembrie a anului trecut unei agenţii de voiaj un pachet de şase nopţi de cazare acolo.

Prin luna mai, când ne-am dat seama că pe la mijlocul lui iunie ne va fi imposibil să plecăm la mare din cauză că restaurantele încă stau închise, i-am propus lui Gabi să ia legătura cu agenţia şi să-i roage pe cei de acolo să ne reprogrameze concediul pentru anul viitor, în aceleaşi condiţii de cazare, sau să ne returneze banii. Da, ştiu, am fost egoişti să ne cerem banii înapoi pentru un serviciu de care urma să nu beneficiem, în contextul în care horecuţii apăreau mereu la televizor rugând populaţia să nu ceară returnarea banilor că dau hotelierii români faliment.

Domnişoara de la agenţia noastră i-a răspuns lui Gabi că nu ne poate returna banii şi nici nu ne poate translata concediul. Trebuie să mergem anul ăsta la Marea Neagră şi basta!

În prima fază i-am zis lui Gabi că ar trebui să mergem, că lasă că ne descurcăm cu mâncarea, fac o oală cu sarmale şi o mămăligă, ducem cu noi pâine, salamuri şi caşcavaluri vidate, nişte cutiuţe cu şniţele şi chiftele… S-a uitat la mine ca la o nebună şi abia când am început să râd şi-a dat seama că glumisem. A crezut că pandemia mi-a netezit circumvoluţiunile.

A reluat corespondenţa cu domnişoara horecuţă şi a întrebat-o dacă nu ne poate reprograma concediul pentru finalul lunii august.

Răspunsul întârzia să apară. Probabil că nu-i ardea buza  domnişoarei să ne rezolve problema, atâta timp cât banii de la noi fuseseră încasaţi. Am sunat-o . Nu am găsit-o din prima. Era la un examen. Colega ei mi-a spus să încerc a doua zi, după orele 11. Am mai încercat. Am reuşit să vorbesc cu ea. Era ultima zi lucrătoare înaintea weekend-ului în care ar fi trebuit să plecăm la mare. Relaxată, mi-a spus că încă nu are niciun răspuns pentru noi, deoarece hotelul nu i-a dat nicio soluţie.  Mi-am cerut iertare că am deranjat-o, spunându-i că pentru noi ar fi totuşi util să aflăm ce se întâmplă cu concediul nostru. A zis “haideţi că încerc să-i sun pe cei de la hotel…” . I-am mulţumit frumos.

Răspunsul sec a sosit la începutul săptămânii următoare, când noi ar fi trebuit să fim deja pe şezlonguri: hotelul a zis că ne primeşte la finele lui august dar va trebui să plătim suplimentar o sumă care aproape că dublează suma alocată cazării. I-am scris domnişoarei că am aşteptat totuşi o ofertă rezonabilă… Mi-a răspuns că asta este şi că ea aşteaptă un răspuns la oferta ei. Şi să facă bine Gabi să-i răspundă, că el e titularul de contract şi eu nu-s decât un simplu turist de rang II, apendicele plătitorului.

În dimineaţa asta am văzut din nou la televizor un horecuţ încruntat, care ne explica ce presiune pun turiştii pe sistemul HORECA, năvălind ca animalele în hoteluri în lunile iulie şi august . A zis că preţurile mari sunt cauzate de turişti, idioţii ăştia care vor, la naiba, camere curate, mâncare bine gătită şi plaje curate. A întrebat-o pe prompteristă dacă are ea habar cât îi costă pe ei, patronii care poartă pe umerii lor povara loisir-ului nostru, toţi angajaţii suplimentari pe care trebuie  să-i găsească, toate sticlele de apă care trebuie procurate, toate alea care trebuie găsite pentru a satisface jivinele care  vor să se bălăcească fix în vârf de sezon. Concluzia lui? Preţurile mari sunt rezultanta  presiunii puse de turişti pe sistemul hotelier.

Domnule, vă rugăm să ne scuzaţi că vă stresăm în halul ăsta! Renunţăm naibii la banii pe care ni i-aţi luat, renunţăm naibii şi la şezlongurile închiriate cu 60 de lei pe zi, renunţăm la tot, în speranţa că banii noştri şi ai altor fraieri care nu pot veni la mare acum au să vă astupe găurile din buget, ca să nu vă mai smiorcăiţi, mămică, pe la televizor. E ruşinică, zău aşa…

L-am întrebat pe Gabi dacă i-a răspuns domnişoarei de la agenţie. Voi ce credeţi:  i-a mulţumit sau nu pentru promptitudine?

EDUCAŢIA LA VREMEA COVIDULUI

Uneori mă uit la “Las Fierbinţi”. Am două personaje preferate: Celentano şi Firică. De multe ori se opresc în mijlocul drumului, atunci când au câte o dilemă existenţială majoră, se uită intens unul la celălalt şi schimbă două replici: “Bă, eşti nebun?!”, “Bă, eşti prost?!”.

Cam aşa stau eu acum de una singură în bucătărie, îmi beau cafeaua şi replicile astea două mi se învârt în cap. Vorbesc eu cu mine. Uneori vorbesc eu cu mine când calc rufe, dar acum parcă nici de călcat rufe nu am chef. De fapt, după trei luni de telemuncă parcă nu mai am chef de nimic, cu atât mai puţin de noutăţile educaţionale care apar aproape zilnic.

Haideţi să vă explic puţin cum decurge o zi normală la grădiniţă, când eşti educatoare la grupa mică, situaţie în care m-am aflat eu anul ăsta şcolar.

Dimineaţa, înainte de a sosi copiii, aranjez mobilierul în aşa fel încât să organizez spaţiul cât mai atractiv pentru cei mici. Se creează  aşa-zisele centre de interes, unde grădiniţarii găsesc o droaie de jocuri şi jucării, alegând să se joace după pofta inimii. Când zic o droaie         mă refer efectiv la o grămadă de jocuri, jucării, cărţi, instrumente de pictat, colorat, modelat şamd, cantitatea acoperind lejer inventarul unui magazin de jucării. De-a lungul anilor mi-am făcut bunul obicei de a căra cu cârca tot felul de obiecte obţinute din donaţii, care creează universul din sala de grupă. Am făcut-o pentru că mi-a fost la îndemână, pentru că nu mi-a picat blazonul făcând-o şi pentru că jocurile şi jucăriile cumpărate din banii de la buget nu mi-au ostoit apetitul pentru ceea ce în mod formal se numeşte “material didactic”. Cum se zice pe la noi, m-am descurcat, treaba mea cum anume.

După ce organizez spaţiul educaţional ( să nu uităm că oferta trebuie modificată zilnic, pentru a nu se ajunge la normala plictiseală a celor mici), mă aşez cuminte pe un scăunel şi-i aştept pe pitici. Ziua lor la grădiniţă începe, de obicei, cu o îmbrăţişare, cu un pupic pe frunte sau pe obraz, cu călăritul genunchilor mei, cu ştersul mucilor de dor de mama.

Urmează, după micile tristeţi de dimineaţă, o zi plină de joc, de veselie, de conversaţii, de ţopăieli, de prietenie proaspăt înflorită, de întrebări şi răspunsuri, de poveşti citite şi răstălmăcite pe înţelesul unor minţi mititele şi curioase. De cincisprezece ani fac asta. De cincisprezece ani mă simt fericită făcând exact asta. Nu-mi doresc să lucrez în alt domeniu, nu am plan B.

Dar iată că s-a năpustit peste noi covidul. Ne-a copleşit pandemia. Lucrurile au luat-o razna. Poate că am să vă povestesc cu altă ocazie despre telemunca mea la vremea pandemiei. Este ireal ce s-a întâmplat. Am nevoie să-mi adun  gândurile înainte de a dezvolta subiectul. Până atunci încercaţi să vă gândiţi puţin la următorul context: activităţi online cu preşcolari cu vârste cuprinse între 3 şi 4 ani.

Este mijlocul lunii iunie, vacanţa de vară a început şi se deschid grădiniţele. În mod normal, grădiniţele sunt deschise în fiecare vară, aşa că ăsta nu-i un element de noutate. Până aici, nimic de comentat.

Celentano şi Firică au apărut în creierul meu atunci când am aflat în ce condiţii de deschid grădiniţele. Nu ştiţi? Haideţi că vă povestesc eu.

În primul şi în primul rând s-au golit sălile de grupă de covoare, jocuri, jucării şi cărţi. Au rămas în săli câteva seturi de jucării care pot fi dezinfectate zilnic. Urmează ca aceste jucării să fie împărţite în cutii inscripţionate cu numele copiilor care vor veni la grădiniţă., urmând ca ei să se joace doar cu acele jucării pe parcursul unei zile. Bă, eşti nebun? Indicaţiile sunt clare: copiii nu au voie să facă schimb de jucării între ei, dacă nu sunt dezinfectate înainte. Bă, eşti prost?

Fiecare copil va avea o măsuţă şi un scaun, personalizate printr-un mic simbol pe care este scris numele lui, având voie să stea aşezat doar acolo. Bă, eşti nebun? Între copiii aşezaţi la măsuţe trebuie să fie o distanţă de 2 metri, nefiindu-le permis să interacţioneze fizic. Bă, eşti prost?

Se recomandă a se organiza cât mai multe jocuri în curtea grădiniţei, cu respectarea distanţei fizice dintre copii. Bă, eşti nebun? Sunt interzise jocurile cu mingea, în ideea în care mai mulţi copii ar atinge mingea în timpul jocului. Bă, eşti prost?

Acuma, eu ştiu sigur că dilemele mele nu au să ajungă la urechile nimănui important, care are căderea să şadă oleacă, să judece şi să vină cu nişte răspunsuri.

Vă spun sigur-sigurel că cei care au gândit halul ăsta de organizare al activităţilor din grădiniţe la vremea pandemiei habar nu au cu ce se mănâncă grădiniţeala. Nu au habar, în schimb au pixul cu care semnează. Mai au ceva, foarte important în ţara noastră: au puterea de a ne ameninţa, de a ne intimida şi de a ne supune. Noi, talpa ţării, nu suntem un partener de dialog, suntem proştii care se supun ordinelor primite, suntem cei care stau cu gura închisă, în poziţia ghiocel, ori de câte ori mai-marii noştri ne comunică deciziile pe care le-au luat, fără să aibă habar de realităţile din sistem.

Că ne-au luat nouă vocea, demnitatea, capacitatea de a împărtăşi din experienţele noastre profesionale într-un mod sincer, transparent şi realist, e una: le ducem pe toate, că suntem adulţi şi avem pielea tăbăcită.

Dar acum au venit şi le-au luat copiilor jocul, le-au luat îmbrăţişările după care tânjesc când calcă pragul grădiniţei. Le-au luat zâmbetele noastre de încurajare, ascunse acum în spatele unor măşti chirurgicale. Le-au luat până şi covoarele şi pernuţele pe care se tăvăleau când se jucau de mama focului, râzând şi nechezând ca nişte ponei. Le-au luat cărţile pe care le răsfoiau serioşi, străbătând lumi de basm. Le-au redus universul la o cutie cu capac, o măsuţă şi un scăunel.

Dacă toţi cei care au semnat cu pixul lor atotputernic toate ordinele astea ar fi o singură persoană, atunci aş întreba-o în nimicnicia mea de râmă din sistem: Bă, eşti nebun sau eşti prost ?!

O poveste pentru copii mici şi mari

Am scris o poveste. Colega şi prietena mea, Raluca cea tânără, frumoasă şi extrem de talentată în lucrul cu culorile şi pensula a ilustrat-o.

După aceea, am participat la un concurs judeţean de poveşti pentru copii şi am câştigat premiul I. Povestea noastră a devenit o carte tipărită în 22.000 de exemplare, care au ajuns, gratuit, la preşcolăreii din judeţul nostru.

Se apropie Crăciunul şi m-am gândit să vă fac cadou o poveste, pentru că este acea perioadă din an în care tare ne-am dori să ne întoarcem în copilărie, dar nu putem. Vă urez să fiţi din nou copii măcar cinci minute, fiindcă eu una atât de fericită ca atunci nu am mai fost niciodată.

“MINGEA ROŞIE

Într-o frumoasă dimineaţă de toamnă, veveriţa Riţa soseşte pentru prima data la grădiniţa din pădurea fermecată. Părinţii ei o însoţesc până la intrare, o îmbrăţişează cu dragoste, o sărută şi îi promit că vor veni cât mai curând să o ducă acasă, în scorbura din stejarul cel mare în care locuieşte întreaga familie.

Riţa intră în sala de grupă colorată şi luminoasă, unde o întâmpină doamna Ursulica, educatoarea cu voce blândă şi faţa zâmbitoare:

- Bun venit la grădiniţă, Riţa! Eu sunt doamna Ursulica, educatoarea ta. Vino să te prezint colegilor tăi. Sper că te vei împrieteni cu ei şi că vă veţi juca împreună.

            Rând pe rând, veveriţa Riţa îi cunoaşte pe toţi colegii ei de grupă, îi salută, după care se aşază liniştită pe un scăunel şi scoate din buzunar o minge mică, roşie, din burete moale. Începe să se joace cu mingea ei, rostogolind-o şi aruncând-o .

            Văzând că mica veveriţă stă singurică şi nu vorbeşte cu nimeni, doamna Ursulica o roagă pe pisicuţa Cuţa să se joace cu noua ei colegă.

- Bună dimineaţa, Riţa! Eu sunt pisicuţa Cuţa şi vreau să fiu prietena ta. Uite, am şi eu o jucărie care seamănă cu mingea ta roşie. Este un ghem de lână galbenă, moale. Vrei să facem schimb de jucării?

            Veveriţa strânge mingea la piept şi-i răspunde pisicuţei:

- Ghemul tău de lână este foarte frumos, dar nu vreau să facem schimb de jucării.

            Pisicuţa îi spune doamnei educatoare că Riţa este o veveriţă neprietenoasă, care nu vrea să se joace decât singurică.

            Doamna Ursulica nu renunţă la planul ei de a o ajuta pe mica veveriţă să-şi găsească prieteni, aşa că-l roagă pe căţeluşul Luşu să se joace cu noua lui colegă.

- Bună dimineaţa, Riţa! Eu sunt căţeluşul Luşu şi vreau să fiu prietenul tău. Am o minge verde, de tenis, care sare până în tavan. Mă distrez grozav cu ea. Vrei să facem schimb de jucării şi să ne jucăm împreună?

            Veveriţa strînge mingea roşie la piept şi-i răspunde căţeluşului:

- Mingea ta de tenis este minunată, dar nu vreau să facem schimb de jucării.

            Dezamăgit, Luşu îi spune doamnei educatoare că Riţa este o veveriţă neprietenoasă, care nu vrea să se joace decât singurică.

            Doamna Ursulica se apropie de colţul unde Riţa stă liniştită şi o întreabă cu blândeţe:

- De ce nu vrei să faci schimb de jucării cu ceilalţi copii? Ei şi-ar dori foarte mult să vorbeşti cu ei, să vă jucaţi şi să  râdeţi împreună. Viaţa la grădiniţă este mult mai frumoasă dacă ai prieteni.

            Auzind-o pe educatoarea sa vorbindu-i atât de frumos, veveriţa simte cum nodul de amărăciune pe care-l simţea încă de dimineaţă, când s-a despărţit de părinţii ei, se dezleagă, transformându-se    într-un şuvoi de lacrimi care curg din ochişorii mari şi trişti:

- Doamna Ursulica, eu nu sunt o veveriţă neprietenoasă, doar că… doar că…

- Doar că ce, draga mea Riţa?

- Doar că mingea asta a mea roşie miroase exact ca mămica mea şi-mi este foarte, foarte greu să mă despart de mingea mea, de mămica mea şi de mirosul ei. Am nevoie să o simt pe mama lângă mine, pentru că pe ea o iubesc cel mai mult  şi n-am să plec de lângă ea niciodată.

            Înduioşată de plânsul micului pui din faţa ei, doamna Ursulica îl strânge în braţe şi-i şopteşte încetişor:

- Imaginează-ţi viaţa ca pe un coş mare-mare, plin cu mingi colorate. Prima şi cea mai importantă minge este cea roşie, de la mămica ta. Această minge va rămâne mereu acolo, nimeni nu ţi-o poate lua.  Pe lângă ea, vei mai primi şi alte mingi, de diferite culori, de la cei care vor vrea să facă parte din viaţa ta. Fiecare minge colorată înseamnă un prieten câştigat. Primeşte prietenia celorlalţi atunci când ţi se oferă şi nu te teme că vei pierde vreodată iubirea mămicii tale. Umple-ţi coşul cu cât mai multe mingi şi vei vedea cât e de bine. Poftim, îţi dăruiesc o minge în culorile curcubeului, care să-ţi amintească de mine şi de sfaturile mele.

            Riţa îşi şterge lacrimile şi priveşte cu uimire mingea primită în dar de la educatoarea ei:

- Doamna Ursulica, asta înseamnă că iubirea nu este doar mingea roşie, de la mămica mea?

- Draga mea, iubirea este tot coşul cu mingi colorate. “

            Crăciun fericit, dragilor!

CE VOR FEMEILE?

Sunt femeie şi sunt aproape convinsă că feminitatea mea este defectă, pentru că nu înţeleg femeile. Câteodată am impresia că mă mişc prin lumea asta ca pe o gheaţă subţire, care pârâie, riscând să pocnească la următorul pas.

Nu cedez uşor, aşa că mi-am propus să învăţ. Lucrez zilnic cu femei. Nu, nu mă refer la femeile adulte, ci la cele mititele, aflate în fază incipientă. Am ocazia să observ feminitatea la debutul ei, când arată ca un pui mic şi pufos şi încă nu s-a transformat în balaur. O ştiţi pe Daenerys Targaryen? Mama dragonilor? Urzeala tronurilor? Da, aia cu părul alb. Feminitatea e ca dragonii ei: când erau mititei erau aşa de drăgălaşi şi încă nu scuipau flăcări. Îţi venea să-i guguleşti,        să-i acoperi cu o păturică pufoasă şi să le cânţi cântece de leagăn. Acum au crescut şi pârjolesc tot în jurul lor, la o comandă simplă: “Dracarys, ficiori!”. Cam cum rezolvă femeia problema când bărbatul n-are disponibilitate să meargă la shopping.

Să începem aşadar cercetarea.

Pornim de la următoarea ipoteză: FEMEILE VOR SĂ FIE FRUMOASE, DEŞTEPTE, BOGATE ŞI ADMIRATE. Nu neapărat în ordinea asta, fiindcă prioritizarea e o chestiune personală.

Imaginaţi-vă o zi la grădiniţă. Ştiu că vă e greu să vă imaginaţi singuri cu aproape treizeci de copii. Pentru mine nu e greu, pentru că mi-am dezvoltat o vedere şi un auz stroboscopice. Practic, sunt o bilă stroboscopică umană.

Urlete. Vine ea la mine. Muci, lacrimi, păr răvăşit. “ Eeeeee aaaaa iiiiii că nuuuuuuu aaaiiiii enaaaaa meaaaa!!!!!! Îîîîîîîîîî, aaaaa!”. Încerc să o liniştesc. Nu se linişteşte. Zic: “Nu mai plânge, că nu înţeleg ce spui.” Se opreşte uimită şi se uită la mine cu privirea aceea de “orice-femeie-normală-ar-înţelege-ce-spun”. Pe tonul cel mai firesc şi calm declară:

- Ea a zis că nu mai vrea să fie prietena mea.

- De ce nu mai vrea?

- Că-s urâtă.

Răspunsul meu logic este o întrebare:

- Tu te simţi urâtă?

- (nas roşu, sprânceană ridicată, buze ţuguiate): Nuuuuuu, nu-s urâtă.

- Atunci nu trebuie să te superi. Eşti frumoasă şi gata. Caz încheiat, copil fericit, prietenie reluată.

Încercaţi acum să vă imaginaţi că o femeie i-ar spune alteia că-i urâtă. Aşa ceva nu mai este posibil, de când cu body positivity.

A cumpărat Amalia tocmai din Germania “Istoria frumosului”, o carte îngrijită de Umberto Eco. Am răsfoit cartea superbă cu mare grijă şi mi-am umplut ochii şi mintea de frumos. La un moment dat am rămas blocată la o pagină cu portretul reginei Jane Seymour, cea de-a treia soţie a regelui Henric al VIII-lea. I-am zis Amaliei: “Ăsta a fost căsătorit cu Marin Moraru înainte să se reîncarneze în actor român.”. Standardele de frumuseţe de atunci nu se pupă cu cele de acum, nici cu cele de acum cincizeci de ani. În materie de frumuseţe totul e relativ, aşa că a-i spune unei femei că este frumoasă sau urâtă sau aşa-şi-aşa ţine de cât de tare vrei să-i gâdili orgoliul sau de cât de multe avantaje îţi doreşti de la relaţia cu femeia respectivă.

Până una-alta, ar trebui să deschidem bine ochii la ce se întâmplă în lumea bărbaţilor. Ieri, la intrarea în mall, am văzut un bărbat între două vârste, chel, cu picioarele mai epilate decât ale mele şi cu un ditamai tatuajul pe gambă. Nici măcar nu am mai fost uimită, credeţi-mă. Am trecut printre rafturile raionului cu produse cosmetice pentru bărbaţi şi am văzut o imagine cu o reclamă la aparate de bărbierit. Aparatele de bărbierit nu se mai folosesc pentru îndepărtarea pilozităţii faciale, ci pentru bărbieritul părului de pe piept. Am trecut mai departe, gândindu-mă că sunt un dinozaur. Fiică-mea s-a amuzat văzând reclama, eu m-am simţit uşor tristă.

Femeile vor să fie deştepte.

Există multe cărţi care învaţă femeile să fie deştepte. Mie mi-a fost recomandată, de către o femeie care mi-a făcut o primă impresie foarte bună, o carte cu titlul “Femei care iubesc prea mult”. Bestseller. Multe ediţii, traduse în toate limbile pământului. Am început să o citesc. M-am oprit la pagina cincizeci, am închis cartea şi am abandonat-o. Poate că nu-mi doresc să fiu atât de deşteaptă ca femeile povestite în carte . Femei nefericite, prinse în relaţii toxice, cu bărbaţi nasoi.

Psiholoaga, autoare a cărţii, prezintă situaţia femeilor care aleg să-şi iubească partenerii cu bune şi cu rele ca pe nişte victime ale propriei copilării, acestea alegând să rămână în continuare victime ale unor relaţii adulte.

Ce se poate învăţa dintr-o asemenea carte? Păi femeile învaţă că-şi pot trimite dracului bărbaţii dacă relaţia cu ei nu le mai satisface. Nu au obligaţia să-i susţină în momentele grele din viaţa lor, au tot dreptul să-i abandoneze pe defecţi, dat fiind faptul că avem o singură viaţă de trăit şi că s-au născut pe pământ o droaie de alţi bărbaţi drăguţi, cumsecade, blânzi, bogaţi, epilaţi şi cu latura feminină suficient de dezvoltată cât să ne asigure un trai în doi echilibrat şi îndestulat până când moartea sau altcineva ne va despărţi.

Îmi dau seama că există o întreagă literatură de deşteptare a femeilor. Mă uit în jur şi mă gândesc că, aşa cum au dispărut frigotehniştii care vin acasă să repare frigiderul stricat, dispar şi femeile care aleg să repare o căsnicie cu hopuri. Ele aleg calea eliberării matrimoniale,  financiare şi emoţionale.

De ce nu se mai căsătoresc oamenii? De ce nu rezistă căsniciile? De ce se nasc atât de mulţi copii care au părinţi cu domicilii diferite? De ce nu mai este important ca mama, tata şi copilul să stea seara împreună la masă şi să se plictisească sau să râdă împreună? Răspunsul nu este simplu şi nu caut să-l găsesc. Constatarea că familia nu mai este cea cu care eram eu obişnuită în copilărie, însă, mă întristează.

De un lucru sunt  sigură: ca femeie, nu le poţi avea pe toate. Nici ca bărbat, dar asta-i altă discuţie.

Viaţa în doi este posibilă doar dacă arta compromisului şi a acceptării reciproce este prezentă. Până la urmă, nu este nevoie să cheltuim o coşarcă de bani pe cărţi proaste sau foarte proaste din care să extragem aşa-zise adevăruri. Liberul nostru arbitru ar trebui să fie singurul care să ne ajute să discernem, să prioritizăm şi să ne punem ordine în gânduri. Viaţa nu este simplă şi noi, femeile, avem obiceiul să gândim enorm şi să simţim monstruos. Trăim într-o lume în care suntem fiice, soţii, mame şi aducătoare de bani în casă. Jonglăm cu toate rolurile care ni s-au hărăzit sau pe care le-am ales şi, de multe ori, trebuie să alegem. Ni se cere să fim deştepte şi puternice. Ni se induce ideea că trebuie să ne gândim prima dată la noi şi apoi la ceilalţi. Nu trebuie să ne arătăm emoţiile şi slăbiciunile, că ne ia mama dracului şi suntem trimise la coada rândului de femei de succes.

Dacă avem de plâns, s-o facem ascunse în baie, în timp ce ne epilăm picioarele sau pensăm sprâncenele. A doua zi să răsărim fericite şi tonice, răspândind energii pozitive şi putere, multă putere.

Eu sunt o proastă.

În momentele de plâns cu lacrimi, muci şi răgete înfundate, de animal rănit, am nevoie de umărul lui Gabi. De treizeci de ani am nevoie de umărul lui. Îi analizez defectele, mă cert cu el ori de câte ori am eu chef, dar niciodată, nici măcar puţin, nu am simţit nevoia să-l părăsesc. Nu-i bărbatul ideal, aşa cum nici eu nu sunt femeia perfectă, dar  doi defecţi pot construi împreună o relaţie demodată, în care să trăiască fericiţi până când doar moartea îi poate despărţi.

Vorba Amaliei când se uită uneori la noi şi zâmbeşte aşa cum numai ea ştie: “ Doi proşti!”

Baţi câmpii cu graţie!

Mi-au plăcut dintotdeauna poveştile. Ele mi-au fost cele mai bune prietene în momentele bune şi în momentele mai puţin bune. Despre oameni nu pot afirma acelaşi lucru. Cred că este vina mea: am abordat relaţiile de prietenie cu o oarecare nesiguranţă,    nearogându-mi niciun drept , neemiţând nicio pretenţie. Am lăsat să vină către mine toate întâmplările care fac parte din caleidoscopul unei prietenii, fără a-mi propune să rămân , într-un final, în câştig.

Din copilărie mi-l amintesc doar pe tata citindu-mi “Heidi, fetiţa munţilor” dintr-o carte cu coperţi albastre, fără imagini. Era momentul nostru de singurătate din fiecare seară. După ce s-a terminat povestea, am rămas pe cont propriu.

Am fost nevoită să creez poveşti noi, în capul ăsta nătâng al meu. Erau despre zâne şi despre căpcăuni, despre prinţi şi pisoi, despre natură, despre lucruri pe care mi le închipuiam.

Învăţătoarea mea m-a încurajat mereu să scriu, îmi recomandase chiar să păstrez un vocabular pentru “expresii frumoase”. Mi-aduc aminte de expresia “nori efemeri” pe care o caligrafiasem încet, cu limba scoasă din gură, atât de mult îmi plăcuse. Rotunjisem literele ca pe nişte prăjiturele colorate, cu moţ de frişcă.

Diriginta, profesoară de română, a fost de asemenea mulţumită de talentul meu.

Îmi amintesc de o compunere despre aventurile domnului Goe după sosirea la Bucureşti. A fost un bun exerciţiu de imaginaţie. Mi-a ieşit compunerea din prima încercare, corecturile nu au mai fost necesare şi râsetele colegilor au fost dovada că domnul meu Goe a avut succes.

Băteam câmpii cu graţie, după cum obişnuia să-mi spună mama. Scriam şi poezii, dar ele au apărut mai târzior, când au început să mă podidească pubertatea iar, mai apoi, adolescenţa. A fost crunt, ce să vă spun... Iubiri neîmpărtăşite, trup chinuit de hormoni, lipsa garderobei, complexe de inferioritate resimţite dureros în urma replicilor răutăcioase ale unuia sau altuia. Vă zic: dacă aveţi de gând să atacaţi un adolescent care, oricum e puţin nebun, conform cercetărilor în domeniu, puneţi mai bine mâna pe un hârleţ şi săpaţi grădina din faţa casei sau a blocului.

Despănuşam păpuşoiul la muncile agricole de toamnă şi vorbeam cu profesoara de română despre “Enigma Otiliei”, romanul meu preferat la acea vreme.

Citeam orice carte îmi pica în mână, oricât de plictisitoare ar fi fost. Comentariile literare mi le scriam singură şi le dădeam mai departe, la copiat.

Anii de liceu au trecut cu greu, poveştile din capul meu s-au estompat sub tonele de culegeri de matematică şi de fizică. Nu am mai scris nimic, nu am mai bătut câmpii, fiindcă mă bătea soarta pe mine.

Proful de fizică i-a spus mamei cândva că-s cam tâmpită, dar nu trebuie să se îngrijoreze, că s-o găsi vreun tractorist prin Rădăuţi să mă ia de nevastă. Mi-a prevestit o viaţă de stat la cratiţă şi de născut o coşarcă de copii.

Proful de fizică n-are de unde să ştie că nu m-am măritat cu un tractorist, ci cu un om pe care-l iubesc, de vreo treizeci de ani încoace, tot mai mult pe zi ce trece. Culmea este că proful de fizică l-a cunoscut pe omul ăsta drag, fiindcă i-a fost elev. L-a tratat cu acelaşi sictir. Viaţa e ciudată uneori: din două rebuturi, doi rataţi fără pedigree, răsare o fiinţă nouă, capabilă să-i întreacă în toate privinţele pe toţi denigratorii, dându-le clasă cu zâmbetul pe buze.

La final de liceu mă gândeam la facultatea de filologie, cum îi spunea pe atunci. Nu am primit acordul de la conducătoarea vieţii mele.      M-am pornit cu valiza în mână să mă fac economist. Au urmat alţi trei ani de bilanţuri contabile şi de statistici care-mi rânjeau răutăcioase dintre paginile cursurilor.

Am devenit adult, a trebuit să muncesc. Poveştile şi-au făcut , din nou, loc în viaţa mea, când am început să compun lungi şi frumoase scrisori comerciale către partenerii de afaceri ai firmei unde lucram. Este adevărat că scrisorile mele aveau cel mai mare succes la austrieci, o naţie bonvivantă prin definiţie. Însăilam scrisorele frumoase, menite să-i înduplece să amâne termene de livrare sau să accepte preţuri mai mari pentru produsele executate în firma unde lucram. A fost frumos, mai ales că, atunci când mergeam în delegaţii de lucru pe la firmele partenere, mă primeau oamenii cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise. Nu ştiu dacă ştiţi, dar e foarte greu să-l faci pe un neamţ care-ţi datorează bani pentru munca prestată să zâmbească. Eu am făcut-o.

Următoarea etapă a vieţii mele mi-a deschis larg de tot porţile către lumea poveştilor: m-am făcut educatoare cu acte în regulă şi cu diplomă de licenţă.

Am ajuns, în sfârşit, acasă!

La început, inventam poveşti menite să-i liniştească pe piticoţi. Apoi m-am gândit că ar putea să înveţe una-alta din poveştile mele. Le povesteam câte-n lună şi în stele. Îmi plăceau clipirile alea de ochişori atenţi. Îmi plăcea simplitatea cuvintelor pe care le însăilam. Îmi plăcea chiar şi izolarea noastră, rupţi fiind oarecum de ce se petrecea dincolo de uşa închisă a grupei.

Unele poveşti mi-au fost publicate. N-am primit nicio para chioară pentru asta, editura considerând probabil că-mi face o favoare publicând ce am imaginat eu în timp ce băteam câmpii cu graţie. E bine şi aşa: n-am fost niciodată bogată în bani şi nici n-am să fiu vreodată.

Alaltăieri am primit însă confirmarea că poveştile scrise de mine sunt băgate în seamă de cineva foarte important pentru sufletul meu. Este vorba despre o persoană care mi-a fost dascăl în timpul facultăţii. A vorbit frumos despre poveştile mele şi despre felul în care le folosesc. Mi-a dat senzaţia că n-am trăit şi muncit degeaba pină în momentul ăsta al vieţii mele. Am ajuns acasă, m-am gândit la vorbele ei şi mi-a venit să plâng: am 45 de ani şi graţia cu care am bătut câmpii până acum a fost observată.

Dacă sunteţi părinţi de copii şi citiţi poveste asta a mea, luaţi aminte la ce vă spun: nu-l lăsaţi pe amărât să se irosească o jumătate din viaţă , staţi pe lângă el şi ajutaţi-l să bată câmpii cum ştie el mai bine, pentru că nu v-aţi făcut părinţi de proiect personal, ci v-aţi făcut părinţi de OM liber în cuget şi simţiri.

OAMENII CU GAZELE

O zi de miercuri obişnuită. Prânz. Concediu. Relaxare. Mental sunt pregătită sa mai scriu câteva pagini la lucrarea mea de gradul I.

Bătăi în uşă. Dulăii mei de pază latră ca bezmeticii. Mă uit şi văd în faţa uşii un bărbat tânăr. Mârâi în sinea mea : “Ăştia cu ofertele lor…”. Fiindcă sunt o persoană prietenoasă, deschid uşa ca să-i zic un nu-mulţumesc cu zâmbetul pe buze. Până la urmă, tonul face muzica.

- Bună ziua, de la gaze suntem.

- Bună ziua!

- Am venit pentru verificare. Putem intra?

- Da, poftiţi.

Intră în casă tânarul înalt, tricou roz, blugi skinny, I-Pad- am să-i zic Junioru- urmat de un bărbat aflat la vârsta pensiei- am să-i zic Senioru- mic, slab, uşor cocârjat, purtând o salopetă cu două numere mai mari, ţinând în mână o valiză uriaşă, cu unelte.

Junioru se instalează tacticos la masa din bucătărie, scoate I-Padul, mai scoate un tabel, mai scoate un aparat POS, oftează, scoate un pix şi începe să scrie ceva, după ce mă întreabă cum mă cheamă, cum îl cheamă pe soţul meu, ce număr de telefon are , data nunţii n-a cerut-o, dar a cerut să vorbească cu Gabi la telefon. Mă uit la tricoul lui roz şi rânjesc în sinea mea, gândindu-mă la cât de mişto e Gabi şi ce voce  bestială are la telefon. Mă uit la mine şi-mi văd hainele de casă largi, cu pete de la mâncarea gătită şi mă gândesc la moţul meu prins în vârful capului. Nu-s machiată, nu-s aranjată, nici nu miros a parfum şi-s desculţă.

Senioru se apropie încet, cu o baghetă, de centrala din bucătărie. Încet, o manevrează, pufnind uşurel. Junioru începe să tasteze frenetic şi să tipărească cearceafuri care ies din POS şi-mi inundă masa din bucătărie. Senioru se aşează oftând pe alt scaun de la masă şi răspunde la două-trei telefoane urgente ( afacerile nu pot aştepta).

Junioru mă întreabă unde-i dosarul centralei. Habar n-am, zic, îl sun pe soţu’…  Se înseninează: vreau să vorbesc şi eu cu el. Îl sun pe Gabi, care bineînţeles că nu ştie unde e dosarul. Gabi nu ştie unde e tricoul ăla mişto, gri, nici unde-s blugii ăia lejeri. Bwahahahaha, doar eu pot şti unde e dosarul! Dar acum am uitat. Junioru află totuşi că am făcut revizia în urmă cu doi ani şi că vara asta e scadentă următoarea.

Senioru se uită insistent în direcţia espressorului. Mă uit şi eu: nu am cafea făcută. Mă ruşinez gândindu-mă că aş fi putut oferi o cafeluţă musafirilor mei. Ruşinea însă îmi trece repede.

Junioru face o pauză din tastat şi tipărit şi mă întreabă:

- Unde-i baia?

- Acolo…

- Pot să merg la baie?

- Da…

Mă ridic şi-l însoţesc cu privirea. Nu-mi vine să cred că a mers la baie să facă pipi. Sunt o naivă. Prin geamul de la uşă îl văd cum inspectează baia în timp ce stă nemişcat în faţa wc-ului . Capul meu începe să se învârtă: azi dimineaţă nu am schimbat prosopul alb, de mâini, nu am frecat cu Cif chiuveta şi cada, cred că mi-am lăsat pijamaua agăţată în baie, noroc însă că am dus pe balcon rufele murdare adunate în ligheanul de sub chiuvetă. Nu i-am spus care-i prosopul de mâini. Săpunul lichid e pe terminate, sper să mai ajungă de-o spălare… Mă opresc. Drăcuşorul din mine e fericit şi-şi freacă mânuţele: ce mişto ar fi să folosească prosopul ăla pufos, verde. E prosopul pentru picioare.

În timpul ăsta Senioru stă calm pe scaun şi se uită în jur. El nu simte nevoia să-mi spună ce a constatat cu bagheta lui fermecată şi nici eu nu simt nevoia să-l întreb. Lui i-e lene. Eu încep să mă enervez. În plus, câinii latră ca bezmeticii de după uşa închisă. Junioru şi Senioru nu par afectaţi de corul de  urlete paroxistice din camera Amaliei. Eu am deja sinapsele cârlionţate.

La un moment dat, Junioru eliberat de presiune începe să comunice cu mine. Are să ia legătura cu soţul meu – maaaaan, you’ve got an obsession!- pentru a stabili data următoarei întâlniri în vederea reviziei. Îi dă Seniorului la semnat cearceafurile alea interminabile, după care mi le bagă şi mie sub nas. Semnez ca tuta, văd totuşi ceva cu 244 lei. Întreb dacă am ceva de plătit. Zice că nu, o să plătească soţu’ când cu revizia. Aleluia!

După ce am semnat, observ că se pregătesc de plecare. Înceeeeet, fără grabă… Senioru se opreşte şi oftează:

- Ce bine-i la umbra, colegu’… Uite, văd o scrumieră pe masă. Nu ştiam că în casa asta se fumează.

Eu tac şi încep să număr în gând până la 10, cum făcea Costică din “Buletin de Bucureşti”. Junioru-i zice:

- Nu-ţi mai aprinde acuma, că plecăm.

Senioru scoate o ţigară din pachet şi şi-o aprinde cu bricheta mea. Analizează bricheta şi dă s-o bage în buzunar. Se răzgândeşte, o trânteşte pe masă şi…

- No, hai ş-om mere, colegu’ !

Salută amândoi şi ies pe uşă lăsând în urmă un miros de ţigară ieftină.

Închid uşa, eliberez fiarele.

Aştept să-mi zică soţu’ pe când e stabilită următoarea vizită a lui Junioru şi Senioru. Am să schimb toate prosoapele din baie, am să spăl scrumiera, am să pregătesc o prăjiturică bună şi aromată cu fructe, am să pun la făcut o cafeluţă şi am să destup un borcănel cu dulceaţă din aia bună, de vişine. Nu de alta, dar în cazul în care Gabi nu va fi o gazdă perfectă, n-aş putea suporta dezamăgirea Juniorului

Recunosc: l-am înşelat!

Era duminică seara. Patul făcut, linişte şi căldură în casă. Copilul în camera lui, câinii strecuraţi pe sub paturi sau pe paturi, dormitând pufos.

          Noi doi, împijămăliţi, un fel de Coni Leonizi faţă cu reacţiunea din zilele noastre. La TV emisiuni cu urlători. Nu reuşesc să ţin pasul cu tot ce se petrece pe scena politică, aşa că-l mai întreb din când în când pe el: “Cine-i ăsta? Da’ ăla ce zice? Despre ăstalaltu’ ce părere avem?”. Mă plictisesc îngrozitor, dar trebuie să fac compromisuri: avem un singur televizor în casă şi, de obicei, eu sunt cea care alege filmele şi emisiunile la care ne uităm. El nu mă contrazice pentru că ştie că seara orele de glorie sunt ale lui: circus mundi pe canalele cu programe de ştiri non-stop.

          Seara aceea a fost una specială: el a adormit pe neaşteptate.      M-am uitat la el şi i-am văzut ochelarii alunecaţi spre vârful nasului. Mâna era încă pe telecomandă, dar strânsoarea nu mai era la fel de fermă. Respira uşurel şi frumuşel ca un copil care a adormit      ştiindu-se  iubit, hrănit şi cu scutecul schimbat.

          La început nu am îndrăznit să mă mişc deloc: am aşteptat să treacă în stadiul N2 al somnului. Chestiune de nevastă iubitoare şi atentă asta cu stadiile somnului stăpânului gospodăriei.

          Când l-am simţit că face click spre N2, am acţionat: l-am înşelat, oameni buni!

          M-am foit uşurel în coconul meu de plapumă pufoasă, inspirând cu nesaţ mirosul sexy de balsam din ăla albastru. M-a străbătut un fior de plăcere ştiind ce mă aşteaptă.

          A apărut o piedică în calea planurilor mele: copilul! O umbră acuzatoare s-a aplecat deasupra mea şi a şoptit îngrozită: “Ce faci?!”. Am şâşâit-o şi, aducându-i aminte că încă nu i-am dat banii de buzunar pe luna asta, am expediat-o cu un gest înapoi în camera ei.

          Calea spre păcat era liberă.

          Mi-am aranjat buclele rebele în spatele urechilor, mi-am frecat uşurel palmele mirosind a Temptation de la Victoria’s Secret  şi... am şutit telecomanda.

          Am dat sonorul mai încet şi am butonat până am ajuns la emisiunea aceea în care mamele se schimbă între ele. N-am mai văzut emisiunea de câţiva ani din cauza lui, pentru că este un tiran şi nu-mi dă voie să mă uit la emisiunea aceea, habar nu am de ce: până la urmă, acolo se urlă la fel de mult ca în emisiunile lui, dar emisiunea cu mame este mai interactivă.

          Una dintre mamele din emisiunea pe care am văzut-o eu era de treabă. Cumva, îmi amintea de mine: durdulie, binevoitoare, făcea clătite bune, avea o fetiţă drăguţă şi un bărbat cu care se iubea. Despre ea nu vreau să scriu nimic, pentru că nu m-a minunat nimic.

          Cealaltă mamă m-a minunat însă. Blondă vopsită, unghii tehnice, sprâncene bine pensate, blugi cusuţi pe ea, geci scurte, bijuterii multe-multe, siguranţă de sine. Ea nu găteşte mâncare (soţul e bucătar), nici nu are loc de muncă ( pentru ce?), curăţenie prin casă face doar când are chef, de fetiţa ei se ocupă doar atunci când o ia la shopping. Shopping? Zilnic. Ce? Haine şi papucăraie.

          Are femeia o obsesie despre care-i povesteşte tatălui de schimb: o geacă de patru milioane. Lungeşte povestea cu geaca de-a lungul întregii emisiuni. Omul e uimit de anduranţa ei într-ale achiziţiilor  şi, în timp ce curăţă zarzavaturile pentru supă, o chestionează. O întreabă de unde are bani pentru atâtea haine. Mama îi povesteşte că, de obicei, îl păcăleşte pe bărba’su şi-i spune că i-a cumpărat jucării scumpe fetiţei, adevărul fiind că jucăriile sunt ieftine iar diferenţa între declaraţii şi realitate intră în bugetul pentru dressing. Dacă nu-i merge cu bărbatul, apelează la tatăl ei care o susţine financiar ori de câte ori îl roagă.

          Mă uit, mută de uimire, la emisiune. Destăinuirile continuă: fetiţa n-o iubeşte pe ea, ci pe tată. Tatăl o răsfaţă, se joacă, îi acordă atenţie. Ea, mama, nu are nici chef şi nici timp pentru aşa ceva. Până la urmă, ea şi-a făcut datoria şi a născut copilul. Mai mult nu i se poate cere. Are nevoie de timp pentru ea, pentru manichiură, pedichiură, cosmetică şi coafor. Hainele din dulap nu sunt niciodată suficiente iar noutăţile care apar în magazine sunt atââââât de tentante      ( se revine la geaca de patru milioane).

          Dacă stă în casă mai mult de o zi, fără să se plimbe prin magazine, zice că o apucă pandaliile şi face ca un câine turbat.

          Săptămâna petrecută la familia de schimb e groaznică şi ea    nu-şi găseşte locul. Nu are nicio preocupare. Încearcă să se apropie de fetiţa de schimb dar cea mică urlă şi o respinge. Nu înţelege de ce. Habar n-are că ăştia mici au un mămicometru care funcţionează ireproşabil.

          Sunt atât de captivată de emisiune încât mă uit şi la reclamele la medicamente şi vopsea pentru pereţi din pauzele publicitare.

          Săptămâna de schimb se termină şi cuplurile se pregătesc să se reunească. Se întâlnesc la un restaurant şi discută despre experienţele trăite. Mama despre care vă povestesc este relativ bucuroasă de revederea cu soţul ei. Soţul este relativ bucuros că-şi recapătă consoarta.

          Soţul de schimb pune cărţile pe masă şi-i povesteşte celuilalt soţ că nevastă-sa îl cam înşeală la bani. Înşelatul recunoaşte că ştie. Înşelătoarea nu dă semne că i-ar păsa de impresia pe care o lasă în urma ei: este prea obosită. Mama cealaltă ( durdulia care face clătite bune) o îndeamnă să se ocupe mai temeinic de fetiţă, spunându-i că na,  ăsta ar fi unul dintre rosturile ei, dacă nu are serviciu şi are tot timpul din lume la dispoziţie. Blonda, cu gândul probabil la geaca ei, dă uşurel din cap şi nu pare să priceapă nimic din ce i se spune.

          Emisiunea se apropie de sfârşit. Concluzia blondei? N-a avut nimic de învăţat de la familia de schimb şi, mai mult decât atât, fiind extrem de obosită trebuie să-l convingă pe soţul ei s-o ducă vreo câteva zile la Băile Herculane, ca să-şi revină. Pe genericul de final scrie – vai, ce uşurare!- că, până la urmă, a reuşit să-şi cumpere geaca de patru milioane.

          Las telecomanda din mână şi trag o singură concluzie: emisiunea a fost regizată, pentru că dacă o asemenea caricatură de femeie ar exista în realitate, ea nu ar merita să fie promovată într-o emisiune la care se uită şi alte mame. Nu pot decât să sper că, în schimbul ridiculizării la care s-a expus, a primit o sumă frumuşică de bani, care să-i acopere cheltuielile şederii la Băile Herculane.

          Întorc capul şi mă uit la el: click-ul către stadiul N3 al somnului trecuse de mult şi pe buze i-a răsărit un zâmbet pişicher, care     parcă-mi transmite: “Cine dracu’ te-a pus să te uiţi la porcăria asta?”.

          L-am înşelat şi, la drept vorbind, nu mi-a plăcut. N-am s-o mai fac niciodată şi promit că am să fiu cuminte de acum încolo,   uitându-mă duminicile la orice emisiune cu urlători pe placul lui. Poate că dacă am să fiu  o soţie ascultătoare  are să mă ducă şi pe mine cândva la Băile Herculane.