Eu, stăpâna mirodeniilor

Prima şi întâia oară vreau neapărat să vă urez « La mulţi ani ! », fiindcă nu ne-am întâlnit aici de un an. Sper că anul nou v-a găsit sănătoşi, veseli şi neînzăpeziţi.

          Au mai trecut încă un Crăciun şi încă un revelion iar astăzi sărbătorim Boboteaza. Ah, ce bine că e sărbătoare mare şi nu trebuie să muncim ! Pardon, eu trebuie să muncesc, la fel şi soţul meu, la fel şi alţi oameni care, din păcate, nu vor avea ocazia să se strângă la prânz în jurul mesei încărcate cu toate cele trebuincioase sărbătoririi Botezului Domnului. Nu de alta, dar a trecut mai puţin de o săptămână de când ne-am ghiftuit cu conţinutul cărucioarelor ticsite de prin marile magazine...

          E de bonton ca doamnele să fie, în afară de doamne, bune gospodine. Ideal este să fii doamnă şi în cuhnie, gătind bucate alese îmbrăcată cu o fustă clasică, o elegantă bluză din mătase, purtând tocuri şi un şorţuleţ de bucătărie cu margine din dantelă. Adică eşti o adevărată doamnă doar dacă citeşti din Schopenhauer în timp ce rulezi sarmalele, pregăteşti piftia, somonul, tortul de bezele şi alte mâncăruri pretenţioase, pe care n-o să le enumăr aici, fiindcă nu le cunosc nici măcar sub formă de nume.

          Fiecare Crăciun mă găseşte ruptă de oboseală, din cauza şmotrului general şi a frigului îndurat cu ocazia aerisirii locuinţei. Anul ăsta a fost mult mai greu ca de obicei, pentru că izolarea balconului nostru a durat până cu o săptămână înainte de sărbătoare, aşa că nu vreau să-mi mai aduc aminte de haosul care domnea pe domeniul  nostru în perioada respectivă.

          Nefiind o doamnă în sensul clasic al cuvântului, nu am avut niciodată “femeie” angajată pentru curăţenie, nici vreo firmă specializată. Este una dintre plăcerile vieţii mele să-mi simt mâinile descoamate de atâtea soluţii de curăţat folosite, şalele frânte de atâta frecat şi lustruit şi gâtul inflamat de atâta inspirat aer rece. Refuz chiar să-mi cumpăr un mop ( maică-mea are o colecţie impresionantă de ustensile, ea achiziţionând ultimele apariţii , aşa cum şeicii îşi cumpără cele mai noi şi mai scumpe maşini de pe piaţă), pentru că mi se pare mai creştineşte să stau în genunchi, cu o cârpă în mână, rugându-mă să scap odată de tot praful depus prin camere în locuri despre care nici nu bănuiam că există.

          Revin aşadar la ziua în care am fost mulţumită de curăţenia din casă, făcându-mi planuri pentru bucatele cu care urma să-mi delectez familia. În general, noi suntem autişti. Mâncăm aceleaşi feluri de mâncare, gătite an de an în exact acelaşi fel. Nu riscăm, nu divagăm, nu improvizăm. Vânzătoarele din zona în care locuim nici măcar nu au nevoie să ne întrebe ce cumpărăm. Până şi gramajele sunt aceleaşi, pentru că nu aruncăm mâncare la gunoi, gătind exact atât cât putem mânca fără să fie nevoie să chemăm arafatu’ în sfânta zi de Crăciun.

          Anul ăsta ceva s-a schimbat. Anul ăsta mi-am încălcat principiile, ascultând de maică-mea şi rău am făcut.

          Povestea începe mai demult. Nu ştiu dacă aţi văzut filmul “Stăpâna mirodeniilor”. Filmul este destul de prost, dar actriţa este aşa de frumoasă, încât restul nu mai contează. De când am văzut filmul, mi-a rămas sufletul la mirodeniile acelea apetisante, cu care unii au habar să lucreze. Eu nu ştiu să lucrez cu mirodenii, singura mea soluţie la o mâncare fără gust este să mai adaug oleacă de usturoi sau încă o linguriţă de sare. Dacă vreau să fiu excentrică şi să risc, arunc puţină smântână în mâncare, dar aici se opreşte fantezia mea într-ale bucătăritului. Cred că este momentul să conştientizez faptul că nu sunt o adevărată doamnă şi că habar nu am nici să gătesc, nici să mă gătesc ca o doamnă.

          Totuşi , anul ăsta am vrut să fac o ultimă încercare de rafinare a mea, din dorinţa de a mă dezvolta personal, aşa că la îndemnul mamei mele am vizitat un magazin de mirodenii dintr-un mare supermarket. Magazin mic, cochet, cu mobilier verde, din lemn natur. O minunăţie, o oază de firesc într-o mare a consumismului deşănţat. Borcane frumos etichetate, aşezate cuminţi pe rafturile curate. M-am năpustit ca un copil în magazinul cu jucării. Soţul meu iubit şi răbdător ca un mucenic m-a însoţit uşor reticent, pentru că mă cunoaşte foarte bine şi ştie când îmi forţez limitele mai presus de putinţe. El ştia, dar nu a vrut să mi-o spună, că sunt pe punctul  nu de a mă dezvolta personal, ci de a-i dezvolta lui nişte accese de strănut cauzate de amalgamul acela puternic de arome care mai de care mai orientale. A tăcut însă, fiindcă eram dezlănţuită, cu ochii mari, luminoşi şi cu obrajii îmbujoraţi de fericire. Eram, în  sfârşit, stăpâna mirodeniilor!

          Am cumpărat trei mirodenii, în trei punguţe mici, mici de tot. Amestec pentru sarmale, chimion măcinat şi ceva amestec de legume pentru toate mâncărurile. Aş mai fi cumpărat vreo două,trei punguţe, dar am fost scoasă uşurel din magazin de soţ, care cu un ton blând, cu care se liniştesc de obicei copiii isterici, m-a rugat să încerc mai întâi noile achiziţii, promiţându-mi că “ mai venim noi pe aici, mamă dragă...”. Am acceptat şi am plecat amândoi către casă.

          Descărcând cumpărăturile din sacoşă nu am observat nimic nefiresc la bărbatul cu care-mi împart bucuriile, necazurile şi sarmalele de sărbători. Tăcea ca un mucenic, îndurând chinuri mari, fără a-mi spune nicio vorbuliţă. Într-un final a luat o bulină contra durerilor de cap. Eram atât de concentrată pe noile achiziţii, că nu  mi-am dat seama că nebunia mea aromată îi face rău. Până la urmă a şoptit cu mult tact că-l cam doare capul din cauza mirosurilor din punguţe. Am scos punguţele şi i le-am dat la mirosit, cu rugămintea  s-o identifice pe vinovată. “Asta cu amestecul pentru sarmale...” mi-a spus, aşa că am aruncat-o la gunoi. O bucată din sufletul meu a plecat odată cu punguţa, împreună cu şansa dezvoltării mele ca doamnă.

          Am pregătit, ca de fiecare dată, salata de sfeclă roşie cu hrean. Este una dintre mâncărurile mele preferate, aşa că o gătesc cu drag şi spor. Anul ăsta am greşit, anul ăsta nu mi-am ascultat propriile instincte şi am adăugat o linguriţă de chimion măcinat peste sfeclă. Din dorinţa de a nu-mi strica sărbătorile, mucenicul din dotare a tăcut, luând încă un hap. Aşa-zisul chimion puţea înfiorător, dar eu mă ambiţionasem. N-aş fi recunoscut nici în ruptul capului că în punguţă era orice altceva decât chimion măcinat.

          Salvarea soţului meu a venit de la copil, care spre deosebire de el, este mult mai tranşant. Neştiind de sacrificiul făcut de mine odată cu aruncarea punguţei de amestec pentru sarmale, ajunge în bucătărie, se opreşte şi exclamă :” Pfaaaaaiiii, ce naiba pute în halul ăsta??!! Parcă ar fi un bătrân mort şi măcinat pus în mâncare!”.

          Acela a fost momentul în care mi s-au năruit visele. Am recăzut în propria-mi dizgraţie, vizualizându-mă peste încă vreo douăzeci de ani, gătind aceleaşi sarmale, aceeaşi salată boeuf, aceleaşi ciupercuţe cu maioneză, aceleaşi torturi şi ciorbe, asa cum un condamnat pe viaţă la galere trage de vâsle în acelaşi ritm, fără a vedea încotro se îndreaptă corabia.

          Salata mea extravagantă de sfeclă cu hrean a luat de asemenea calea gunoiul, fiind refăcută a doua zi după reţeta autistă, deja consacrată.

          Nu sunt o stăpână a mirodeniilor, dar mai am un as în mânecă: a treia punguţă, cea cu amestecul pentru orice fel de mâncăruri a rămas pitită în dulăpiorul meu cu condimente. Ea stă acolo, în întuneric, necunoscută şi nemirosită de nimeni, în afară de mine, protectoarea ei. Ea este acum mică, dar va creşte mare şi atunci când cele două nasuri sensibile din casa mea nu se vor aştepta, punguţa va răsări asemenea dragonilor lui Daenerys Targaryen din “Game of Thrones” şi-mi va răzbuna umilinţele îndurate. Aşa să-mi ajute Jamie Oliver!

         

         

Hai la poze cu maimuţa!

A mai trecut o serbare. Prima noastră serbare cu public. Copii de patru ani ( unii de aproape patru ani), îmbrăcaţi frumos, cu costume naţionale, deloc speriaţi de avalanşa de mame, taţi, bunice şi bunici, fraţi, surori, unchi şi mătuşi. Sala de grupă arhiplină. Decor frumos, brăduţ împodobit, staţie de amplificare, ca să se audă bine de tot fiecare cuvinţel.

La fiecare serbare am fiori pe şira spinării, dar nu de frica unui eventual eşec, ci pentru că îmi dau seama de imensa capacitate de concentrare şi de potolire a sufleţelelor de care mă ocup zilnic, atât cât pot şi eu. De obicei, la repetiţii, serbarea se anunţă un fiasco. Aproape nimic nu iese cum trebuie. Nu se aude bine, nu există sincronizare, funduleţele nu-s liniştite pe scăunele, fiindcă serbarea se anunţă prea lungă. Acolo însă, în faţa mulţimii cu bliţuri şi cu haine de gală, funduleţele se potolesc, guriţele tac atunci cînd trebuie, microfonul e ţinut aproape de guriţă iar reverenţele par aduse de la Balul Operei din Viena. Poeziile sunt spuse taaaaaare, cu intonaţie iar cântecele sunt cântate din suflet, chiar dacă uneori puţintel cam fals, pentru că nu-s nici eu vreo specialistă într-ale trilulitului.

După serbare urmează pozele cu maimuţa. Desigur că modurile de abordare diferă. Uneori primesc câte un “vă rugăm...”, alteori aud şi un “am dori...” dar aud de multe ori şi un “vrem...”, după care poza e făcută cu o mână ţinând telefonul iar cealaltă băgată în buzunarul blugilor.

Ştiu exact ce se crede  în general despre noi, educatoarele: nişte fiinţe inferioare, cu şcoală puţină, dar cu sufletul numa’ bun de supravegheat copiii la joacă, mâncat şi somnic. Zâmbesc de fiecare dată atunci când, din atitudinea unora sau a altora, îmi dau seama cât de puţin se ştie despre munca noastră din spatele cortinei. Noi suntem cenuşăresele care lustruim caracterele în devenire, suntem cele care, prin joc, le dăruim copiilor bunătăţurile spirituale şi mentale pe care le vor folosi o viaţă întreagă. Cu ajutorul marionetelor, a vaselor de jucărie, a maşinuţelor şi jocurilor de masă ( atâtea câte sunt, căci banii nu ne ajung niciodată), îi ajutăm pe cei mici să-şi descopere interesele, punctele tari, dar şi pe cele slabe, care au nevoie de întărire. Cu câteva foi de carton colorat, foarfeci şi lipici suntem capabile să creăm lumi magice, în care copiii să se scufunde fără a se teme. Sunt lumile pe care copiii le vor construi mai târziu, de-adevăratelea. Noi lucrăm în săli frumos împodobite, cu covoare moi şi curate, în care copiii se mişcă în voie, descoperind frumosul şi binele din jurul lor. Noi rămânem încărcate cu of-urile copiilor, care ne povestesc câte în lună şi-n stele, deşărtându-şi fricile, tristeţile şi angoasele în timp ce stau cocotaţi pe genunchii noştri. Noi suntem cele care trebuie să tăcem şi să plecăm ochii ori de câte ori unui părinte i se pare că i-am provocat copilului un rău. Nu, nu putem să-i spunem părintelui că greşeşte, pentru că noi suntem fiinţe inferioare, cu şcoală puţină, care habar n-au de psihologia copilului mic, de didactică, pedagogie. Abia mai încolo, către clasele primare vor putea părinţii să discute de la egal la egal cu doamnele învăţătoare, pentru că ele sunt cele care le pun copiilor stilourile în mână, învăţându-i scris-cititul. Ei, părinţii, încep încă de pe acum să-i înveţe pe copii literele alfabetului, dar şi adunări şi scăderi, pentru că neputincioasele de la grădiniţă stau degeaba toată ziua, jucându-se pe covor “de-a magazinul” şi “de-a familia”.

          Zâmbesc scriind rândurile acestea, pentru că, într-un fel mă amuză concepţia greşită care s-a cimentat în societatea românească. Noi, educatoarele, nu suntem doar cele care de două, hai trei ori pe an, organizăm serbări şi ocazional, mai învăţăm câte un cântec sau o poezie cu copiii. Munca noastră este la fel de importantă ca a celorlalţi dascăli care-i vor însoţi mai tirziu pe copii pe drumul lor către maturizare. Atâta doar că noi îi luăm în braţe şi în suflete când sunt mici, peltici, plângăcioşi şi mofturoşi iar după un an în care ne jucăm pe covor şi la măsuţe cu ei suntem capabile să-i prezentăm publicului aşa cum au devenit: nişte mici oameni serioşi, frumoşi, echilibraţi şi empatici, care înţeleg că există momente când ei trebuie să le ofere celor din familiile lor câteva mici momente de bucurie.

          Da, ieri le-au oferit momente de bucurie, drept pentru care părinţii au fost fericiţi. Copiii au fost lăudaţi iar noi am primit câteva cuvinte de apreciere, mulţumiri, chiar şi câţiva pupici pe obraji. Sincer, mă bucură aprecierea adulţilor, dar prefer să rămân în suflet cu fiorul pe care l-am simţit atunci când românaşii mei cu cizme, opinci, năframe şi clopuri au cântat « Leise rieselt der Schnee », pentru că un asemenea fior este cel care mă ajută mereu şi mereu să merg mai departe şi să-mi ţin gura închisă şi ochii plecaţi ori de câte ori cineva cu buzele strânse şi cu fulgere în priviri mă bănuieşte pe nedrept.

Peste ani şi ani viitorii şcolarii vor descoperi pozele făcute cu maimuţa lângă bradul de Crăciun, vor închide cărţile şi caietele şi-şi vor aminti probabil cu drag de vremurile în care din puţin , cu câteva foi de hârtie, un perforator şi puţin lipici reuşeam să construim împreună lumi fermecate, cu care nu se vor mai întâlni niciodată după ce vor ieşi pe poarta grădiniţei.

Fabulă despre câini şi pisici

Îmi murise câinele. Eram atât de tristă, încât mă durea tot corpul şi vorbeam de una singură, plângând în bucătărie. În casă era frig, mă simţeam golită de orice urmă de speranţă, nu mă puteam agăţa de niciun gând bun, care să mă scoată din disperare.

          Am mers la grădiniţă. Plângeam pe ascuns. Nu mă înţelegea nimeni, pentru că nimeni, în afara unei singure colege, nu are un câine acasă. Era doar un câine, o jivină necuvântătoare, uşor de înlocuit. Fusese o jucărie care s-a defectat şi a murit.

          Ne-am adunat mai multe educatoare, pentru că aveam şedinţă. Cineva a observat că aveam în dimineaţa aceea o faţă diferită de alte dăţi, când zâmbeam şi eram relaxată. Am fost întrebată de ce sunt tristă:

-         Mi-a murit căţelul.... după care lacrimile au început să-mi curgă pe obraji şi vocea mi s-a gâtuit.

Persoana care se interesase de mine a început să zâmbească şi mi-a raspuns:

-                     Offfffff, dar asta nu-i nicio problemă: pot să-ţi dau o pisicuţă. Am la ţară multe pisicuţe atât de drăgălaşe şi jucăuşe. Te-ar ajuta să mai uiţi de căţelul tău.

I-am mulţumit pentru intenţie, dar i-am spus că eu îl vreau pe căţelul meu înapoi, pentru că pe el l-am iubit mult şi nicio pisicuţă din lume nu mi-ar alina durerea din suflet.

Înainte de a merge mai departe cu povestea mea, ţin să vă spun că mie-mi plac foarte multe animale, inclusiv pisicuţele. Am o singură fobie – justificată printr-o postarea de-a mea mai veche- faţă de păsări.

Problema  este că-mi plac cel mai mult căţeii, în defavoarea pisicilor.

Câinele meu mă apără pe mine, îi apără pe cei dragi mie, îmi apără casa. Câinele meu nu m-ar trăda niciodată, încasând chiar şi lovituri în locul meu, de va fi cândva nevoie. Câinele meu nu toarce, nici nu se smiorcăie atunci când doreşte ceva de la mine. Nu mă mituieşte cu priviri languroase şi cu miorlăieli pline de promisiuni. El se aşează în faţa mea şi-mi spune exact ce-şi doreşte. Promisiunile de loialitate ale căţelului meu nu au fost niciodată încălcate. Nu m-a muşcat, nu m-a zgâriat, nu m-a luat prin surprindere. Câinele meu îmi cunoaşte prietenii şi-i respectă ori de câte ori vin în vizită.

          Eu am ales câinele drept prieten. Unii aleg pisica şi este dreptul lor să o facă, dar aceia care aleg pisica în locul câinelui trebuie să înţeleagă faptul că pisica există pentru a fi îngrijită de cei pe care-i tolerează în preajma ei, pe când câinele există pentru a-i îngriji pe stapâni.

Prefer să fiu prietena unui câine, decât sluga unei pisici.

VOI?

Mândria de a fi ceva , cineva, altceva

Tocmai am terminat de croşetat/tricotat o cuşmă colorată, dungată, lată şi sunt tare bucuroasă. Bucuria mea nu se rezumă la cuşma în sine, care încă nu şi-a găsit un stăpân, ci la perseverenţa mea într-ale cuşmăritului. Am crezut la un moment dat că o să-mi pierd cheful de tricotat sau croşetat, dar nu-i aşa: firele colorate pe care le-am adunat de-a lungul timpului mă aşteaptă cuminţi în punguţele lor, sortate pe game coloristice şi grad de pufoşenie. Andrelele stau culcate în cutia lor iar croşetele dorm în “Nähzeug”-ul păstrat de la Oma Musia, în care încă mai există acele folosite de ea, croşetele mititele şi aţa roz cu care cosea macrameurile. Vedeţi voi, o duc pe Oma Musia cu mine mai departe ocrotindu-i cu mare grijă lucruşoarele cu care mi-a rămas în amintire: elefantul ieftin din porţelan care şi-a găsit loc în biblioteca noastră, “Nähzeug”-ul de pe urma căruia câştiga bani, neaşteptând mila nimănui, două tipsii argintii decorative, pe care le ţin în cămară şi le spăl de fiecare sărbătoare, farfurioare de tort, un ceainic mic, mic de tot, din tablă scorojită şi alte asemenea amintiri.

          În esenţa noastră noi, oamenii de rând, nu putem să fim mândri de chestii măreţe. Noi putem să fim mândri de   propriile realizări, mărunţele, cotidiene şi trecute cu vederea de cei din jur.

          În ultimii ani s-a încetăţenit expresia “Mândru că-s...” . Eu am observat că mândria asta apare obsesiv în momentele de criză, atunci când ne simţim atacaţi. Nu suntem mândri că suntem cineva sau ceva sau altceva în viaţa noastră de zi cu zi. Uităm că suntem mândri, fiindcă suntem ocupaţi să muncim, să trăim, să dormim şi să ne trezim.

          Am studiat puţin problema mândriei şi am descoperit aici că mândria este unul dintre cele şapte păcate capitale. Suntem cu toţii de acord că poporul român este preponderent ortodox , aşa că sursa informaţiei ar trebui să fie suficient de credibilă.

          Am căutat în DEX şi definiţia mândriei .Iat-o aici.

          Bine, odată lămurită problematica mândriei, ar trebui să explic şi de ce nu pot să fiu eu mândră de anumite aspecte ale vieţii mele.

          Sunt bucovineancă. Bucovina este cea mai frumoasă regiune a României, oamenii din Bucovina sunt cei mai cumsecade oameni din România, mâncarea din Bucovina este cea mai gustoasă, istoria Bucovinei îmi este cea mai apropiată de minte şi de suflet, cei mai buni (foşti) prieteni sunt născuţi de asemenea în Bucovina, părinţii, bunicii şi străbunicii mei sunt bucovineni. Problema este că nu pot fi mândră că-s bucovineancă. De ce? Pentru că eu personal nu am niciun merit în a mă fi născut în Bucovina. Nici chiar mama nu are vreun merit. Este o întâmplare că m-am născut în Rădăuţi şi nu în Palilula sau în Suplacu de Barcău. Sunt extrem de fericită că m-am născut acolo, sunt recunoscătoare şi iremediabil îndrăgostită de Bucovina, dar nu pot fi mândră. Pot promova Bucovina prin poveştile mele, pot urmări toate emisiunile despre Bucovina, pot să-mi dezvălui originile oriunde m-aş duce în lume, pot citi cărţi despre istoria Bucovinei, pentru a fi capabilă să susţin o discuţie decentă, dar nu cred că-mi este permis să afirm că sunt mândră că sunt bucovineancă. Până la urmă, e o chestiune de semantică a propriei conştiinţe.

          Pe de altă parte, ruşinea de a fi ceva, cineva sau altceva este un păcat mult mai mare decât mândria de a fi ceva, cineva sau altceva. Ideea postării mi-a venit după ce am urmărit pe Facebook nu una, ci două postări cu femei plecate din România, care au ajuns în Italia. Într-un fel, amalgamul de română cu italiană este amuzant şi nu reprezintă nimic nou. Pe de altă parte însă, amalgamul este foarte trist, pentru că el simbolizează negarea propriilor origini. Desigur că apartenenţa la o nouă cultură şi civilizaţie ( italiană, spaniolă, americană, ecuadoriană, chineză, japoneză, etc) presupune o adaptare, o nivelare, un efort major de acceptare şi de interiorizare a unui nou set de reguli. O persoană puternic ancorată în propria conştiinţă nu va uita însă niciodată de unde a plecat înainte de a ajunge unde a ajuns.

          Cei plecaţi “dincolo” refuză câteodată să-şi amintească. Motivele pot fi multiple: un nivel de trai scăzut, o copilărie nefericită, relaţii sociale defectuoase, o traumă majoră. Desigur că există mulţi dintre cei plecaţi “dincolo” care vorbesc impecabil limba română chiar şi după mulţi, mulţi ani petrecuţi prin străinătăţuri. Desigur că există români care-şi învaţă copiii limba română, chiar dacă acei copii nu vor reveni niciodată în ţara părinţilor lor. Da, există foarte mulţi români care păstrează legătura cu cei de aici, tocmai pentru a nu uita de unde au plecat înainte de a ajunge unde au ajuns.

          Există însă şi mulţi români care aleg să uite. Nu este vina lor. Este vina celor care i-au educat atunci când erau copii cu minţi curioase şi proaspete. Nu ştiu dacă aţi observat, dar atunci când sunt întrebaţi de ce sunt români, majoritatea oamenilor răspund “pentru că Decebal, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu,  Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş”. Cam acolo s-a oprit mândria noastră de apartenenţă la poporul român. Trăim în trecut, dragii mei şi ne alimentăm conştiinţa colectivă cu amintirea unor personalităţi care au trăit în urmă cu sute de ani. În ultimul sfert de veac nu am acumulat niciun motiv de mândrie. Puţinele motive de mândrie sunt date uitării, minimizate, denigrate. Mulţi oameni au murit în decembrie 1989. Cine-şi mai aminteşte cu adevărat de acele zile şi de schimbările spectaculoase care au urmat? Cine le mai este recunoscător acelor oameni şi familiilor lor, care încă-i mai jelesc? Sufăr de fiecare dată când aud expresia “Mămăliga nu explodează de două ori.” Noi suntem nişte mămăligi, nişte mândri de Avram Iancu, Decebal şi Nicolae Bălcescu.

          Auzeam ieri la televizor că un jandarm francez venit să apere Ambasada României din Paris de asediatorii români dornici să voteze i-ar fi spus unui votant nemulţumit că “România este o pubelă”. Nu sunt adepta unor declaraţii sforăitoare, pentru că eu sunt un nimeni, alături de voi, ceilalţi nimeni, dar eu cred că acel jandarm nemulţumit că românii i-au stricat siesta de duminică ar merita o muştruluială grozavă. Motivul este simplu: din moment ce europenii au fost de acord să ne primească în marea lor gaşcă de importanţi, am devenit de-ai lor, aşa că jandarmul acela are datoria de a se comporta cu ai noştri asa cum se comportă cu ai lor. Logic, nu? Sau noi avem doar dreptul de a le spăla closetele, de a le construi casele şi de a le îngriji pe bani puţini copiii şi seniorii?

          Dacă este să ne gândim bine, din moment ce însăşi comunitatea de români plecaţi din România nu are pretenţii de la ea însăşi, uitându-şi în unele cazuri chiar şi limba maternă şi limitându-se la vagi şi sporadice episoade de mândrie naţională , ce pretenţii putem avea de la unii străini, care habar nu au unde se află România pe harta lumii?

          Da, este bine să lăcrimăm când vedem drapelul, este foarte bine să urmărim defilarea de 1 Decembrie, este bine ( sau nu?) să-l votăm p’ăla care zice că o să aibă grijă de românismul nostru, este bine să... de toate ce ţin de identitatea noastră ca popor. Eu zic însă ca până la mândria aceea nesusţinută prin realizările proprii şi mărunte ale fiecăruia dintre noi, este mai bine să ne suflecăm mânecile, să muncim până nu mai putem, să ne educăm de-adevăratelea copiii, chiar şi cu preţul  supărării acestora, să avem grijă de seniorii noştri, fiindcă ei merită respectul nostru, să tăcem şi să gândim mai mult, să înjurăm mai puţin şi să citim mai multe cărţi, să cheltuim mai puţin pe haine şi mai mult pe antisudorifice şi pastă de dinţi. Abia atunci când gaşca europeană se va opri în loc, se va uita la noi şi rânjetul ironic i se va şterge de pe faţă, vom înceta să mai fim nişte toleraţi.

          Sunt bucovineancă, sunt româncă, sunt etnic german, dar nimic din toate astea nu mă face să mă simt mândră, ci doar fericită. Da, sunt fericită că trăiesc vremuri în care pot lucra, îmi pot educa copilul, pot călători prin lume, pot să-mi exprim părerile fără să-mi fie teamă.

          Sunt bucuroasă că am avut parte de o educaţie sănătoasă, care mi-a întărit coloana vertebrală şi mi-a păstrat mintea şi sufletul deschise. N-o să fiu  mândră decât de realizările copilului meu, chiar şi cu riscul de a comite un păcat capital.

          Aşa că celor care-s mândri că sunt români şi cam atât le-aş sugera să lase mândria la o parte şi să descopere fericirea de a realiza , de a construi, de a educa, de a însănătoşi, de a uni, de a bucura, de a trăi. Printre şi pentru oamenii din jurul lor.

P.S.: Celor care au de gând să se certe vreodată cu mine pe tema mândriei, le-aş spune să-şi facă timp să citească forumurile şi postările de pe reţelele de socializare în care vorbesc românii între ei dar şi despre ei înşişi.