Sunt părinte: ce mă fac?!

Când eram eu copil , viaţa era foarte frumoasă şi simplă: mă puteam oricând baza pe o vorbă bună de-a lui tata şi pe-o palmă sănătoasă  de-a mamei. Bunicile se ocupau cu hrănitul, aşa că în mintea mea mică şi proastă sarcinile de serviciu era clar structurate atunci când aveam de mă adresat unuia sau altuia.

          Părerea mea este că vremurile au devenit din ce în ce mai tulburi şi copiii din ce în ce mai bulversaţi, fapt care a condus la o tendinţă crescândă a vizitelor la psihoterapeuţi.

          Ca de obicei, o să vă povestesc întâmplări din viaţa mea, în paralel cu observaţii pe care am a le face în privinţa trendurilor actuale. Ştiu că a fi părerolog este o modă acum, dar după cum ştiţi, eu una nu mă bag nici în domeniul sănătăţii, nici al politicii, nici prea mult în al religiei, nici în alte domenii de interes major, pentru că domeniul în care cred eu că sunt specializată este cel al copilăritului. În paranteză fie spus : lumea s-ar dezvolta mult mai frumos dacă fiecare şi-ar vedea de treburile sale, în domeniul în care are cel mai ridicat nivel de expertiză.

          Purced aşadar la înşirat aleatoriile mele amintiri.

1. Copilul, adică eu, nu vrea să-şi facă ordine în cameră. Hainele sunt aruncate alandala pe pat, pe scaun, pe covor sau sunt înghesuite şi boţite prin dulapuri. Pe sub pat zac uitate ambalaje de la bomboane şi castronele cu urme de budincă uscată. Copilul se tăvăleşte pe patul cu păturică roz, miţoasă şi visează la naiba mai ţine minte ce anume. Cert este că visează copilul, cu un zâmbet tont pe faţă, fără să ştie ce-l aşteaptă.

          Tata vine acasă, salută copilul,  se spală, îşi schimbă hainele, mănâncă, după care simte nevoia să se odihnească olecuţă. Copilul visează în continuare, fericit că tata a venit acasă. Trocuţele cu budincă sunt în continuare sub pat.

          Se aude cheia în uşă. Vine mama. Mama soseşte acasă, ştiind că urmează să gătească, să spele, să deretice, să... chestii din acelea de mamă, nu vi le mai înşir.

          Prima dată deschide uşa camerei copilului. Copilul în continuare fericit, tăvălit pe pat, cu o carte în mână. Mama salută copilul, după care cu privirea-i în infraroşu descoperă mizeria de sub pat ( n-am înţeles-o p’asta cu puterile de Superman ale maică-mii niciodată, dar poate că o să-mi iau notiţe cândva). Mai scanează mama ţoalele aruncate prin cameră şi praful din bibliotecă, caietele aruncate pe birou şi face doi paşi în camera. Urmează două palme scurte- jap!jap!- date copilului, după care ordinul clar formulat:” Fă-ţi ordine în cameră, scoate mizeriile de sub pat, şterge praful, că de nu...”

          Copilul iese din starea Zen, încearcă să-şi revină din buimăceală şi execută ordinele.

          Buuuuuun, ia să vedem acum ce se întâmplă în zilele noastre.

          Copilul stă tăvălit pe pat, peste perne, plăpumi, pijama, laptop, telefon mobil, I-Pod, şerveţele, jucării de pluş, pernuţe decorative. Este un pat de o persoană, dar nu-i bai: copilul poate să împingă chestiile cu piciorul, ca să-şi facă loc. Dacă are chef şi căţelul să se urce pe pat, atunci lucrurile sunt împinse jos de pe pat. Hainele sunt aruncate prin toată camera, cărţile şi caietele zac în teancuri dezordonate pe birou, uşile dulapului sunt aproape închise, pentru a sprijini avalanşa de ţoale ( unele de firmă), care au fost cândva spălate şi călcate. Covorul este un păienjeniş de cabluri, în care oricine se poate împiedica.

          Tata ajunge acasă, salută copilul, care-i răspunde mormăind cu ochii-n touchscreen, se spală, se schimbă, mănâncă şi pleacă din nou, fiindcă are treabă.

          Mama ajunge acasă. Urmează acelaşi protocol ca şi tata, mai puţin plecatul de acasă. Mama intră sfioasă în camera copilului. I se face rău, pentru că mama este puţin autistă şi dezordinea îi provoacă reacţii de-a dreptul fiziologice, culminând cu un vertij. Mama nu intră în camera copilului, ci se mulţumeşte să-l roage să mai adune din lucrurile de pe covor, pentru a avea cel puţin o cărare îngustă către balcon, unde sunt rufele puse la uscat. Copilul mârâie cu ochii-n touchscreen.

          Trece o săptămână şi mama nu reuşeşte să adune rufele de pe balcon, pentru că-i este frică să treacă printre cablurile-capcană din camera copilului.

          Mama nu mai are curaj să insiste în chestiunea cu ordinea şi curăţenia, aşa încât aşteaptă ziua de sâmbătă, când copilul îşi ia touchscreen-ul şi pleacă la bunici. Urmează o zi de relaxare pentru mamă, în care face exact ceea ce făcea cu treizeci de ani în urmă, după câte un “jap!jap!”. Mama încă mai simte în ceafă acel fior de bucurie dat de hărnicia răsplătită prin laudele mamei sale: “Dacă mai găsesc pe sub pat ambalaje de la caramele, te ia mama naibii!”.

          Ziua de sâmbătă se încheie pe la şase seara, când, în sfârşit, a fost eliminat din camera copilului şi ultimul fir de praf. Duminică  este ziua minunată în care copilul va reveni de la bunici, va intra în camera curată şi aerisită, se va uita în jur, va mormăi un “mulţumesc”, după care o va lua de la capăt cu ceea ce ştie el să facă cel mai bine.

          Mama va merge la psihoterapeut şi se va înregistra într-un grup de sprijin pentru mamele de adolescenţi.

          Mda, cam asta este tendinţa actuală în parenting.

2. Copilul nu are chef să-şi facă temele, scrie urât şi nu ţine minte ce i   s-a predat la şcoală.

          Mă opresc deocamdată aici, pentru că  mă aşteaptă mama la o cafea şi nu pot întârzia, pentru că “jap!jap!”-ul din copilărie a fost aplicat cu succes şi în etapa în care am fost învăţată că punctualitatea este la fel de importantă ca ordinea şi curăţenia.

          Vă rog însă ca până data viitoare să-mi scrieţi părerile voastre despre chestiunile expuse mai sus. Aş dori chiar să întocmim o statistică în ceea ce priveşte eficacitatea parenting-ului de atunci şi de acum. Ei, ce ziceţi: atunci sau acum?

Copilul ocărât

Iniţial voiam să dedic următoarea postare cuşmei pe care tocmai o tricotez. Cuşma se va numi “Aur de octombrie” şi e prima din noul sezon de cuşmelit. Nu e chiar prima: prima a fost o cuşmă-broscuţă pentru un bebeluş drag mie, dar broscuţa va fi accesoriu într-o şedinţă foto mega-profesională, aşa că nu am voie să o dezvălui. Declar aşadar deschis sezonul de tricotat şi croşetat căldurele pentru capete.

          Scriu rândurile ce vor urma la nervi, aşa încât îmi cer scuze pentru eventualele greşeli, dar nu voi corecta textul tocmai pentru a-i păstra veridicitatea.

          Există un copil mic, mic de tot. El face parte din viaţa mea timp de câteva ore pe zi. Copilul ăsta mic este extrem de solicitant, de simpatic şi de peltic.

          Aleargă foarte mult, ţipă, aruncă jucăriile şi uneori îşi loveşte prietenii. Vă rog să nu vă grăbiţi să-i puneţi vreun diagnostic: nu suferă de niciun sindrom modern. Este foarte sănătos, foarte obositor şi foarte sincer.

          Copilul despre care vă povestesc acum este genul copilului-problemă de care toată lumea se fereşte şi pe care toată lumea îl bagă într-un sertar separat de al copiilor-neproblemă. Nu este deloc comod să lucrezi cu el, pare aproape imposibil de ponderat, de integrat, de înţeles, de suportat, de învăţat lucruri.

          Din cauza lui am fost disperată, obosită, epuizată chiar, m-a durut gâtul de atâta vorbit. La început l-am perceput la fel ca toţi ceilalţi din jur. Nu găseam soluţii, nu reuşeam să înţeleg cum funcţionează, ce anume îl declanşează.

          Timpul a trecut însă şi el a rămas în viaţa mea de zi cu zi. El, cu trăsnăile lui, cu ţipetele lui, dar şi cu privirea aceea de copil care o să poată cândva. Semnele se arată deja, dar nu le pot vedea decât cei care-l scot din sertarul lui şi-l privesc cu atenţie, fără mânie, fără prejudecăţi.

          Uneori loveşte copiii, după cum am spus. Intenţia nu este mereu manifestată, dar se mai întâmplă.Părinţii şi bunicii ascultă acasă poveştile copiilor. Nu se străduiesc să verifice, întrebându-ne pe noi. Se merge pe principiul “Copilul meu nu minte!”. Am o veste pentru ei: copiii mai şi mint, mai şi inventează poveşti pe care ei le cred adevărate. Copiii inventează uneori propriile basme. Dacă părinţii ar avea o minimă curiozitate de a studia cel puţin bazele psihologiei copilului mic, ar afla informaţii uimitoare despre copiii lor.

          O bunică nervoasă a venit astăzi în pragul uşii, l-a văzut pe copilul-problemă care era însoţit la rândul lui de bunica proprietate personală şi a început să ameninţe şi ocărască . A strigat la el, i-a spus cum o să-i rupă urechile dacă o mai bate pe nepoata ei, dacă i se mai urcă pe spate, dacă o mai calcă pe mână sau pe picior. Nu mai prididea cu ameninţările. Bunica problematicului înţepenise. Singurul care a avut curajul să deschidă gura a fost acuzatul: “Da’ io o las în pace...”. Ba nu, că n-o lasă în pace, că ştie ea, bunica, ce bătăuş este el şi că până acum n-a luat măsuri, dar data viitoare sigur o să-i rupă urechile.

          M-am ridicat dintre copii ( îmbrăcat copii, aranjat şorţuleţe, încălţat papucei uffff prea strâmţi, aranjat codiţe, prins agrafe, chestii multe pentru o singură femeie c-o coşarcă de copii de trezit, de pregătit şi de trimis acasă) şi m-am îndreptat hotărâtă şi cu pieptul în  faţă către scena de-a dreptul ireală. Ştiu, printre altele,  că bunica problematicului este cardiacă şi nu am vrut să risc o confruntare inter-bunicoasă.

          M-am adresat cu mult calm bunicii iritate, asigurând-o că nepoata ei nu a fost victima problematicului. Ea a insistat că fetiţa povesteşte acasă adevărul. Fetiţa nu povesteşte adevărul, a recunoscut chiar ea atunci când am întrebat-o, într-o altă zi, dacă a avut probleme cu băieţelul din poveste.

          Ca să mă contreze, totuşi, bunica şi-a adus aminte de o altă colegă a nepoţelei, care “N-o lasă să doarmă”. I-am arătat-o pe acuzată, care dormea adânc şi paşnic în patul ei, dovadă a faptului că are un program sănătos de somn, care o pune în imposibilitatea de a-i deranja pe alţii.

          A stat bunica, s-a mai gândit niţel şi m-a anunţat că “există şi alţi părinţi şi bunici nemulţumiţi de bătăuş...”. I-am spus scurt că-i invit pe cei nemulţumiţi să vină să discute cu noi, cele care suntem zi de zi cu copiii şi care ştim ce se petrece.

          Dragii mei, în afara ipocriziei celor care vorbesc în necunoştinţă de cauză din simpla dorinţă de a avea un motiv de bârfă, cel mai mult mă supără faptul că subiectul bârfei este un copil.

          Bârfa este sport naţional şi o accept ca făcând parte din cotidianul românesc. Dar atunci când se ajunge la copii, mă înfurii. Copiii sunt lipsiţi de apărare în faţa unor adulţi care, din lipsa unei preocupări, confundă viaţa reală cu o telenovelă.

          Copilul ocărât de astăzi este mic, agitat, uneori neascultător, alteori agresiv. Dar cei care vorbesc urât despre el sau care-l ameninţă o să trebuiscă să ţină seama de un fapt important: el este şi copilul MEU!

          Nu sunt absurdă, nu sunt idealistă, ştiu exact care-s luptele de purtat, ştiu exact care-s rănile de oblojit, e greu, e obositor şi enervant câteodată. Dar mi-am ales o profesie în care luptele se poartă până la capăt, până când raţionalul, bunul simţ şi omenia câştigă. Copiii sunt bătăliile noastre, pe care trebuie să le ducem cu consecvenţă, cu blândeţe, cu înţelepciune şi cu speranţă.

          Ştiu că blogul meu este citit şi de către unii care au habar despre cine v-am povestit acum. Am un singur mesaj către ei: bătălia lui, a copilului-problemă o să fie în mod sigur câştigată, dar nu de către cei care-l ocărăsc, ci de către noi, cei care-l educăm zi de zi cu eforturi uriaşe.  Eu una am hotărât astăzi să-l apăr pe copilul ăsta de oricine ar mai îndrăzni vreodată să-l ameninţe pentru că, până la urmă, confruntarea trebuie să se poarte între adversari egali, de la adult la adult.

          N-o să pun capul în pământ, ruşinată de problemele copilului ocărât, ca de un eşec personal. Nu mai am nimic de pierdut, fiindcă oricum sunt dascăl în România. Am doar de câştigat. Ce anume, o să aflu peste câţiva ani buni, atunci când copilul îmi va uita nu doar chipul ci şi numele. Eu în schimb n-o să-l uit pe el, copilul mic, mic de tot, grozav de agitat, de simpatic şi de peltic.

      

Copiii mei

Patetismul nu mă caracterizează. Nu sunt o fluturătoare de gene, nu am inexplicabile noduri de emoţie în gât, nu plâng decât acasă, în siguranţă, vorbesc clar şi la subiect, divagaţiile apar doar atunci când am nevoie de puţin timp pentru a-mi aduna gândurile, floricelele din exprimarea mea lipsesc aproape cu desăvârşire. Am fost educată încă de mică să ascult înainte de a-mi da cu părerea, să preţuiesc timpul şi nervii interlocutorilor, să nu bag mâna în buzunarul nimănui pe motive de compătimire ( excepţie face Gabi, dar el îmi dă bani din proprie iniţiativă, nu ajungem până în faza de compătimire).

          Mă suspectez totuşi de puţin patetism când stau degeaba, cu gândurile mele şi mi-i derulez pe copiii mei prin cap. Mi-e ruşine să recunosc, dar starea mea de bine depinde şi de copiii mei.

          Astăzi s-a întâmplat ceva care m-a şocat într-un mod plăcut. Unul dintre tabieturile noastre este să stăm aşezaţi pe scăunele în aşteptarea prânzului. Stăm noi aşa vreo zece minute şi discutăm despre dimineaţa care tocmai s-a încheiat. Unii primesc laude, alţii primesc dojeni, căci nu mă zgârcesc nici la unele, nici la altele. Sunt în stare să-i spun unuia mic şi neascultător: “Te iubesc, dar dacă o să mai greşeşti, o să te cert sau o să te pedepsesc.” Avertizările sunt secretul unei îndelungate şi rodnice colaborări cu oamenii mici.

          Stăteam noi aşadar azi pe scăunele şi povesteam de-ale noastre. Văd o fetiţă cu o mimică puţin mai îngrijorată ca în alte dăţi ( ea este de obicei îngrijorată, pentru că marile probleme ale omenirii aşteaptă să fie rezolvate de ea...). Urmează un dialog scurt:

-         Ce s-a întâmplat?

-         Îmi vine să plâng ( rictus).

-         Din ce cauză?

-         B. se poartă ciudat şi parcă n-o mai recunosc…

Mă uit la B., o mogâldeaţă de obicei liniştită, jumate ochi albaştri, jumate fetiţă. Azi scotea nişte mici răgete însoţite de o rotire violentă a capului. Părul, de obicei prins într-o codiţă neatinsă de agitaţie, era ciufulit. B. reuşise să o sperie pe prietena şi vecina ei de pătuţ. Am întrebat-o dacă are vreun motiv de supărare, ea a negat, după care     i-am aranjat frumos codiţa, i-am prins şi agrafele iar viaţa şi-a reluat cursul firesc.

     O să mă întrebaţi ce anume m-a şocat. M-a şocat rezultatul uimitor la care am ajuns cu nişte copii foşti urlători după mami şi tati, după un an de zile în care am muncit cum m-am priceput mai bine     ( ca să ne înţelegem: meritele nu-s ale mele exclusiv, sunt împărţite pe din două cu colega mea, care-mi este un fel de nevastă, pentru că petrecem jumătate din zi împreună, de fix nouă ani încoace). Copiii foşti bebeluşi sunt capabili să-şi exprime sentimentele şi să găsească aproape singuri explicaţii pentru simţămintele lor. Nu ştiu dacă aveţi habar ce fenomenală este realizarea asta. Probabil ca aţi văzut mulţi copii care urlă şi bat din picioare fără vreun motiv vizibil. Aceia sunt copiii a căror inteligenţă emoţională nu a fost gâdilată aproape deloc. Eu zic că nu-i bine să gâdili  emoţiile copiilor. Trebuie să intri cu totul în ele, să le prinzi cu toată mâna, să le scuturi , să le şlefuieşti timpuriu şi să le aşezi la locul lor, ca într-un puzzle gigantic.

     Copiii se vor opri din urlat şi tropăit atunci când vor avea capacitatea de a spune: “Îmi vine să plâng pentru că...”.

     Azi le-am spus povestea băieţelului Dănuţ, care nu este bucuros. I-am întrebat ce l-ar face mai bucuros pe Dănuţ: o cameră plină de jucării, în care să se joace singur sau mai mult timp petrecut cu mama şi cu tata, fără jucării. Trei sferturi din copii au fost de părere că Dănuţ ar avea nevoie de timp petrecut în parc cu mama şi cu tata pentru a fi bucuros.

     Sprâncene ridicate, uimire: copiii NU vor mai multe jucării? Preferă o joacă printre frunze uscate, leagăne scorojite şi nisip murdar? Da, asta preferă ei, ba unii au spus chiar că ar vrea să meargă la ţară, să se joace cu cuţu şi porcu’ lu’ bunica.

     Am cunoscut ieri, în afara grădiniţei, un băieţel de aproape cinci ani, care n-a avut răbdare să mă asculte nici măcar două minute. Nu rezona nicicum cu mine, dar asta nu m-a îngrijorat, fiindcă nu-s o vrăjitoare, nu pot vrăji orice copil.  M-a întristat însă potenţialul care se pierde prin neglijarea educării băieţelului. El este un copil la fel cu copiii mei. Atâta doar că el este cu un an mai mare şi nu ştie să spună “Sunt supărat/nervos/plângăcios pentru că...”. Băieţelul urlă la bunicul lui, în timp ce-l loveşte cu piciorul şi cu pumnii: “Vreau la Billa, vreau jucării!!!!! Vreau la Billa, vreau jucării!!!!!”.

     De fapt, el nu vrea nici la Billa, nici de jucării nu are nevoie. Lui îi trebuieşte cineva în viaţa lui, care să-i ofere ordine , predictibilitate, laude, dojeni, o ureche mereu deschisă şi o minte care să găsească sfaturile şi poveştile potrivite.

     Mai spun încă o dată, ca să fie limpede : patetismul nu mă caracterizează şi poate de aceea reuşesc să mă apropii de cei mici. Lor nu le trebuie o prinţesă Disney care să le şteargă mucii şi să-i înveţe cum să se descurce prin lumea asta mare şi nu întotdeauna prietenoasă. Au nevoie de o plicticoasă , de o banală cu nervi şi corzi vocale de oţel, care să-i înveţe multe , multe  chestii practice, ambalate în poveşti şi jocuri.

     Unii  adulţi confundă grădiniţa cu un loc de petreceri, cum sunt cele unde-şi sărbătoresc cei mici zilele de naştere. Nimic mai greşit ! Grădiniţa este un loc al liniştirii minţii şi sufletului, în care copiii intră ca să descopere lumea şi misterele ei, unde gândurile se transformă în cuvinte, unde fantezia zburdă cu dezinvoltură, răspândind parfum de poveste, unde muzica se aude liniştitor şi unde pizza şi tortul sunt înlocuite de o minunată tocăniţă şi de pudraţii papanaşi.

     Dănuţ, copilul din povestea mea de azi dimineaţă a aflat de la cei mici de ce anume are nevoie pentru a fi bucuros: de timp petrecut cu cei dragi.

     Uitaţi de mall-uri, uitaţi de jucării, pizza şi torturi şi zbenguială în exces : daţi-le timp într-un amărât de părculeţ şi o să vedeţi că peste mulţi, mulţi ani de aici încolo, vor fi suficient de pregătiţi ca să preia pe umerii lor greutăţile lumii ăsteia nu întotdeauna prietenoasă. Mai mult decât atât, preluarea greutăţilor li se va părea un joc menit să le pună la încercare minţile şi propriile limite.

     Lumea noastră e dusă pe umeri de oamenii care au mâncat mai degrabă tocăniţă şi papanaşi, decât pizza şi torturi cu glazură de ciocolată.

Femeile-bijuterii (de citit atunci când vă păleşte astenia de toamnă)

Vremurile s-au schimbat şi la fel s-a schimbat femeia. Mi-e dor de femeia deşteaptă şi calină, modestă şi firească. Nu mi-am dorit niciodată sa mă fi născut bărbat şi de bărbaţi îmi este puţin ruşine. Tata a murit la debutul adolescenţei mele şi m-a lăsat prea devreme  în aer în ceea ce priveşte curajul de a aborda bărbaţii. Soţul meu mi-a cules sufletul vraişte, mi l-a oblojit, m-a pansat, m-a luat de nevastă şi a rămas în felul ăsta singurul bărbat cu care am curajul să fiu eu însămi, fără să mă tem.

          Cu femeile însă mă descurc extrem de bine. Este lumea vorbitului, a zâmbetelor, a uşoarelor miorlăieli care ne fac atât de atractive, a parfumurilor şi a micilor răutăţi care sărează şi piperează Pământul. Suntem ştiinţifico-fantastice, reuşim să creăm viaţă, din noi curge lapte, putem să muncim chiar şi atunci când ne doare, ne enervăm uşor, dar nu dăm cu pumnul ci tăiem cu vorba, avem atenţie distributivă, astfel încât ne putem ocupa chiar şi de treizeci de copii simultan, putem pregăti cina, completa documente, acorda atenţie copilului, vorbi la telefon, calma bărbatul din casă, după care picăm rupte în pat, nu înainte de a ne cremui bine faţa cu antirid, coatele cu lapte de corp şi pupa bărbatul calmat, care adoarme mai târziu, fiindcă ştie că dimineaţa nu are nevoie de alarmă, pentru că ne ocupăm noi de trezit casa.

          Îmi displac articolele, blogurile şi alte produse media care preaslăvesc femeia modernă exact aşa cum este ea. Femeile-exemple au devenit colorate, stridente şi puţin cam proaste. Vreau să nu fiu greşit înţeleasă : prostia nu are cauze exterioare ( puiul de la Avicola injectat cu hormoni, fructele şi legumele mutante, fără gust, etc), ci este cauzată de limitarea intelectuală la care s-au supus femeile din proprie iniţiativa în ultimii mulţi ani. Ziua are acelaşi număr de ore, aşa că multe femei care muncesc şi-şi întemeiază o familie au avut   de-şi redistribuit  timpul liber. Or într-o lume în care accentul cade din ce în ce mai mult pe aparenţe, femeile au fost nevoite să-şi scoată nasul din cărţi, pentru a şi-l băga în saloanele de cosmetică, masaj, dar şi în mall.

          Îmi plac mult bijoux-urile, aşa că o să-mi permit să fac o paralelă între femei şi bijuterii. Multe dintre femeile de acum sunt bijuterii  bling bling : foarte strălucitoare, foarte estetice, îngrijite pe dinafară, numai bune de admirat atâta timp cât nu vorbesc. În momentul în care deschid gura, unor femei le cad pietricelele, pentru că montura nu e trainică.

          Eu una prefer bijuteriile bunicii, atunci când am nevoie să-mi încarc pozitiv sufletul. Caut compania femeilor care arată ca un inel vechi din argint, înnegrit, oxidat, cu piatra mată şi prăfuită. Comoara ascunsă sub stratul de aparentă mizerie se poate curăţa extrem de uşor, folosind o periuţă de unghii şi puţină pastă de dinţi. Argintul străluceşte mai liniştitor decât aliajele trendy iar piatra masivă, stabilă, e mai de încredere, fiind fixată într-o montură de modă veche, nepieritoare. Astfel de femei reprezintă o adevărată surpriză plăcută pentru mine. Atunci cînd îmi iese în cale un inel al bunicii, mă opresc din drum şi mă străduiesc să-l descopăr, pentru că el mă ancorează în viaţa pe care-mi doresc eu să o trăiesc.

          Admir toate femeile pe care le cunosc, pentru că am tendinţa de a descoperi părţile bune, înainte de a le cunoaşte pe cele mai puţin bune, dar nu toate mi se lipesc de suflet. În general, m-am simţit mai ataşată dintotdeauna de oamenii mai deştepţi decât mine, nu de cei mai frumoşi sau mai bogaţi. Cred că mi-am dat seama încă din adolescenţă că frumuseţea  e un dar temporar al naturii, nu poate fi confecţionată şi întreţinută la nesfârşit iar bogăţia e o chestiune de noroc sau de descendenţă. Mintea însă poate fi prelucrată ca plastilina, ţinând de voinţă să o menţii trează şi interesată până la sfârşit.

          Îmi plac femeile cu care pot vorbi despre chestii complicate, pe care nu le pricep de la bun început. Îmi plac femeile care nu se ruşinează să citească şi altceva în afară de reviste glossy. Îmi plac femeile care ascultă răbdătoare înainte de a vorbi. Îmi plac femeile care recunosc că au auzit un cuvânt necunoscut, l-au notat pe un bileţel şi l-au căutat în DEX. Îmi place fiică-mea, pentru că joacă Scrabble şi m-a învăţat cuvântul “budar” (=vidanjor), după care într-o seară mi-a vorbit într-o limbă română străină mie despre clorofilă. Îmi plac femeile care recunosc că nu cunosc tot, că nu au soluţii pentru orice, care nu aruncă vina pe nimeni altcineva decât pe ele însele şi care atunci cînd nu mai pot respira sub stratul de oxid şi de praf, înşfacă periuţa de unghii, pasta de dinţi, se lustruiesc şi reapar lucind liniştitor şi primitor.

          Nu suntem doar ştiinţifico-fantastice, suntem în acelaşi timp un perpetuum mobile, care gravitează în jurul copiilor şi bărbaţilor noştri, oferindu-le predictibilitate, confort şi trezirea de dimineaţă. Suntem bijuterii de care se pot bucura toţi cei din jurul nostru, cu condiţia ca noi să fim primele care ne bucurăm de ceea ce oferim şi primim. E greu să fii bling bling, dar e mai greu să fii oxidată şi cu montura prăfuită. Cel mai greu este însă să depăşeşti perioadele de îndoială, tristeţe şi povară. Nu există femei mereu fericite şi optimiste. Nu există femei mereu frumoase pe dinăuntru şi pe dinafară. Desigur că avem o enormă capacitate de disimulare, reuşind să-i păcălim pe cei din jur şi mai avem, asemenea lui Wolverine, puterea de a ne autovindeca.

          N-aş da pentru nimic în lume femeiescul meu pentru un bărbătesc într-o viaţă viitoare, pentru că tare-mi place viaţa asta şi tare-mi mai plac femeile pe care le cunosc. Pe de altă parte însă, cel mai mult îmi place că avem copii şi bărbaţi în jurul cărora putem gravita, pentru că forţa gravitaţională este, de fapt, forţa care ne transformă în ceea ce suntem în esenţă noi, femeile-bijuterii.