De ce Roşia Montană? Din egoism!

Azi m-am alăturat şi eu protestatarilor din Piaţa Unirii, Cluj-Napoca. M-am dus acolo în deplină cunoştinţă de cauză, nu mânată de mulţime, nici de convingerile altora.

          Stăteam eu acolo ascultându-i pe oamenii care vorbeau la microfon şi mă gândeam : dacă ar fi să mă întrebe cineva de ce am mers acolo, ce i-aş răspunde ?

          Eu m-am dus acolo din pur egoism, nu fiindcă aş fi vreo idealistă. Idealismul e preţios şi eu sunt prea săracă pentru a mi-l permite.

          În primul şi în primul rând, îmi place foarte mult natura şi sunt foarte supărată când o văd murdară şi distrusă. Am fost dintotdeauna o mare « devoratoare » de păduri foşnitoare, cu pâraie curate , cu ciuperci ascunse bine şi cu fructe de pădure surprinzătoare. Nu văd prea bine şi de aceea mi s-a dezvoltat foarte mult simţul olfactiv- bine, bine, sunt un fel de căţel- aşa că-mi place mult să respir aer curat.

          Anul 1986 m-a prins în Bucovina mea, la graniţa cu Ucraina. Cernobâlul nu era foarte departe de noi. Am o vagă  idee despre catastrofele ecologice. Am avut un tată care a murit de cancer, cu plămânii ferfeniţă din cauza metastazelor, în vara lui 1987. Mă gândesc că poate ar fi reuşit să mai trăiasca şi să-şi cunoască ginerele şi nepoata, dacă oamenii ar fi fost mai precauţi acolo, la Cernobâl.

          Îmi place şi istoria, chiar foarte mult şi respect neamurile pământului care-şi conservă şi fac cunoscută propria poveste de peste veacuri şi milenii. Trăim vremurile pe care le trăim şi un strop de istorie bună, adevărată, este balsam pentru sufletul unui popor amărât. Părerea mea este că există locuri şi evenimente care merită a fi păstrate vii cu orice preţ. Trecutul bun şi valoros nu poate fi înlocuit de prezent. Punct.

          Ultima dovadă de egoism pur este aceea că nu vreau să fiu ca tatăl meu, ci vreau să ajung să o văd pe fiică-mea căsătorită şi vreau să mă joc cu copilul/copiii ei. Dacă n-o să inhalez cianură, există şanse să apuc zilele acelea.

          Gândindu-mă la traseele pe care le-au urmat înaintaşii mei, care erau din multe, multe neamuri ale pământului, găsindu-şi adăpost în ţara asta în care m-am născut, mă gândesc că ar fi păcat să nu respect eforturile lor de a ajunge şi de a rămâne aici. Eu am rămas aici pentru că aşa am vrut eu, alegând să nu plec . Se pare că există un magnetism al ţărânei ăsteia, care fixează definitiv  aici amalgamul meu de sânge. Nu, nu sunt o venetică, nici vreo vinitură adusă de vânt. Sunt ... eu, rezultatul sosirii unor oameni din toate colţurile Europei, oameni care şi-au făcut aici un rost şi care au trăit din muncă cinstită.

          Amalia m-a întrebat într-o zi daca nu ar fi mai bine să plecăm de aici “ dacă încep ăştia să toarne cianură”. Eu nu vreau să plecăm. Eu nu vreau să toarne ăştia cianură şi nici nu vreau să distrugă istoria locului. Vreau să rămânem aici şi de va fi vreodată ca Amalia să plece departe de noi, îmi doresc să îmbătrânesc într-un loc neotrăvit , în care să-mi aştept nepoţii în vacanţele de vară.

         

 

ZEN-ul meu

Anul viitor o să-mi expire  permisul de conducere pe care nu l-am folosit niciodată, aşa că era util să investesc  timp şi bani în câteva ore de şofat, asistată fiind de un instructor.

          Mi-a fost tare frică la început şi m-au durut toţi muşchii   din cauza tensiunii.          Norocul meu că instructorul este un hâtru şi un calm. M-a “băgat” în trafic de la bun început, fără nicio guguleală prealabilă. Circulaţia prin Cluj nu este  o joacă de copii, aşa că nici chiar o maşină cu dublă comandă nu mi-a conferit sentimentul de siguranţă , libertate, relaxare, ziceţi-i cum vreţi.  În primele minute nu prea ştiam ce mi se întâmplă, aveam chiar senzaţia că nu sunt eu cea care trage de volan, apasă pedalele şi schimbă vitezele.  Eram un fel de roboţel care încerca să-şi ruleze propriul program instalat pe hard dimpreună cu upgradările impuse de instructor. Îi adresam omului tot felul de întrebări şi eram stresată din cauză că nu cunoşteam de la bun început nici traseul ales, nici punctul terminus.

          Aşa e şi în viaţa de zi cu zi: nesiguranţa mă irită cel mai mult. Nu ştiu niciodată dacă am făcut destul, dacă m-am implicat suficient, dacă n-a rămas cineva supărat pe mine la finele zilei, dacă ceea ce am spus sau făcut n-a enervat, dacă mi-am folosit judicios timpul, dacă, dacă, dacă.

          În ziua cu condusul maşinii am făcut o pauză la unul dintre marile magazine de materiale de construcţii, pentru că omul responsabil cu “upgradările” mele de şoferiţă avea de rezolvat o problemă acolo. Am stat pe un scaun la intrarea unde era biroul de informaţii şi am avut un răgaz . Nu am fost nevoită să fac nimic, să spun nimic, să zâmbesc, să-mi ofer ajutorul, să par inteligentă sau utilă. Priveam oamenii care intrau sau ieşeau, lăsam sunetele să-mi alunece pe lângă urechi. A fost o senzaţie foarte plăcută. După câteva minute de inactivitate m-am simţit relaxată şi nu-mi mai era teamă de maşina care ma aştepta în parcare.

          Căutând sursa zbuciumului meu cotidian, am ajuns la concluzia că el este cauzat de politeţe. Sunt politicoasă atunci când răspund la telefon, chiar dacă nu am niciun chef. Sunt politicoasă atunci când dau “reply”, “forward” sau “send” cât mai grabnic. Sunt politicoasă atunci când caut să întâlnesc cu tot dinadinsul privirea celor care trebuie salutaţi. Sunt politicoasă atunci când ascult pe  cineva cu care nu sunt de acord, dar nu-i dau replica. Sunt politicoasă atunci când pornesc televizorul şi le fac audienţă tuturor vocalilor care-şi urlă campaniile prin studiouri. Sunt politicoasă atunci când descopăr câte un blogger agresiv şi-i fac nu una, ci mai multe vizualizări. Sunt politicoasă atunci când îmi plezneşte inima în piept de supărare dar aleg să nu mă răţoiesc la cel vinovat.

          Am văzut zilele astea o pancartă cu textul    “ Vrem o ţară ca afară !”. Mulţi români vor o ţară ca afară, fără să poată explica ce anume de afară e dezirabil, ce nu e de dorit şi care-i calea pe care ar  trebui să o urmăm. E greu de crezut că vom avea în următorii ani o ţară ca afară, atâta timp cât  cei care trăiesc şi muncesc “afară” uită de ţara adoptivă în clipa în care revin acasă pentru  a-şi petrece concediul. E greu de crezut că vom trăi ca afară dacă nu cercetăm amănunţit cultura şi civilizaţia de afară, limitându-ne la  vizite de o saptămână. Concepţia celor de afară despre lume şi viaţă nu poate fi corect percepută în scurtul timp petrecut acolo ca turist român. Şi apoi, de ce să avem o ţară ca afară? Ţara asta-i bună, nu-i stricată, numai oamenii din ea încă nu-s zen. Cunosc oameni ţâfnoşi, agresivi de cele mai multe ori în persuasiunea lor. Cunosc oameni care-şi dau cu părerea despre orice şi despre oricine. Cunosc oameni care vorbesc urât. Cunosc oameni duplicitari. “Cunosc” nu înseamnă  neapărat că oamenii respectivi fac parte din cercul meu de cunoştinţe, nicidecum, pe unii îi văd la televizor sau îi citesc pe internet. Ei sunt oamenii care par să le ştie pe toate, oamenii care strigă înfiorător de tare, oamenii care-şi câştigă existenţa convingându-i pe proştii ca mine că au dreptate. Cel mai tare zbiară atunci când sunt criticaţi, îndemnându-i pe criticii lor să folosească telecomanda în semn de protest. Ca să-mi demonstrez mie însămi că pot, am folosit zilele astea telecomanda, alegând să nu fiu martoră a niciunei lupte care se poartă  toamna asta prin televiziuni. Am mai ales să dau “unlike” pe Facebook acelor oameni cu oarecare notorietate care-mi făceau creierul terci prin avalanşa de postări războinice, tranşante, din categoria “ori/ori”          .

          Am căutat o clipă de linişte, o fărâmă de izolare, fără gânduri, fără grimase, fără zâmbete, fără îngrijorări. Am spălat un ciorchine cu struguri, m-am aşezat pe canapea şi am mâncat fructele în liniştea casei mele, scăpându-i câteva boabe şi căţelului meu. M-am simţit bine, m-am simţit inutilă, nepoliticoasă şi complet relaxată.

         

Copilul ? Copilul ! Copilul ...

A, nu, nu vă aşteptaţi la vreo postare serioasă, bine documentată, pătimaşă. Ca de obicei, voi scrie ceea ce simt, trăiesc, doresc şi păţesc eu, ca să nu avem vorbe.

          Ajunsă acasă deschid laptopul şi-mi cad ochii aici: 

http://www.simonatache.ro/2013/09/02/ne-scriu-cititorii-fara-copii-despre-prietenii-lor-cu-copii/

            Citesc şi încep să-mi pun întrebări, dar singura întrebare care mă preocupa cu adevărat era: de ce-s oamenii atât de “ întărâtabili” ?

          Opţiunea de a avea sau nu un copil, doi, trei, o duzină ar trebui să fie o opţiune personală, nu subiectul unor dezbateri. Desigur, există încă obiceiul de a-i ura proaspătului cuplu copii sănătoşi, voioşi, bla,bla,bla, de a o-ntreba pe tânăra mireasă când are de gând să purceadă la făcut bebeluşi. Mai mult decât atât, în momentul în care prietenele află că X-uleasca “ a  rămas” încep să o sfătuiască, să o cocoloşească şi zăpăcească de cap cu tot felul de inepţii. Între noi fie vorba, chiar şi eu i-am spus astăzi unei prietene însărcinate în două luni să aibă de grijă să nu-i fie frig la picioare. Da, bine, recunosc că nu m-am putut abţine şi am spus şi eu ceva acolo...

          Citind însă comentariile celor care se bălăcăreau acolo, convingători şi unii şi alţii, mă simţeam ca una care stă pe margine,  sparge seminţe, bea cola şi ţine scorul. De ce? Pentru că eu am depăşit de mult timp statutul de mamă-bebeluşoaică. Fie-mea are cincisprezece ani şi am ajuns în stadiul « Doamne, dă-mi putere să le îndur pe toate aşa, pe rând, cum mi le trimiţi ! ». Cei care se plâng de dedicaţia exacerbată a mamelor cu copii foarte mici, se pot simţi răzbunaţi. Odată cu trecerea timpului, ele se transformă în mame de puberi, apoi de adolescenţi, care din măcănitoare vesele se transformă în  nişte încercănate şi înegurate, care încearcă să găsească în fiara din faţa lor urmele bubuloiului purtător de scutece şi sugător de biberon din alte vremuri atât de apropiate.

          Ca să fim bine înţeleşi : fiică-mea e centrul Universului pentru mine, mai degrabă rămân fără ochii din cap decât să trăiesc despărţită de ea şi mai bine nu mai beau cafea şi mor de la tensiunea prea scăzută decât să nu pot vorbi cu ea mai mult de două zile. Cam astea sunt sentimentele mele pentru pisicuţa mea înţeleaptă.

          E înţeleaptă, e frumoasă şi cumplit de deşteaptă, are simţul umorului, îi umblă şi gura, fiindcă are mereu vorbele la ea, se descurcă printre oameni, are chef să înveţe inclusiv materiile inepte de la liceu, nu suferă şi nici nu a suferit de boli grave. E copilul perfect, o să ziceţi.

          O fi, nu zic nu, dar e ADOLESCENTĂ !

          Ştiţi cum ne salutăm noi, părinţii de adolescenţi? Ne uităm unii la alţii uşor timizi, dăm puţin din cap, oftăm şi ne vedem de drum. Asta în varianta optimistă. În varianta pesimistă ne apucă dracii exact când nu trebuie. Un exemplu în acest sens ar fi şedinţele cu părinţii, la liceu. Uneori suntem atât de tensionaţi că ne sărim unul celuilalt la beregată, asta după ce i-am făcut una cu pământul pe profesorii care s-au nimerit să fie prin zonă.

          Din cotcodăcitoarele dulci care schimbau scutece şi se consultau în privinţa meniului bebelului, a gimnasticii de dimineaţă, a curelor de slăbire din perioada alăptatului, a locurilor în care se organizează baby party-uri, am devenit nişte arătări ciudate, care nu numai că încearcă să ţină pasul cu evoluţia tehnologică a copilului, dar şi cu toate serialele care apar, cu ţoalele care nu se mai poartă de la o lună la alta, cu creşterea exponenţială a găştii de prieteni de pe Facebook ( asta în cazul in care nu ne luăm un « Block » de nu ne vedem), nişte arătări zic care-şi bleastămă opţiunea de a nu fi pălit copilul cât încă mai era mic şi putea fi frăgezit după vechile metode. De acum e prea târziu, nu mai are rost să-i pălim. Sau poate că suntem suficient de tineri pentru a ne aduce aminte că exact aşa am fost şi noi, la fel de rebeli, la fel de neînţeleşi, la fel de urâtori de părinţi.

          Şi atunci ne liniştim, zâmbim chiar aşa încercănaţi şi epuizaţi cum suntem. Luăm un calendar şi începem să băgăm bifele care se vor opri la cea de-a optsprezecea aniversare a copilului nostru. Aceea va fi ziua în care-i vom mulţumi Celui de Sus că am apucat să trăim până atunci.

          Revenind la ideile celor care şi-au dat cu părerea acolo : nimeni nu ar trebui să fie mânios pe nimeni, aşa cum nimeni nu ar trebui să fie insistent în nicio direcţie.

          Eu am un copil pe care l-am dorit din clipa în care am aflat că  s-a instalat confortabil în mine, l-am iubit din clipa în care am mirosit-o pentru prima dată şi o iubesc în fiecare clipă a vieţii mele, chiar şi atunci când mi-aş dori să o maltratez înfiorător. Eu am un copil pe care am ales să-l am nu pentru a-mi aduce cănuţa cu apă la bătrâneţe, nici pentru a-mi completa pensia când o să rămân fără bani de pâine, nici pentru a-mi face datoria cetăţenească de înmulţitoare , nici fiindcă aşa zic babele că trebe.

          Eu am făcut un copil pentru că m-am simţit capabilă să-i dăruiesc lumii care mi-a făcut  atâtea bucurii  un cadou: un om pe care să-l nasc, cresc şi educ aşa cum mă pricep eu mai bine. Copilul meu nu-mi este nici necesitate, nici povară. El este prietenul meu cel mai bun, este purtătorul speranţelor mele, este alegerea mea, este esenţa utilităţii mele pe pământ.

          Ţineţi-mi pumnii încă vreo trei ani, vă rog.