Când moare cineva drag

Când moare cineva drag, nu e ca-n filme. Acţiunea nu se petrece cu încetinitorul, durerea nu e elegantă şi nici lacrimile nu ţâşnesc ordonat. Când moare cineva drag înţepeneşti, după care urli până rămâi într-o stare de prostraţie, urletele revenind episodic.

          Azi dimineaţă stăteam pe vechea canapea din bucătărie, bându-mi cafeaua asortată obligatoriu cu o ţigară mentolată. Priveam în gol şi i-am spus lui Gabi  că mă tot gândesc la cei douăzeci de copii împuşcaţi ieri în America. Creatura care i-a găurit pe copii, lăsându-i în agonia morţii, plini de sânge şi de mai ştiu eu ce, era oare lucidă când a apăsat pe trăgaci? Că îşi ura părinţii , simţind nevoia să-i omoare, aş mai putea înţelege, dar nu şi accepta. Că în nebunia lui individul a intrat într-o grădiniţă şi a omorât câţiva adulţi care îi ieşiseră în cale, aş putea de asemenea să înţeleg. Ceea ce nu pot eu înţelege este de ce nu i s-a decuplat întrerupătorul nebuniei când a dat cu ochii de primul prunc. Adică orice om, oricât de tâmpit ar fi, în clipa când vede un copil are două variante de reacţie: zâmbeşte fiindcă-i plac ăştia mici sau se întoarce sictirit, fiindcă-l deranjează zgomotul, mirosul, neajutorarea lor sau altceva. Nimeni nu simte nevoia să omoare copii. Ignoraţi ştirile generic denumite “ de la ora 5”, alea-s orori ale naturii . Demenţii şi dementele din satele României care se leapădă de copiii lor ca de gunoaie nu pot fi consideraţi oameni care să fi avut vreodată contact cu civilizaţia. Ăia trăiesc în Evul Mediu întunecat şi nu pot fi condamnaţi pentru faptele lor.

          Cei douăzeci de inocenţi au fost găuriţi de gloanţe în “land of the free and the home of the brave”, în mama mamelor tuturor democraţiilor din lume, în buricul Universului. Nu e cazul să fiu amuzată, dar mi-a trecut un gând prin minte: teroriştii lumii ar trebui să stea liniştiţi pe margine, să mănânce seminţe şi să bea un suc, lăsându-i pe americani să se omoare singuri între ei, începând cu cei mai neajutoraţi dintre ei.

          Furia mă cuprinde când aud pe cineva spunând: “Ei, lasă maică,poate că Dumnezeu a avut un plan pentru ei, de i-a luat aşa de tineri şi nevinovaţi...”. Serios? Serios??!! Adică Dumnezeul nostru, al creştinilor, este un sadic? Le dăruieşte oamenilor copii frumoşi, sănătoşi şi isteţi, îi lasă aşa, vreo cinci-zece ani binecuvântaţi pe Pământ, după care-i permite unui alt creştin dus în fiecare duminică la biserică ( parcă ăsta era  textul: americanii sunt cei mai credincioşi oameni din lume) să scoată un pistol şi să-i secere ca pe nişte potârnichi.

            Există o singură variantă în care tragedia de ieri să aibă urmări relativ benefice pe termen lung: unul sau mai mulţi dintre copiii martori la masacru să devină oameni mari şi puternici în ţara aceea minunată a lor şi să aibă suficientă influenţă încât să le poată interzice demenţilor permisele de port-armă.

          Da, da, când moare cineva drag nu e deloc ca-n filmele americane.

Pi şanţ

Încerc să-mi amintesc jocurile pe care le jucam în copilărie şi, în general, modul în care-mi ocupam timpul liber. Mă uit în jurul meu şi văd părinţi agitaţi, care-şi conduc copiii de la un centru de joacă la altul, de la profesori de limbi străine la cei de balet, de la cursul de pictură la cel de arte marţiale. Zilele de naştere ale copiilor nu se mai aniversează în familie, tihnit, ci în party cluburi, unde animatoarele sunt esenţiale, la fel şi firmele furnizoare de torturi şi de pizza.

          Habar n-am cum m-aş fi simţit dacă părinţii mei ar fi căutat să-mi ocupe timpul cu tot felul de cursuri, pe vremea aceea însă nu apăruse moda asta cel puţin nu în orăşelul mic în care am crescut eu.

          Aşa că noi, copiii, ne luam punga de 1 leu plină cu te miri ce şi o tuleam la joacă pe unde apucam şi pe unde aveam voie.

          Verile mi le petreceam în casa lui Oma Coca, pe strada Vasile Alecsandri. Atunci când ne vizitau naşii din Bucureşti şi mă întrebau: “Daniela, pe unde ai umblat până acum?” nu răspundeam din prima, pentru că erau singurii care mă strigau “Daniela”. După ce mă prindeam că eu eram cea vizată, răspunsul venea invariabil: “Pi şanţ.”

          Şanţurile care străbăteau strada pe ambele margini erau locurile cu iarbă verde şi cu umbră unde ne întindeam păturile şi jucăriile, petrecându-ne uneori câte o zi întreagă jucându-ne,certându-ne, împăcându-ne şi râzând cât încape. Făceam doar pauze de masă şi numai după insistenţe uneori uşor ameninţătoare ale părinţilor sau bunicilor. Aveam păpuşi mari şi mici, frumoase sau urâte, dar nu ne necăjeam, pentru că important era să ne jucăm. Ţin minte două dintre păpuşile aduse de Oma Coca din Rusia: una avea părul blond şi purta o rochiţă în carouri albe şi galbene, iar cealaltă avea părul castaniu şi purta o rochiţă de culoare verde închis, cu buline albe. Erau cele mai frumoase păpuşi din lume. Pe raftul din camera în care stau acum şi scriu păstrez unica păpuşă a copilăriei mele: Lili Marlen, adusă de o prietenă a lui Oma Musia din Israel. E superbă şi acum Lili a mea. Privindu-i ochişorii albaştri îmi amintesc de mirosurile apetisante din casa bunicii mele: pârjoale, clătite cu brânză şi stafide, supă de roşii, dar şi mirosul liniştitor de cafea şi fum de ţigară. Mixul ăsta de cafea, fum de ţigară şi curat m-a urmărit toată viaţa mea, pentru că-mi aminteşte de casa pe care am părăsit-o în urmă cu mulţi ani şi în care nu voi mai călca niciodată.

          De-a ce ne mai jucam? Hai să vedem: “Castelul” era un joc de îndemânare şi viteză, în care trebuia să răsturnăm cu o minge un turnuleţ construit din pietre, după care “paznicul” castelului rămânea să păzească ruinele, eliminând din joc prin lovirea cu mingea pe oricine se apropia încercând să reconstruiască turnuleţul. Ne mai jucam de-a hoţii şi vardiştii printre blocurile în construcţie din cartierul “Hipodrom”. Era o joacă periculoasă, pentru că alergam printre betoane, riscând oricând să ne împiedicăm şi să ne crăpăm capul. Culmea este că nu am păţit niciunul nimic rău.

          Verile ni le petreceam pe pături în luncă, unde pe vremea aceea apa era suficient de adâncă pentru a ne îmbăia. Luam în plasă câte două felii de pâine unse cu unt şi presărate cu sare şi o tuleam în gaşcă. Seara, obosiţi şi înfometaţi, străbăteam drumul îndărăt şi mai culegeam de pe câmp câte o gulie, pe care o ştergeam de pământ şi rodeam din ea. Nu conta că ne deranjam stomacul, important era să roadem ceva, ca să nu ne mai ghiorăie maţele.

          Serile ni le petreceam pe băncile din faţa blocului, jucând “Flori, fete sau băieţi, filme, artişti sau cântăreţi”. Aveam tuburi din PVC şi cornete din ziare şi ne războiam la adăpostul întunericului. Alteori ne construiam prăştii şi scoabe, împărţindu-ne în două tabere beligerante. Treaba era destul de serioasă, pentru că scoabele respective erau din sârmă şi pişcau serios dacă ne nimereau. Nu trebuia să-mi păzesc ochii, pentru că sunt ochelaristă de la vârsta de şase ani, aşa că eram avantajată.

          Revenind la şanţ: mirosea a flori de tei, pentru că întreaga stradă era plină de pomi . Oma  avea un vecin, nenea Vasile, care avea un braţ paralizat şi o vacă. Nenea Vasile trecea zilnic cu vaca lui pe lângă noi ...”săru’mâââânaaa nenea Vasile!”, amândoi blânzi, amândoi fără grabă, nenea răspunzându-ne la salut cu vocea iar vaca cu câte-o balegă graţios slobozită chiar la marginea păturii noastre. Ne mutam şatra mai încolo, către umbra vreunui tei, pentru că, har Domnului, erau destui.

          Vizitez anual strada copilăriei mele, dar nu mai e aceeaşi. Au acoperit-o betoanele şi asfaltul, ca un sarcofag . Acolo, dedesubt, sunt îngropate ca o comoară râsetele noastre lipsite de prefăcătorie, florile de tei care ne-au nins, dar şi paşii lui nenea Vasile.

          

Ba pe-a mă-tii !

Eu sunt, în general, omul care încearcă să-şi vadă de viaţa lui. Nu încurc, nu descurc, nici nu-mi dau cu părerea când nu e cazul.  Nu am câte o părere despre oricine şi despre orice tocmai fiindcă nu mă consider suficient de informată.

          Este însă destul de greu să trăieşti în România fără să fii pus aproape zilnic în situaţii “Ba pe-a mă-tii!”. Se întâmplă peste tot: pe stradă, în magazin, la serviciu, poate mai puţin acasă, dacă viaţa de familie nu este prea impregnată de ceea ce se petrece dincolo de pragul uşii sau la televizor.

          Merg la magazin să cumpăr şuncă şi o prind pe vânzătoare într-o zi nasoală. Fără intenţia de a o jigni, uit să iau cei 10 bani rest aruncaţi pe tejghea. Îi împinge cu năduf , răstindu-se: “Ia-i, că n-am nevoie de milă!”. Oh, la naiba, nu-mi era  milă, doar lene să deschid buzunăraşul cu capsă al portmoneului, ca să pun moneda înăuntru. Trec mai departe şi ajung la magazinul de pâine. În faţa mea sunt doi clienţi care sunt întâmpinaţi de vânzătoare cu “Poftiţi, vă rog.” Mă bucur că am ajuns într-un loc mai fengshuic, cu muzică ambientală şi vânzătoare mai bine plătite. Îmi pregătesc muşchii feţei pentru zâmbetul de rigoare şi trag aer în piept. Ajung la tejghea şi aud un “Ziceţi!” însoţit de o mână întinsă după bani. Resetez rapid replica din creier care conţinea un “vă rog” şi zic acru: “Vreau o pâine neagră feliată.” Plec  nedumerită şi mă îndrept către chioşcul de ţigări. Dau un “bună ziua” şi comand ce am de comandat. Doamna cu facies rigid îmi aruncă pachetul cu ţigări pe marginea udă a tejghelei şi refuză să-mi pună restul în palma întinsă, alegând în schimb o mini-băltoacă formată de zăpada dezgheţată. Mă înfurii şi încerc să-mi calmez nervii, moment în care mă abordează o ţigancă sprijinită de chioşc: “Dă tanti şi mie un leu...”. O fixez cu privirea şi o întreb  : “Da’ 50 de bani nu-ţi ajung?’, după care plec şi o las relativ zăpăcită.

          Sunt pusă în situaţii de felul ăsta zilnic şi aproape că nu le mai sesizez, însă oricât de mult aş încerca să stau pe curul meu, contemplând filosofic ceea ce se petrece, nu reuşesc să trec senină ca o zi de vară peste răutăţile voite sau nevoite ale unor oameni.

          Ştiţi însă care este categoria de concetăţeni care mă exasperează? Răspunsul este: fals-bigoţii. N-aveţi decât să vă supăraţi pe mine, pentru că într-o ţară preponderent ortodoxă, cu sărbători în calendar din două-n două zile, etc, etc, eu nu-i sufăr pe postitorii spurcaţi la gură. Cunosc femei care merg mai des la biserică decât merg eu la cumpărături. Au duhovnic, postesc din greu şi n-ar munci în zile de sărbătoare nici picurate cu ceară. Duminica se îmbracă frumos şi merg la slujbă, întorcându-se smerite, cu sufletul împăcat şi mintea limpezită. Totul se încheie însă atunci când deschid gura şi vorbesc. N-are rost să intru în detalii, ideea este însă că, după perceptele religioase, persoanele în cauză păcătuiesc şi cu vorba şi cu gândul şi cu fapta, pentru că bârfesc la greu, gândesc mocirlos şi făptuiesc rele nu de puţine ori.

          Eu îmi accept şi recunosc statutul de păcătoasă notorie: n-am postit în viaţa mea, merg la biserică în zile aiurea, fără cruce roşie în calendar, habar n-am să mă rog, ci doar să-i mulţumesc lui Dumnezeu cu cuvinte simple, m-am spovedit o singură dată, înainte de cununia religioasă, n-am duhovnic pentru că prefer să discut cu cineva drag mie atunci când am sufletul greu, calc rufe duminica şi spăl geamurile de câte ori e nevoie. Probabil că o să ajung în iad, dar cel puţin am s-o fac cu demnitate şi sunt sigură că nu mă voi plictisi, pentru că o să întâlnesc multă lume cunoscută acolo.

          Cu toate păcatele mele, un singur merit trebuie să mi-l recunosc: în cazul în care nu reuşesc să fac un bine, mă retrag pentru ca nu cumva să fac un rău. Bat şi eu din gură, că-s femeie şi-s mândră de asta, de multe ori însă o fac doar pentru a-mi amuza prietenii cu care stau de vorbă.

          Trebuie să-mi fac curaj, să-mi depăşesc senzaţia de greaţă stârnită ori de câte ori sunt nevoită să mă cert cu cineva, să-mi modulez vocea, să deschid gura atunci când nu-mi convine ceva şi să strig : “Ba pe-a mă-tii, jigodie! Nu mă mai face să mă simt atât de rău, pentru că, până la urmă, sunt şi eu copilul  cuiva!”

          Does this make sense to you?

PS: De ieri începând nu am voce. Probabil că vreo pedeapsă divină mi-a fost aplicată, dar cu ajutorul bulinelor şi al odihnei corzilor vocale sper să-mi revin. Poate că mă va ierta şi Cel de Sus dacă-mi va citi sufletul şi nu doar asculta  vorba.

         

                                     

Despre basme

La vârsta matusalemica pe care urmeaza s-o împlinesc se presupune că ar trebui să citesc doar cărţi “grele”, să ascult doar muzică adevărată, să am preocupări exclusiv intelectuale şi să fiu un adevărat stâlp al societăţii, ce mai, o femeie coaptă în toate.

          Dar eu cu ce mă ocup? Tricotez, scriu tâmpenii pe blog, poveşti pentru copii de grădiniţă, croşetez, mă uit la documentare pe “Viasat History”, comedii romantice şi-l recitesc pe Ionel Teodoreanu.

          Hai să nu exagerez: am achiziţionat de la un târg de carte “Kabbala- tradiţia secretă a occidentului” de Papus şi citesc tot ce apare nou despre pedagogia preşcolară, pentru că-mi place la nebunie să lucrez cu oamenii mititei. Bine, în esenţă sunt o persoană profundă, dar refuz să mă maturizez după perceptele societăţii în care trăiesc. Madamele de vârsta mea arată a femei împlinite, vizitează coafeza, manichiurista şi cosmeticiana mult, mult mai des decât mine, probează hainele înainte de a le cumpăra, nu năvălesc în “C&A” smulgând de pe raft prima haină care are mărimea şi culoarea căutată, achitând-o pe loc, au habar de afaceri, trasează cu multă seriozitate, competenţă şi implicare liniile principale ale carierei copiilor lor, au funcţii de decizie la serviciu, trăiesc cu soţii lor într-o armonioasă căsnicie lipsită de spontaneitate, îşi petrec concediile în ţări străine, nu se plâng de dureri de picioare după o oră de shopping în mall, nici nu devin isterice când dau peste vreo vânzătoare tută.

          E adevărat că mie nu mi se adresează nimeni cu “madame”, dar nici eu nu fac niciun efort ca să merit apelativul. Uneori mă salută copii din alte grupe din grădiniţă cu “servus” sau cu “săru’mâna” şi mămicile îi întreabă după ce mă mai îndepărtez    : ” Cine-i tanti aia?”. Zâmbesc  şi plec. Mă vizualizez cu băsmăluţă şi cu şorţ, vânzând morcovi şi gulii în Piaţa “Flora”.

          Încă un lucru bun mai fac eu în viaţă, fără eforturi deosebite: mă preocupă gusturile într-ale cărţilor şi filmelor ale fie-mii. Nu fac greşeala generaţiilor anterioare: “Măi copile, lasă tâmpeniile şi pune mâna pe-o carte serioasă!”. Desigur că-i recomand cărţi pe care le-am citit şi care mi-au plăcut, dar dacă mititica nu doreşte, nu mă îmbufnez.

          Mergem împreună la cinema. Am văzut seria “Twilight” integral, am văzut “The Hunger Games”, etc. Toate bune şi frumoase până la “Snow White and the Huntsman”. P’asta n-am mai priceput-o: Albă ca Zăpada poartă armură , sabie şi se luptă ca Jackie Chan. La final se înamorează de vânătorul nandrolonic şi-i dă un “ignore” nesimţit prinţului care era, ce-i drept, cam şters, dar care totuşi făcuse tot posibilul să se dovedească demn de iubirea amazoanei.

          Am depăşit şocul iniţial cauzat de mega-producţia hollywodiană şi viaţa şi-a reluat cursul liniştit. Următoarea vizionare a fost “Red Riding Hood”. O singură întrebare am să vă pun: “Îl ştiţi p’ăla mare, păros, rău, care o mănâncă pe bunică-sa fiindcă se transforma în vârcolac când îţi era lumea mai dragă şi luna mai plină ? Era taică-su lu´ Scufiţa Roşie, bă!”.

          Cotrobăind netul în căutare de filme pe gustul meu – perioada Regency e favorita mea- dau peste un titlu cu gâdilici :    “ Hansel and Gretel”. Zic: “ Hopa, stai să vezi că iar au scos ăştia un film bun.” La naiba! Încă nu l-au lansat, există doar trailerul pe care-l puteţi vedea mai sus. Acuma, eu ce să mai zic... M-oi duce şi la filmul ăsta, ca să văd toată seria “Grimm reloaded”.

          Până atunci însă am tricotat o căciuliţă pe care am botezat-o “Albă ca Zăpada” în amintirea adevăratelor prinţese şi a adevăratelor lumi de basm, în care bine învinge cu graţie răul.