CE VOR FEMEILE?

Sunt femeie şi sunt aproape convinsă că feminitatea mea este defectă, pentru că nu înţeleg femeile. Câteodată am impresia că mă mişc prin lumea asta ca pe o gheaţă subţire, care pârâie, riscând să pocnească la următorul pas.

Nu cedez uşor, aşa că mi-am propus să învăţ. Lucrez zilnic cu femei. Nu, nu mă refer la femeile adulte, ci la cele mititele, aflate în fază incipientă. Am ocazia să observ feminitatea la debutul ei, când arată ca un pui mic şi pufos şi încă nu s-a transformat în balaur. O ştiţi pe Daenerys Targaryen? Mama dragonilor? Urzeala tronurilor? Da, aia cu părul alb. Feminitatea e ca dragonii ei: când erau mititei erau aşa de drăgălaşi şi încă nu scuipau flăcări. Îţi venea să-i guguleşti,        să-i acoperi cu o păturică pufoasă şi să le cânţi cântece de leagăn. Acum au crescut şi pârjolesc tot în jurul lor, la o comandă simplă: “Dracarys, ficiori!”. Cam cum rezolvă femeia problema când bărbatul n-are disponibilitate să meargă la shopping.

Să începem aşadar cercetarea.

Pornim de la următoarea ipoteză: FEMEILE VOR SĂ FIE FRUMOASE, DEŞTEPTE, BOGATE ŞI ADMIRATE. Nu neapărat în ordinea asta, fiindcă prioritizarea e o chestiune personală.

Imaginaţi-vă o zi la grădiniţă. Ştiu că vă e greu să vă imaginaţi singuri cu aproape treizeci de copii. Pentru mine nu e greu, pentru că mi-am dezvoltat o vedere şi un auz stroboscopice. Practic, sunt o bilă stroboscopică umană.

Urlete. Vine ea la mine. Muci, lacrimi, păr răvăşit. “ Eeeeee aaaaa iiiiii că nuuuuuuu aaaiiiii enaaaaa meaaaa!!!!!! Îîîîîîîîîî, aaaaa!”. Încerc să o liniştesc. Nu se linişteşte. Zic: “Nu mai plânge, că nu înţeleg ce spui.” Se opreşte uimită şi se uită la mine cu privirea aceea de “orice-femeie-normală-ar-înţelege-ce-spun”. Pe tonul cel mai firesc şi calm declară:

- Ea a zis că nu mai vrea să fie prietena mea.

- De ce nu mai vrea?

- Că-s urâtă.

Răspunsul meu logic este o întrebare:

- Tu te simţi urâtă?

- (nas roşu, sprânceană ridicată, buze ţuguiate): Nuuuuuu, nu-s urâtă.

- Atunci nu trebuie să te superi. Eşti frumoasă şi gata. Caz încheiat, copil fericit, prietenie reluată.

Încercaţi acum să vă imaginaţi că o femeie i-ar spune alteia că-i urâtă. Aşa ceva nu mai este posibil, de când cu body positivity.

A cumpărat Amalia tocmai din Germania “Istoria frumosului”, o carte îngrijită de Umberto Eco. Am răsfoit cartea superbă cu mare grijă şi mi-am umplut ochii şi mintea de frumos. La un moment dat am rămas blocată la o pagină cu portretul reginei Jane Seymour, cea de-a treia soţie a regelui Henric al VIII-lea. I-am zis Amaliei: “Ăsta a fost căsătorit cu Marin Moraru înainte să se reîncarneze în actor român.”. Standardele de frumuseţe de atunci nu se pupă cu cele de acum, nici cu cele de acum cincizeci de ani. În materie de frumuseţe totul e relativ, aşa că a-i spune unei femei că este frumoasă sau urâtă sau aşa-şi-aşa ţine de cât de tare vrei să-i gâdili orgoliul sau de cât de multe avantaje îţi doreşti de la relaţia cu femeia respectivă.

Până una-alta, ar trebui să deschidem bine ochii la ce se întâmplă în lumea bărbaţilor. Ieri, la intrarea în mall, am văzut un bărbat între două vârste, chel, cu picioarele mai epilate decât ale mele şi cu un ditamai tatuajul pe gambă. Nici măcar nu am mai fost uimită, credeţi-mă. Am trecut printre rafturile raionului cu produse cosmetice pentru bărbaţi şi am văzut o imagine cu o reclamă la aparate de bărbierit. Aparatele de bărbierit nu se mai folosesc pentru îndepărtarea pilozităţii faciale, ci pentru bărbieritul părului de pe piept. Am trecut mai departe, gândindu-mă că sunt un dinozaur. Fiică-mea s-a amuzat văzând reclama, eu m-am simţit uşor tristă.

Femeile vor să fie deştepte.

Există multe cărţi care învaţă femeile să fie deştepte. Mie mi-a fost recomandată, de către o femeie care mi-a făcut o primă impresie foarte bună, o carte cu titlul “Femei care iubesc prea mult”. Bestseller. Multe ediţii, traduse în toate limbile pământului. Am început să o citesc. M-am oprit la pagina cincizeci, am închis cartea şi am abandonat-o. Poate că nu-mi doresc să fiu atât de deşteaptă ca femeile povestite în carte . Femei nefericite, prinse în relaţii toxice, cu bărbaţi nasoi.

Psiholoaga, autoare a cărţii, prezintă situaţia femeilor care aleg să-şi iubească partenerii cu bune şi cu rele ca pe nişte victime ale propriei copilării, acestea alegând să rămână în continuare victime ale unor relaţii adulte.

Ce se poate învăţa dintr-o asemenea carte? Păi femeile învaţă că-şi pot trimite dracului bărbaţii dacă relaţia cu ei nu le mai satisface. Nu au obligaţia să-i susţină în momentele grele din viaţa lor, au tot dreptul să-i abandoneze pe defecţi, dat fiind faptul că avem o singură viaţă de trăit şi că s-au născut pe pământ o droaie de alţi bărbaţi drăguţi, cumsecade, blânzi, bogaţi, epilaţi şi cu latura feminină suficient de dezvoltată cât să ne asigure un trai în doi echilibrat şi îndestulat până când moartea sau altcineva ne va despărţi.

Îmi dau seama că există o întreagă literatură de deşteptare a femeilor. Mă uit în jur şi mă gândesc că, aşa cum au dispărut frigotehniştii care vin acasă să repare frigiderul stricat, dispar şi femeile care aleg să repare o căsnicie cu hopuri. Ele aleg calea eliberării matrimoniale,  financiare şi emoţionale.

De ce nu se mai căsătoresc oamenii? De ce nu rezistă căsniciile? De ce se nasc atât de mulţi copii care au părinţi cu domicilii diferite? De ce nu mai este important ca mama, tata şi copilul să stea seara împreună la masă şi să se plictisească sau să râdă împreună? Răspunsul nu este simplu şi nu caut să-l găsesc. Constatarea că familia nu mai este cea cu care eram eu obişnuită în copilărie, însă, mă întristează.

De un lucru sunt  sigură: ca femeie, nu le poţi avea pe toate. Nici ca bărbat, dar asta-i altă discuţie.

Viaţa în doi este posibilă doar dacă arta compromisului şi a acceptării reciproce este prezentă. Până la urmă, nu este nevoie să cheltuim o coşarcă de bani pe cărţi proaste sau foarte proaste din care să extragem aşa-zise adevăruri. Liberul nostru arbitru ar trebui să fie singurul care să ne ajute să discernem, să prioritizăm şi să ne punem ordine în gânduri. Viaţa nu este simplă şi noi, femeile, avem obiceiul să gândim enorm şi să simţim monstruos. Trăim într-o lume în care suntem fiice, soţii, mame şi aducătoare de bani în casă. Jonglăm cu toate rolurile care ni s-au hărăzit sau pe care le-am ales şi, de multe ori, trebuie să alegem. Ni se cere să fim deştepte şi puternice. Ni se induce ideea că trebuie să ne gândim prima dată la noi şi apoi la ceilalţi. Nu trebuie să ne arătăm emoţiile şi slăbiciunile, că ne ia mama dracului şi suntem trimise la coada rândului de femei de succes.

Dacă avem de plâns, s-o facem ascunse în baie, în timp ce ne epilăm picioarele sau pensăm sprâncenele. A doua zi să răsărim fericite şi tonice, răspândind energii pozitive şi putere, multă putere.

Eu sunt o proastă.

În momentele de plâns cu lacrimi, muci şi răgete înfundate, de animal rănit, am nevoie de umărul lui Gabi. De treizeci de ani am nevoie de umărul lui. Îi analizez defectele, mă cert cu el ori de câte ori am eu chef, dar niciodată, nici măcar puţin, nu am simţit nevoia să-l părăsesc. Nu-i bărbatul ideal, aşa cum nici eu nu sunt femeia perfectă, dar  doi defecţi pot construi împreună o relaţie demodată, în care să trăiască fericiţi până când doar moartea îi poate despărţi.

Vorba Amaliei când se uită uneori la noi şi zâmbeşte aşa cum numai ea ştie: “ Doi proşti!”