Sunt în căutarea stilului. Decid să
schimb ceva la mine, să avansez, să mă dezvolt, să nu lâncezesc ca un cartof în
beci. Rutina ucide mintea aşa că mă hotărăsc să sparg rutina . Mă hotărăsc să
urmăresc o emisiune de stil. La patru jumate fix dau drumul la televizor şi
aştept nerăbdătoare să înceapă defilarea. O chem şi pe Amalia. Vine, la fel de
hotărâtă să-şi recalibreze stilul smuls/lălâu/scot-din-dulap-ce-s-o
nimeri-că-şi-aşa-nu-mă-vede-nimeni.
Apar
în platou o mulţime de fiinţe frumoase, îmbrăcate minunat, machiate mirific,
zâmbitoare, pregătite să-şi etaleze ţinutele în faţa marelui juriu format din
trei zei plus un semizeu aşezat într-un fotoliu. Mintea mea râde fericită: văd
frumuseţe, prospeţime, styling, tocuri, joc de glezne, unduiri, gene false,
decolteuri superbe, transparenţe, lungimi şi scurtimi, bijuterii, poşete,
turbane, eşarfe. Stau ca un copil sărac cu pantofi scâlciaţi şi zâmbesc tâmp
privind preţurile ţinutelor afişate pe ecran: din salariul meu pe-o lună aş
putea cumpăra bluza aceea verde sau
perechea aceea de pantofi sclipitori sau poate un cercel. De poşete nu m-aş
putea apropia decât dacă vreo patru luni
n-aş cheltui nimic şi nici atunci
nu-i sigur că m-ar lăsa ăia să intru în
magazinul lor. Poşetele se vând celor cu pedigree, pe bază de paşaport de stil.
Închid
ochii. Aştept. Muzica se opreşte şi domniţele stilului mioritic încep să
grăiască. Scurtcircuit în capul meu. Deschid ochii şi-i bulbuc. Simt cum se destramă vraja:
începe circul ororilor. Nu ştiu dacă-i cunoaşteţi, dar cei mai reprezentativi
pentru ceea ce se petrece zilnic în platoul stilului sunt Chubb-Chubbs. Vi-i
las AICI. Filmul durează circa cinci minute.
Dezamăgită,
schimb canalul: revin la istorie, una dintre marile mele iubiri. Un canal
dedicat doar emisiunilor cu tematică istorică. O babă. Hidoasă. Păr alb,
neîngrijit. Teneşi odioşi. Legginşi negri care îmbracă două picioare crăcănate
şi împiedicate. O geacă de la magazinul second-hand de la colţul blocului. Faţa
ridată ca Bărăganul la vreme de secetă. O dantură strâmbă ca un lemn
contorsionat. Teribilă apariţie!
O
cunosc pe babă şi respir uşurată: e ca şi cum m-aş fi întors acasă după o
călătorie lungă şi obositoare. Este una dintre cele două babe cu stil pe care
le admir eu mult de tot. O cheamă Mary Beard. Urmăresc emisiunile ei despre
Roma antică ori de câte ori am ocazia, chiar dacă sunt în reluare. În cazul ei,
de-abia aştept să deschidă gura ca să simt ambrozia fericirii inundându-mi
creierul. Tonalitatea vocii, construcţia frazelor, informaţia frumos
structurată, expusă accesibil oricui, atitudinea jovială, fermecătoare, toate
mă binedispun, dorindu-mi să o ascult iar şi iar. Stilul lui Mary Beard nu vine
din dressing, ci din tonele de cărţi citite, din cercetările pe care în mod
sigur le-a făcut, din informaţiile pe care le-a primit şi le-a transmis cu
generozitate mai departe. Din punctul meu de vedere, ea este o doamnă cu stil.
Făcând
o paralelă între ceea ce se vrea stil în emisiunea cu trepanate guralive şi
frumos înţolite şi emisiunile prezentate de o apariţie inestetică, aleg în
orice moment baba. M-am hotărât: când am să fiu bătrână, vreau să fiu ca Mary
Beard. Nu e greu să găsesc nişte haine îngrozitoare, este însă foarte greu să
mă cizelez, să-mi găsesc timp pentru toate cărţile pe care aş vrea şi aş avea
nevoie să le citesc.
Una
dintre problemele lumii noastre este că mulţi aleg calea facilă, apariţia
înzorzonată, uşor de obţinut cu preţul unor sume cheltuite. Truismele guvernează şi hăinuţele fură ochiul , amorţind mintea. Genele false şi
limba ascuţită acoperă urâţenia sub care se ascund idei valoroase dar timide.
Nu e greu să ai stil, trebuie doar să ştii să domini discuţia şi să-ţi asortezi
ţinutele.
Ţopăitoarelor
înpoşetate şi înverşunate le dau un mare “Bravo, n-ai stil!” şi rămân cu Mary a
mea, pentru că stilul ei este mai original şi mai plăcut sufletului meu, pentru
că la cât de mioapă sunt, aproape că nu mai văd detaliile sclipitoare de pe
sutienele şi chiloţeii care defilează zilnic de la patru jumate încolo.
